SFÂNTUL IERARH EVANGHELICUS episcop al Tomisului (290 – 300)[1]

26. CUVIOŞII DAMIAN ŞI IOSIF Aşezământul monahal de la Basarabi–Constanţa (secolele IX–X)

27. SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI (secolul XI)

28. SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU de la Bucureşti (secolele XII–XIII)

29. SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEIA de la Curtea de Argeş (secolele XII–XIII)

30. MITROPOLITUL TEODOR DE VICINA (a doua jumătate a secolului III)

31. SFÂNTUL MUCENIC IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA (†1330)

32. MITROPOLITUL MACARIE DE VICINA (c. 1337–1347)

33. MITROPOLITUL IACHINT DE VICINA primul mitropolit al Ţării Româneşti († 1372)

34. CUVIOSUL GHERMAN IEROSCHIMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Neamţ (1320–1362)

35. CUVIOSUL CIPRIAN IEROSCHIMONAHUL Al doilea egumen al Mânăstirii Neamţ († 1373)

36. CUVIOSUL AGATON SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)

37. CUVIOSUL DIONISIE SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)

38. CUVIOSUL IOSIF SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)

39. UN SFÂNT ROMÂN ANONIM din Mânăstirea Neamţ (secolul XIV)

40. CUVIOŞII SOFRONIE, PIMEN ŞI SILUAN Mânăstirea Neamţ (secolele XIV–XV)

41. SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA (†1406)

42. CUVIOSUL PAHOMIE IEROMONAHUL egumen al Mânăstirii Peri (secolele XIV–XV)

43. MITROPOLITUL IOSIF MUŞAT Primul ierarh al Moldovei (1402–1415?)

44. CUVIOSUL DOMETIAN ARHIMANDRITUL Mare egumen al Mânăstirilor Neamţ şi Bistriţa (1407 – c.1415)

45. CUVIOSUL GAVRIIL IEROMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Cozia (secolele XIV–XV)

46. SFÂNTUL LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI Mânăstirea Bogdana (secolele XIV–XV)

47. CUVIOSUL MACARIE IEROMONAHUL Ctitorul Mânăstirii Boiştea – Neamţ (secolele XIV–XV)

48. CUVIOSUL IOV SIHASTRUL Mânăstirea Bogdăneşti (secolele XIV–XV)

49. CUVIOSUL SILVESTRU SIHASTRUL Schitul Silvestru–Ceahlău (secolul XV)

50. SFÂNTUL VASILE DE LA MOLDOVIŢA (secolul XV)

51. CUVIOSUL AGAPIE SIHASTRUL Ctitorul Mânăstirii Agapia Veche (secolul XV)

52. MONAHUL FILOTEI IMNOGRAFUL Mânăstirea Cozia (secolele XIV–XV)

53. CUVIOSUL GAVRIIL URIC (Scriitorul) Mânăstirea Neamţ (secolele XIV–XV)

54. CUVIOSUL SILUAN IEROSCHIMONAHUL Mare egumen al Mânăstirii Neamţ († 1448)

55. CUVIOSUL IOSIF DE LA BISERICANI Sihăstria Bisericani–Neamţ (secolul XV)

56. CUVIOŞII SIMON, METODIE, VARNAVA, PETRU, AVERCHIE, GHERMAN, PIR ŞI GRECU (?) (secolul XV)

57. MITROPOLITUL TEOCTIST I al Moldovei şi Sucevei (1452 – 1477)

58. SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL Mânăstirea Voroneţ (secolul XV)

59. CUVIOSUL MISAIL IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Voroneţ (secolul XV)

60. CUVIOSUL IOASAF ARHIMANDRITUL Primul egumen al Mânăstirii Putna (1470–1484)

61. CUVIOSUL CASIAN MONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

62. CUVIOSUL VASILE MONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

63. CUVIOSUL NICODIM IEROMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

64. CUVIOSUL CHIRIAC SCHIMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

65. CUVIOSUL STAHIE ARHIMANDRITUL Egumen al Mânăstirii Probota (secolul XV)

66. CUVIOSUL IACOB IEROMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

67. CUVIOSUL GHERONTIE IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Humor (secolul XV)

68. CUVIOSUL ANASTASIE DASCĂLUL Mânăstirea Moldoviţa (†1490)

69. SIHAŞTRII DE PE VALEA SUCEVIŢEI Mânăstirea Suceviţa (secolul XV)

70. CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL Întemeietorul Mânăstirii Pângăraţi (secolul XV)

71. ARHIMANDRITUL GRIGORIE Mânăstirea Bistriţa – Neamţ (1490–1500)

72. CUVIOSUL EFREM IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Voroneţ (secolele XV–XVI)

73. CUVIOSUL PALADIE TAHIGRAFUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

74. CUVIOSUL SPIRIDON MONAHUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

75. CUVIOSUL IOAN MONAHUL Mânăstirea Voroneţ (secolele XV–XVI)

76. CUVIOSUL CALISTRAT SIHASTRUL Mânăstirea Suceviţa (secolele XV–XVI)

77. CUVIOSUL PAISIE ARHIMANDRITUL Al doilea egumen al Mânăstirii Putna (†1502)

78. CUVIOSUL EUSTATIE PROTOPSALTUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

79. CUVIOSUL PALADIE SIHASTRUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

80. CUVIOSUL CHIRIAC SIHASTRUL Mânăstirea Neamţ (secolele XV–XVI)

81. CUVIOSUL EUFROSIN SIHASTRUL Sihăstria Agapia Veche (secolele XV–XVI)

82. SFÂNTUL IERARH NIFON Mitropolitul Ţării Româneşti († 1508)

83. SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV–XVI)

84. MITROPOLITUL GHEORGHE I al Moldovei şi Sucevei (1477–1508)

85. MITROPOLITUL TEOCTIST II al Moldovei şi Sucevei († 1528)

86. SFÂNTUL INOCHENTIE DE LA PROBOTA (secolele XV–XVI)

87. CUVIOSUL PAHOMIE SCHIMONAHUL Ctitorul Mânăstirii Bistriţa – Vâlcea († c. 1520)

88. CUVIOSUL PEON SIHASTRUL Muntele Ceahlău (secolele XV–XVI)

89. SFÂNTUL IERARH GHELASIE Mare egumen al Mânăstirii Râmeţ – Alba (secolele XV–XVI)

90. MITROPOLITUL TEOFAN I al Moldovei şi Sucevei († 1546)

91. EPISCOPUL MACARIE AL ROMANULUI (†1558)

92. IEROMONAHUL AMFILOHIE Primul egumen al Mânăstirii Pângăraţi (†1570)

93. MITROPOLITUL GRIGORIE ROŞCA al Moldovei şi Sucevei (†1570)

94. SIHAŞTRII DIN MUNTELE SCAUNELOR Sihăstria Agapia Veche (secolele XV–XVI)

95. SFÂNTUL EUSTATIE DE LA PROBOTA (secolul XVI)

96. CUVIOSUL ANTONIE PROTOPSALTUL Mânăstirea Putna (secolul XVI)

97. CUVIOSUL PAISIE IEROMONAHUL Egumen al Mânăstirii Umor (secolul XVI)

98. CUVIOSUL PAHOMIE SIHASTRUL Întemeietorul Mânăstirii Slatina (secolul XVI)

99. CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL Valea Sihăstriei (secolul XVI)

100. CUVIOSUL IACOB CEL VREDNIC Primul egumen al Mânăstirii Slatina (secolul XVI)

101. CUVIOSUL ZOSIMA IEROSCHIMONAHUL Întemeietorul Mânăstirii Secu (secolul XVI)

102. CUVIOŞII SIHAŞTRI MOISE, PROHOR, VENIAMIN, SPIRIDON, CHIRIAC, VISARION, ŞTEFAN ŞI ATANASIE de pe valea Secului (secolul XVI)

103. CUVIOSUL IOV SIHASTRUL Mânăstirea Râşca (secolul XVI)

104. CUVIOSUL SILVAN IEROMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Râşca (†1579)

105. EPISCOPUL ISAIA DE RĂDĂUŢI (†1592)

106. MITROPOLITUL TEOFAN II Mitropolia Moldovei şi Sucevei (†1598)

107. SFÂNTUL IOAN ARHIEPISCOPUL Mânăstirea Râşca (secolele XVI–XVII)

108. CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL Mânăstirea Râşca (secolele XVI–XVII)

109. CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL Mânăstirea Moldoviţa (secolele XVI–XVII)

110. CUVIOSUL FILOTEI DASCĂLUL Mânăstirea Putna (secolele XVI–XVII)

111. CUVIOŞII PĂRINŢI EVLOGHIE, PIMEN, MISAIL, VASILE ŞI PAISIE Sihăstria Agapia Veche (secolele XVI–XVII)

112. CUVIOSUL IEREMIA VALAHUL (ROMÂNUL) (1556–1625)

113. CUVIOSUL DOSOFTEI DASCĂLUL Egumen în Schitul lui Zosima–Secu (1582–1606)

114. CUVIOŞII VUCOL, GHEDEON ŞI GHERMAN Sihaştri de pe Muntele Ceahlău (secolele XVI–XVII)

115. CUVIOSUL PANGRATIE ARHIMANDRITUL Mânăstirea Suceviţa (secolele XVI–XVII)

116. EPISCOPUL EFREM AL RĂDĂUŢILOR Mânăstirea Moldoviţa († 1626)

117. MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA al Moldovei şi Sucevei († 1631)

TESTAMENTUL MITROPOLITULUI ANASTASIE CRIMCA scris pe „Apostolul” de la Viena

118. CUVIOSUL IOANICHIE SCHIMONAHUL Sihăstria Valea Chiliilor–Muscel (†1638)

119. CUVIOŞII SIHAŞTRI DANIIL ŞI MISAIL Întemeietorii Mânăstirii Turnu (secolul XVII)

120. CUVIOSUL NEOFIT SIHASTRUL Sihăstria Stânişoara–Argeş (secolul XVII)

121. CUVIOSUL MELETIE SIHASTRUL Sihăstria Stânişoara–Argeş (secolul XVII)

122. SFÂNTUL IERARH IOREST MĂRTURISITORUL Mitropolit al Ardealului (†1657)

123. SFÂNTUL EPIFANIE DE LA VORONEŢ (secolul XVII)

124. SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ Mitropolit al Timişoarei (†1656)

125. SFÂNTUL MUCENIC IOAN VALAHUL (Românul) (†1662)

126. MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei şi Sucevei († 1653)

127. CUVIOSUL ATANASIE IEROSCHIMONAHUL Mânăstirea Sihăstria (secolul XVII)

128. SIHAŞTRII IOSIF, PARTENIE ŞI PAVEL cu ucenicii lor Întemeietorii Mânăstirii Sihăstria (1655)

129. SFÂNTUL RAFAIL DE LA AGAPIA (secolele XVI–XVII)

130. SFÂNTUL PARTENIE DE LA AGAPIA (†1660)

131. SFÂNTUL CHIRIAC DE LA BISERICANI (†1660)

132. SFÂNTUL CHIRIAC DE LA TAZLĂU (†1660)

133. CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL Sihăstria Mânăstirii Tazlău (secolul XVII)

134. CUVIOŞII SILVESTRU, IOV ŞI AGATON Sihăstria Mânăstirii Tazlău(secolul XVII)

135. SFÂNTUL IERARH SAVA MĂRTURISITORUL Mitropolit al Ardealului (†1683)

136. FERICITUL MITROPOLIT DOSOFTEI al Moldovei şi Sucevei (1624–1693)

137. CUVIOSUL LAZĂR SIHASTRUL Schitul Sihăstria Putnei (secolele XVII–XVIII)

138. CUVIOASA CASIANA SCHIMONAHIA Schitul Casiana–Ceahlău (secolul XVII)

139. CUVIOASA SOFIA SCHIMONAHIA Schitul Sofia–Ceahlău (secolul XVII)

140. CUVIOASA MELANIA SCHIMONAHIA Sihăstria Durău–Ceahlău (secolul XVII)

141. CUVIOSUL PAVEL SIHASTRUL Duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla (a doua jumătate a secolului XVII)

142. CUVIOSUL VARSANUFIE SIHASTRUL

143. Egumen al Schitului Sihăstria

144. (secolele XVII–XVIII)

145. SFÂNTA TEODORA DE LA SIHLA

146. (secolele XVII–XVIII)

b. Fapte şi cuvinte de folos

147. CUVIOSUL ELEFTERIE SIHASTRUL Schitul Sihla (secolele XVII–XVIII)

148. EPISCOPUL MITROFAN DE BUZĂU (†1702)

149. CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL şi ucenicii săi Schitul Sihăstria Ceahlăului (†1704)

150. CUVIOŞII PATAPIE ŞI NICANDRU Sihaştri din Muntele Ceahlău (secolele XVII–XVIII)

151. MITROPOLITUL TEODOSIE al Ţării Româneşti (c. 1620–1708)

152. SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL (c. 1650–1716)

b. Fapte şi cuvinte de folos

153. EPISCOPUL PAHOMIE AL ROMANULUI (1671–1724)

154. CUVIOASA MAVRA DE LA CEAHLĂU (secolele XVII–XVIII)

155. SFÂNTUL ANTONIE SIHASTRUL Schitul Iezerul–Vâlcea (secolele XVII–XVIII)

156. PUSTNICII DIN POIANA TRAPEZEI Valea Sihăstriei (secolele XVII–XVIII)

157. CUVIOSUL IOAN ARHIMANDRITUL Primul egumen al Mânăstirii Horezu (†1726)

158. SFÂNTUL VISARION MĂRTURISITORUL (1714 – c. 1745)

159. CUVIOSUL SCHIMONAH PROTERIE Schitul Trestieni–Buzău (c. 1750)

160. CUVIOSUL AGAFTON SIHASTRUL Mânăstirea Agafton – Botoşani (secolul XVIII)

161. CUVIOSUL IOAN PUSTNICUL Schitul Trestieni–Buzău (c. 1760)

162. CUVIOSUL ISACHIE SIHASTRUL Mânăstirea Suceviţa (secolul XVIII)

163. CUVIOSUL SEBASTIAN SIHASTRUL Întemeietorul Schitului Sihastru–Tecuci (secolul XVIII)

164. EPISCOPUL IOANICHIE AL ROMANULUI Ctitorul Schitului Vovidenia–Neamţ (secolul XVIII)

165. CUVIOSUL VASILE IEROSCHIMONAHUL Stareţul Schitului Poiana Mărului (†1767)

166. CUVIOSUL RAFAIL CALIGRAFUL Mânăstirea Horezu (secolul XVIII)

167. SFÂNTUL SOFRONIE MĂRTURISITORUL Mânăstirea Cioara– Sebeş (secolul XVIII)

168. MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL al Moldovei şi Sucevei (1719–1778)

169. CUVIOSUL VARTOLOMEU MĂZĂREANUL Mânăstirea Putna (1710–1780)

170. CUVIOSUL SILA IEROSCHIMONAHUL Egumen al Schitului Sihăstria Putnei (†1781)

171. IEROSCHIMONAHUL NATAN Schitul Sihăstria Putnei (†1783)

172. CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL Schitul Sihăstria Voronei (†1789)

173. EPISCOPUL DOSOFTEI HERESCU Episcopia Rădăuţilor (1710–1789)

174. IEROSCHIMONAHUL PAISIE Schitul Sihăstria Putnei (†1790)

175. SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ Mare stareţ al Mânăstirii Neamţ (1722–1794)

176. DESPRE SFÂRŞITUL SFÂNTULUI PAISIE DE LA NEAMŢ extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Române

177. ARHIMANDRITUL LAZĂR URSU Mânăstirea Neamţ (secolul XVIII)

178. MITROPOLITUL IACOB STAMATI al Moldovei şi Sucevei (1749–1803)

179. CUVIOSUL ARHIMANDRIT GHEORGHE Mare stareţ al Mânăstirii Cernica (1730–1806)

180. MONAHUL GHERONTIE DASCĂLUL Mânăstirea Neamţ († 1812)

181. CUVIOSUL SISOE SIHASTRUL Ctitor şi egumen al Schitului Rarău (secolele XVIII–XIX)

182. SCHIMONAHIA NAZARIA Mânăstirea Văratic († 1814)

183. ARHIMANDRITUL TIMOTEI Stareţ al Mânăstirii Cernica († 1816)

184. EPISCOPUL IOSIF DE ARGEŞ († 1820)

185. CUVIOŞII PĂRINŢI DIN MÂNĂSTIREA SECU (Ucişi de turci în septembrie 1821)

186. ARHIMANDRITUL ILARIE Stareţ al Mânăstirii Neamţ (1818–1823)

187. CUVIOSUL IOSIF PUSTNICUL Mare duhovnic al Mânăstirii Văratic († 1828)

188. CUVIOSUL PIMEN IEROSCHIMONAHUL Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica (1762–1831)

189. SCHIMONAHII GHERONTIE ŞI GHERMAN Pustnici în Munţii Sihlei (secolele XVIII–XIX)

190. CUVIOSUL ZOSIMA PUSTNICUL Schitul Pocrov–Neamţ (secolele XVIII–XIX)

191. ARHIMANDRITUL DOMETIAN Stareţ al Mânăstirii Neamţ (1823–1834)

192. MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL al Ţării Româneşti (1765–1834)

193. SCHIMONAHIA FILOTEIA Mânăstirea Pasărea–Ilfov (secolele XVIII–XIX)

194. IEROMONAHUL MACARIE PROTOPSALTUL Înnoitorul muzicii psaltice româneşti (1770–1836)

195. CUVIOASA XENIA SCHIMONAHIA Mânăstirea Agapia (secolele XVIII–XIX)

196. SCHIMONAHUL ISAAC DASCĂLUL Mânăstirea Neamţ († 1817)

197. IEROSCHIMONAHUL IOSIF PROTOPSALTUL Mânăstirea Neamţ († 1840?)

198. SCHIMONAHIA OLIMPIADA Fondatoarea Mânăstirii Văratic (1757–1842)

199. SCHIMONAHUL NICANOR Mânăstirea Sihăstria–Neamţ († 1844)

200. CUVIOSUL IUSTIN IEROSCHIMONAHUL Primul ctitor al Schitului Prodromul–Athos (1770–1845)

201. MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei şi Sucevei (1768–1846)

202. CARTE PASTORALĂ DATĂ ÎN EPARHIA ROMANULUI (Probabil, la anul 1796)

203. PUSTNICUL SFÂNT de la Peştera Mică a Ialomicioarei (secolul XIX)

204. EPISCOPUL CHESARIE AL BUZĂULUI (1784–1846)

205. CUVIOSUL CALINIC PUSTNICUL Mânăstirea Horaiţa–Neamţ (secolul XIX)

206. ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILĂ Mare stareţ al Mânăstirii Neamţ (1789–1853)

207. CUVIOSUL PAHOMIE PUSTNICUL Schitul Peştera Ialomicioarei (secolul XIX)

208. SCHIMONAHIA SAFTA BRÂNCOVEANU Mânăstirea Văratic (1776–1857)

209. ARHIMANDRITUL IRINARH ROSETI Mânăstirea Horaiţa şi Muntele Tabor (1771–1859)

210. IEROSCHIMONAHUL VALERIAN Mânăstirea Sihăstria–Neamţ (1790 – c. 1860)

211. ARHIMANDRITUL VISARION FĂGĂRĂŞANUL Ctitorul Mânăstirii Cocoş (1779–1862)

212. PUSTNICUL GHERASIM CEL NEBUN PENTRU HRISTOS Mânăstirea Neamţ (secolul XIX)

213. CUVIOSUL PAHOMIE PUSTNICUL Schitul Pocrov–Neamţ (secolul XIX)

ISTORIE FOARTE DE FOLOS

214. SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA (1787–1868)

EPISTOLA Sfântului Ierarh Calinic de la Râmnicul Vâlcei

DIATA Prea Fericitului Episcop Calinic

215. IEROSCHIMONAHUL IONA Egumen al Schitului Sihla–Neamţ (secolul XIX)

216. CUVIOSUL PROCOPIE (PICU) PĂTRUŢ Sălişte–Sibiu (1818–1872)

217. ARHIMANDRITUL ERMOGHEN BUHUŞ al doilea ctitor al Mânăstirii Horaiţa–Neamţ († 1872?)

218. ARHIMANDRITUL VARNAVA Stareţ al Mânăstirii Pângăraţi–Neamţ († 1872)

219. SCHIMONAHUL GORDIE PUSTNICUL Mânăstirea Neamţ († 1870)

220. MITROPOLITUL ARDEALULUI ANDREI ŞAGUNA (1808–1873)

221. IEROSCHIMONAHUL OREST BALDOVIN Chilia Sfântul Ipatie – Vatopedu – Muntele Athos († 1878)

222. SFÂNTUL ANTIPA ATONITUL Mânăstirea Valaam (1816–1882)

223. ARHIMANDRITUL TEOFAN CRISTEA Mânăstirea Noul Neamţ (1810–1883)

224. DUHOVNICUL IOASAF APOSTOLIU Mânăstirea Neamţ (1764–1883)

225. SCHIMONAHIA TAVEFTA URSACHE Mânăstirea Agapia († 1883)

226. ARHIMANDRITUL GHERMAN IONESCU Mânăstirea Tazlău–Neamţ († 1885)

227. IEROSCHIMONAHUL NEOFIT ELIADE Mânăstirea Neamţ († 1886)

228. ARHIMANDRITUL TIMOTEI IONESCU Stareţ al Mânăstirii Neamţ (1806–1887)

229. MONAHIA EUFROSINA LAZU Mânăstirea Văratic (1797–1888)

230. CUVIOSUL AVXENTIE SIHASTRUL Mare nevoitor în Muntele Athos († 1890?)

231. ARHIMANDRITUL ANDRONIC POPOVICI Mânăstirea Noul Neamţ (1820–1893)

232. EPISCOPUL MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU Episcopia Romanului (1823–1892)

233. SCHIMONAHIILE FEVRONIA († 1895), SOFIA († 1897) ŞI OLIMPIADA († 1902) Mânăstirea Agafton–Botoşani

234. IEROSCHIMONAHUL NECTARIE al doilea ctitor al Schitului Prodromul - Muntele Athos (1800 – c. 1900)

235. ARHIMANDRITUL NECTARIE BANUL Muntele Tabor (1818 – c. 1900)

236. CUVIOSUL ARHIMANDRIT IRODION IONESCU Duhovnicul Sfântului Calinic Schitul Lainici–Gorj († 1900)

237. IEROSCHIMONAHUL NIFON IONESCU Adevăratul ctitor al Schitului Românesc Prodromul–Muntele Athos (1807–1901)

238. MITROPOLITUL IOSIF NANIESCU al Moldovei şi Sucevei (1818–1902)

239. CUVIOSUL NECTARIE PROTOPSALTUL Schitul Românesc Prodromul–Muntele Athos (1808–1903)

240. IEROSCHIMONAHUL VASIAN PANAITE Egumen al Schitului Pocrov–Neamţ (1821–1903)

241. IEROSCHIMONAHUL SAVA POPESCU Mânăstirea Stânişoara–Argeş (1830–1904)

242. CUVIOSUL DOMETIE MONAHUL Mânăstirea Neamţ († 1905)

243. SCHIMONAHUL ATANASIE POPESCU Mânăstirea Stânişoara–Argeş († 1907)

244. ARHIMANDRITUL CHIRIAC NICOLAU Mânăstirea Neamţ (1839–1907)

245. IEROSCHIMONAHUL NECTARIE Mânăstirea Almaş–Neamţ (1835–1912)

246. MOŞUL GHEORGHE LAZĂR Mânăstirea Văratic (1846–1916)

247. MONAHUL SILVESTRU AILINCĂI Mânăstirea Durău–Neamţ († 1919)

248. SCHIMONAHUL IRINARH ŞIŞMAN Schitul Prodromul–Muntele Athos (1845–1920)

249. MONAHIA MARIA STURZA Mânăstirea Agapia († 1920)

250. ARHIMANDRITUL VISARION IONESCU Stareţ al Mânăstirii Cernica (1847–1921)

251. ARHIMANDRITUL CALIST GHEORGHIU Mânăstirea Neamţ (1853–1923)

252. PUSTNICUL GHERASIM GREERUŞ Munţii Caşin–Bacău († 1925)

253. MONAHIA ELISABETA VLAHUŢĂ Mânăstirea Agapia (1850–1925)

254. SCHIMONAHIA SUZANA ŞTEFĂNESCU Mânăstirea Războieni–Neamţ (1830–1925)

255. PROTOSINGHELUL GHEDEON GEORGESCU Egumen al Schitului Prodromul–Athos (1840–1925)

256. MONAHIA XENIA VELISARIE Mânăstirea Agafton (1852–1926)

257. MONAHIA EPRAXIA DEMI Mânăstirea Agapia (1832–1926)

258. PROTOSINGHELUL PORFIRIE BUCURESCU Mânăstirea Frăsinei–Vâlcea (1862–1927)

259. ARHIEREUL VALERIAN ŞTEFĂNESCU Episcopia Romanului (1825–1928)

260. IEROSCHIMONAHUL ILIE VULPE Mare duhovnic al părinţilor atoniţi (1851–1928)

261. IERODIACONUL CRISTOFOR SIHASTRUL Schitul Sihla (1930)

262. RASOFORUL VASILE ILIE Mânăstirea Sihăstria (1902–1931)

263. MONAHUL GHERASIM ILIE Mânăstirea Sihăstria (1904–1933)

264. MONAHUL ILARION IONICĂ Mânăstirea Sihăstria († 1934)

265. IEROSCHIMONAHUL VARLAAM VÂNTU Muntele Athos (1833–1934)

266. MONAHIA MATRONA DOMNARU Mânăstirea Horezu (1852–1935)

267. CUVIOSUL GHELASIE MALOVICEANU Mânăstirea Cernica (1858–1936)

268. MONAHUL MINA DIACONESCU Mânăstirea Turnu (1856–1936)

269. SCHIMONAHIA ISIDORA PUSTNICA Schitul Sihla–Neamţ († 1937)

270. MONAHIA DOMNICA DUMITRESCU Mânăstirea Nămăeşti– Muscel (1858–1938)

271. MONAHUL ILARION RADU Catedrala mitropolitană– Iaşi (1871–1938)

272. MONAHIA MELITINA BEU Mânăstirea Văratic (1860–1938)

273. MONAHUL ŞTEFAN SIHASTRUL Mânăstirea Sfântul Sava–Betleem († 1939)

274. PUSTNICII PARTENIE ŞI GHERASIM Mânăstirea Sihăstria († 1940)

275. ARHIMANDRITUL GRIGORIE GEORGESCU Mânăstirea Cheia–Prahova (1861–1940)

276. CUVIOSUL IOIL MONAHUL Schitul Peştera Ialomicioarei († 1940)

277. IEROMONAHUL IGNATIE RĂDULESCU Mânăstirea Sfântul Sava–Betleem († 1940)

278. MONAHUL IOV BURLACU Mânăstirea Neamţ (1874–1941)

279. ARHIMANDRITUL ANTIPA DINESCU Schitul Prodromul–Athos (1859–1942)

280. ARHIDIACONUL VARLAAM ARGHIRESCU Mitropolia Moldovei şi Sucevei (1863–1942)

281. MITROPOLITUL GURIEGROSU(1877–1943) Mitropolia Basarabiei (1918–1938)

282. MONAHUL IOANICHIE STURZU Mânăstirea Secu (1880–1943)

283. MONAHIA EPIHARIA MOISESCU Mânăstirea Bistriţa–Vâlcea (1870–1943)

284. PROTOSINGHELUL IOANICHIE MOROI Mânăstirea Sihăstria (1859–1944)

285. PROTOSINGHELUL IOSIF CRĂCIUN Mânăstirea Neamţ (1864–1944)

286. SCHIMONAHUL GRIGORIE BICA Mânăstirea Ciolanu–Buzău († 1945)

287. PROTOSINGHELUL VICHENTIE MĂLĂU Mânăstirea Secu (1887–1945)

289. PROTOSINGHELUL GHEDEON VERENCIUC Schitul Sihăstria Voronei–Botoşani (1891–1945)

288. Cuvânt despre Sfânta Rugăciune

290. CUVIOSUL VITALIE MONAHUL Sfântul Munte Athos (1891–1945)

291. MONAHUL GALACTION ILIE Mânăstirea Sihăstria (1882–1946)

292. MONAHIA MAGDALENA TOFAN Mânăstirea Agapia († 1947)

293. MONAHUL GHERVASIE GAŞPAR Mânăstirea Sihăstria (1925–1948)

294. SFÂNTUL IOAN EPISCOPUL CEL MINUNAT (1918 – c. 1951)

295. IEROMONAHUL VARNAVA LASCONI Mânăstirea Bistriţa–Vâlcea (1884–1953)

296. IEROMONAHUL COSMA POPA Mânăstirea Cocoş–Tulcea (1868–1954)

297. MONAHUL EVGHENIE DUMITRESCU Schitul Brazi–Vrancea (1880–1954)

298. MONAHUL ATANASIE PĂVĂLUCĂ Mânăstirea Neamţ (1877–1955)

299. SCHIMONAHUL IONA BĂLĂŞESCU Sihăstria Cavsocalivia–Muntele Athos (1885–1955)

300. ARHIMANDRITUL SAVA CIMPOCA Schitul Sfântul Ioan Botezătorul–Alba Iulia (1888–1955)

301. PROTOSINGHELUL VASIAN SCRIPCĂ Mânăstirea Secu (1887–1956)

302. MONAHIA AGATONICA BORDACEL Mânăstirea Dintr-un Lemn (1886–1956)

303. PROTOSINGHELUL MIHAIL BĂDILĂ Schitul Peştera Ialomicioarei (1880–1957)

304. SCHIMONAHUL GHERASIM CÂRJĂ Mânăstirea Neamţ (1877–1957)

305. CUVIOSUL IOAN IACOB HOZEVITUL DE LA NEAMŢ (1913–1960)

306. IEROSCHIMONAHUL DANIIL TUDOR Schitul Rarău–Suceava (1896–1962)

307. MONAHUL DAMIAN ŢÂRU Mânăstirea Secu–Neamţ (1892–1964)

308. SCHIMONAHIA VALENTINA NEACŞU Pustnică din Munţii Sihlei (1886–1964)

309. PROTOSINGHELUL IOSIF RUSU Mânăstirea Dintr-un Lemn (1883–1966)

310. MONAHIA EPRAXIA MĂLĂU Mânăstirea Văratic (1890–1967)

311. PROTOSINGHELUL DANIIL PRICOP Mânăstirea Slatina–Suceava (1878–1968)

312. SCHIMONAHUL IUVENALIE BÂRSAN Mânăstirea Slatina (1890–1968)

313. MONAHIA AGAFIA ILIE Mânăstirea Agapia Veche (1876–1968)

314. SCHIMONAHIA MELANIA MINCU Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”–Iordan (1893–1969)

315. IEROMONAHUL DAMIAN STOG Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”–Iordan (1914–1970)

316. PROTOSINGHELUL EFTIMIE TĂNASE Mânăstirea Agapia Veche (1884–1970)

317. MONAHUL PAISIE NICHITENCU Mânăstirea Sihăstria (1892–1970)

318. MONAHUL GUDIIL AVĂCĂRIŢEI Mânăstirea Neamţ (1892–1971)

319. PROTOSINGHELUL GHERVASIE HULUBARIU Mânăstirea Agapia Veche (1888–1973)

320. ARHIMANDRITUL NICODIM SACHELARIE Mânăstirea Frăsinei (1902–1973)

321. PROTOSINGHELUL ANTIM GĂINĂ Mânăstirea Secu (1894–1974)

322. PROTOSINGHELUL CALISTRAT BOBU Mânăstirea Vasiova–Banat (1900–1975)

323. PROTOSINGHELUL NICODIM MĂNDIŢĂ Mânăstirea Agapia (1889–1975)

324. ARHIMANDRITUL DOMETIE MANOLACHE Mânăstirea Râmeţ–Alba (1924–1975)

325. EPISCOPUL CHESARIE PĂUNESCU al Dunării de Jos (1888–1975)

326. MONAHUL VENIAMIN IORGA Mânăstirea Sihăstria (1891–1976)

327. PROTOSINGHELUL IOACHIM SPĂTARU Mânăstirea Neamţ (1896–1976)

328. ARHIMANDRITUL HRISOSTOM POSTOLACHE Schitul Bucium–Iaşi (1884–1979)

329. SCHIMONAHIA ACACHIA MAIOR Mânăstirea Eleon–Ierusalim (1890–1980)

330. PROTOSINGHELUL TEODUL VARZARE Mânăstirea Agapia (1899–1981)

331. SCHIMONAHIA PELAGHIA AMILCAR Mânăstirea Văratic (1885–1981)

332. ARHIMANDRITUL GHERONTIE GHENOIU Catedrala Patriarhală–Bucureşti (1910–1984)

333. SCHIMONAHUL MARCU DĂNCILĂ Mânăstirea Putna (1900–1986)

334. PROTOSINGHELUL IOIL GHEORGHIUMânăstirea Sihăstria (1908–1986)

335. ARHIMANDRITUL DOMETIE TRIHENEA Chilia Sfântul Ipatie–Muntele Athos (1909–1986)

336. PROTOSINGHELUL EMILIAN OLARU Mânăstirea Slatina (1912–1987)

337. IEROMONAHUL DAMASCHIN SCHIPOR Mânăstirea Putna (1908–1988)

338. SCHIMONAHIA VERA PREOTU Mânăstirea Eleon–Ierusalim (1876–1988)

339. IEROSCHIMONAHUL PAISIE OLARU Mânăstirea Sihăstria (1897–1990)

340. ARHIMANDRITUL SERAFIM POPESCU Mânăstirea Brâncoveanu (1912–1990)

341. ARHIMANDRITUL ELEFTERIE MIHALE Mânăstirea Dervent (1900–1990)

342. ARHIMANDRITUL BENEDICT GHIUŞ Mânăstirea Cernica (1904–1990)

343. PROTOSINGHELUL VITIMION NIŢOIU Mânăstirea Slănic–Argeş (1906–1990)

344. ARHIMANDRITUL DOSOFTEI MURARIU Mânăstirea Slatina–Suceava (1913–1990)

345. PROTOSINGHELUL CALINIC CARAVAN Mânăstirea Lainici (1906–1991)

346. MONAHIA EUSTOHIA CIUCANU Mânăstirea Agapia (1929–1991)

347. PROTOSINGHELUL CALINIC PRISECARU Mânăstirea Văratic (1906–1992)

348. CUVIOSUL IUVENALIE STRĂINUL Mânăstirea Sfânta Ecaterina–Sinai (1902–1992)

349. MONAHUL DAMIAN GUŢEA Mânăstirea Cernica (1905–1993)

350. PROTOSINGHELUL AMBROZIE DOGARU Mânăstirea Sihăstria (1923–1996)

351. IEROMONAHUL ILIE CIORUŢĂ Mânăstirea Cernica (1909–1997)

352. PROTOSINGHELUL INOCHENTIE HĂŢIŞ Mânăstirea Robaia–Argeş (1901–1997)

353. MONAHUL GAMALIIL PĂVĂLOIU Mânăstirea Neamţ (1899–1998)

354. ARHIMANDRITUL IACHINT UNCIULEAC Mânăstirea Putna(1924–1998)

355. MONAHUL NICODIM COSTACHI Mânăstirea Sihăstria (1912–1998)

SFÂNTUL IERARH EVANGHELICUS episcop al Tomisului (290 – 300)[1]

Acest fericit urmaş al Sfântului Apostol Andrei este cel dintâi episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului (Constanţa de azi), din Dacia Pontică (Scythia Minor-Dobrogea). Episcopul Evanghelicus a păstorit pe creştinii autohtoni geto-daco-romani de la Gurile Dunării şi din toată Dacia Pontică în ultimul deceniu al secolului III. Episcopia Tomisului exista, desigur, cu mult înainte de această dată, întrucât creştinismul a fost semănat pe teritoriul ţării noastre de Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, încă de la jumătatea secolului întâi, cum spune Eusebiu de Cezareea († 340) în cartea sa, „Istoria Bise-ricească”, III, 1.

Episcopul Evanghelicus, originar din Tracia, a convertit la credinţa în Hristos pe mulţi locuitori din Sciţia Mică, ce rămăseseră încă în întunericul păgânismului. Despre el se face amintire în actul martiric al Sfinţilor Epictet preotul şi Astion monahul, care au fost martirizaţi pentru Hristos la Halmyris (azi Dunavăţ), cetate antică grecească, situată pe braţul de sud al Dunării, „într-o zi de 8 iulie”, în timpul persecuţiei lui Diocleţian. În acest document se afirmă precis că „prea fericitul Evanghelicus era episcopul şi întâistătătorul sfintelor lui Dumnezeu biserici din această provincie”, adică din Sciţia Mică (Dobrogea).

În actul martiric se spune că părinţii Sfântului Mucenic Astion, originari din Asia Mică, veniţi la Tomis în căutarea fiului lor, au fost convertiţi la creştinism de către preotul Bonosus şi apoi botezaţi de episcopul Evanghelicus la Halmyris, în a paisprezecea zi de la martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion.

Se crede că însuşi Sfântul Evanghelicus a primit cununa muceniciei prin acelaşi împărat, pentru marea lui dragoste şi râvnă ce o avea către Hristos.

SFINŢII MUCENICI EPICTET PREOTUL ŞI ASTION MONAHUL († 290)[2]

Aceşti doi sfinţi martiri erau originari din Asia Mică, probabil dintr-un oraş al Frigiei. Epictet s-a născut din părinţi creştini şi a învăţat de mic carte, fiind foarte râvnitor pentru cunoaşterea Sfintei Evanghelii. Apoi, dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, a părăsit casa părinţilor săi şi s-a făcut, călugăr la una din mânăstirile Frigiei.

Pentru sfinţenia vieţii sale, fericitul Epictet s-a învrednicit de darul preoţiei şi a devenit un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în patria sa, convertind la creştinism şi botezând în numele Preasfintei Treimi mulţi locuitori frigieni. Printre cei convertiţi a fost şi un tânăr ales, anume Astion, fiul unui magistrat numit Alexandru. Urmând dascălului şi părintelui său duhovnicesc, fericitul Astion a luat jugul cel bun al lui Hristos, făcându-se călugăr, probabil, în aceeaşi mânăstire, aşa cum mărturisesc actele martirice.

Datorită persecuţiei lui Diocleţian (284–305), în jurul anului 290, fericiţii Epictet preotul şi Astion monahul şi-au părăsit patria lor şi, râvnind să mărturisească pe Hristos, s-au stabilit în Sciţia Mică (Dobrogea), în oraşul Halmyris (Almiridensis), numit şi Salmorus, situat pe braţul de sud al Dunării. Aici au propovăduit cu mult curaj Evanghelia lui Hristos, convertind la creştinism un mare număr de păgâni.

Auzind de aceasta, guvernatorul Latronianus a dat poruncă să închidă în temniţă la Halmyris pe fericiţii mărturisitori Epictet preotul şi Astion monahul, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos. Văzând însă bărbăţia şi tăria credinţei lor, guvernatorul a poruncit să li se taie capetele de către Vigilantius, unul din judecătorii celor doi martiri. Martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion a avut loc la Halmyris, într-o zi de 8 iulie, când li se face pomenirea în întreaga Biserică creştină în fiecare an. În „Acta Sanctorum Julii”, t. II (29), Parisiis et Romae, 1867, p. 540–551, ca şi în celelalte acte martirice, sunt numiţi „De Sanctis Epicteto presbytero et Astione monacho martyribus Almiridensibus (Halmyris) in Scythia”.

Părinţii tânărului mucenic Astion monahul, Alexandru şi Marcelina, pornind în căutarea fiului lor, au ajuns până la Halmyris. Aici, auzind de mucenicia Sfântului Astion, au fost convertiţi la credinţa în adevăratul Dumnezeu de preotul Bonosus, fiind botezaţi de episcopul de Tomis, Evan-ghelicus, în a paisprezecea zi de la mucenicia Sfinţilor Epictet şi Astion.

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC EFREM, episcop al Tomisului (secolul IV)[3]

Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor greceşti şi latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinţi creştini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici şi a fost făcut preot şi slujitor la una din biserici. În vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, şi tracă (besă).

Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300–314), a fost pregătit din tinereţe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare” de la Gurile Dunării şi din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioşii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creştinism numeroşi daci, romani, goţi şi sciţi şi răscumpărând de la moarte mulţi sclavi, pe care apoi îi creştina.

În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizaţi pentru credinţa în Hristos zeci de creştini daco-romani, sciţi, besi, traci, greci şi capadocieni surghiuniţi în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaşte episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălţa biserici de lemn sau de piatră peste ele şi rânduia preoţi să slujească noaptea Sfânta Liturghie.

În marea persecuţie a lui Diocleţian din anii 304–305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemniţat şi chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu şi a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-şi dea viaţa pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 şi i se face pomenirea la 7 martie.

În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae”, col. 517, la 7 martie, când se sărbătoreşte Sfântul Mucenic şi episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie. În timpul împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”. Deşi sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciţia Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viaţa Sfinţilor Epictet şi Astion se menţionează la Tomis, în Sciţia Mică, un episcop Efrem.

SFINŢII MUCENICI TIT ŞI GORDIAN, episcopi ai Tomisului (secolul IV)[4]

Aceşti doi episcopi tomitani erau, probabil, originari din Capadocia (Asia Mică), păstorind turma lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) în primele două decenii ale secolului IV, până la ultima şi marea persecuţie a lui Liciniu din anii 320–323.

După moartea martirică a episcopului Efrem, a urmat pe scaunul episcopal al Tomisului episcopul Tit (Titus, Filius), care a propovăduit şi apărat credinţa ortodoxă în Dacia Pontică mai mult de zece ani, catehizând şi botezând nu puţini daco-romani şi mai ales „barbari”, goţi, huni şi besi, care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Episcopul Tit a fost protector şi părinte sufletesc al multor sfinţi martiri autohtoni şi din întreg Imperiul Roman, exilaţi la Gurile Dunării şi apoi martirizaţi aici de către împăraţii Diocleţian, Galeriu şi Liciniu, până în anul 323. Pârât fiind la împăratul Liciniu, însuşi fericitul episcop Tit a fost prins, chinuit şi înecat în Marea Neagră la 3 ianuarie, când i se face şi pomenirea. Sfintele sale moaşte au fost luate şi îngropate de ucenici la Tomis. Un fragment de piatră funerară a fost descoperit recent la Constanţa (Tomis), despre care se crede că este a episcopului Tit (Titus, Filius), pe care scrie: „Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul ...”.

Urmându-i pe scaunul de la Tomis episcopul Gordian, acesta a continuat cu şi mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare a daco-romanilor din Dacia Pontică şi Goţia (Dacia de la nordul Dunării). Auzind de aceasta, tiranul împărat Liciniu l-a aruncat în temniţă, iar în timpul sângeroaselor persecuţii de la Gurile Dunării, din anii 320–323, i s-a tăiat fericitul cap „într-o zi de 15 septembrie”, împreună cu alţi cinci martiri – Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. Sinaxarele greceşti şi cărţile de slujbă româneşti pomenesc pe Sfântul Mucenic Gordian la 13 septembrie, iar actele martirice din Martirologiul Roman (Acta Sanctorum) îl pomenesc împreună cu Macrobiu şi Valerian, la 15 septembrie, numindu-l pe Sfântul Gordian „episcop”.

SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE, FILIP ŞI ALŢI 31 DE LA NICULIŢEL (secolul IV – 4 iunie)[5]

Întreaga Sciţie Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman şi era destinată, în timpul marilor persecuţii creştine din secolele I-IV după Hristos, pentru surghiunirea şi martirizarea creştinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni şi să le aducă jertfă. Acest teritoriu de la periferia de nord-est a imperiului, plasat între Dunăre şi Marea Neagră, mai ales Delta Dunării şi codrii seculari dintre Măcin, Isaccea, Niculiţel şi Babadag, ca şi zona de sud a Dobrogei dintre Cernavodă, Adamclisi, Mangalia şi Constanţa (Tomis) erau cele mai potrivite pentru acest scop.

Dintre cele zece persecuţii romane împotriva creştinilor desfăşurate între anii 64 şi 324, care au umplut cerul de sfinţi şi au sfinţit pământul cu sângele a peste zece milioane de martiri, trei din ele au fost cele mai sângeroase: persecuţia lui Deciu (249–251), a lui Diocleţian şi Maximian (284–305) şi a lui Liciniu (308–324), în Răsărit, care au dat cei mai mulţi mucenici. În timpul acestor persecuţii au fost surghiuniţi în Sciţia Mică mii de creştini, ostaşi, dregători, clerici şi cetăţeni romani de toate vârstele şi stările sociale.

Unii dintre ei mureau aici de foame şi de frig, sau din cauza bătăilor pe care le răbdau cu bărbăţie, ca nişte sfinţi mărturisitori ai Sfintei Evanghelii. Alţii reuşeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraţilor şi guvernatorilor persecutori. Iar alţii, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credinţă şi mai râvnitori pentru Hristos, erau greu chinuiţi şi apoi martirizaţi aici, între Dunăre şi Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor, devenite sfinte moaşte, erau luate în grabă de creştini şi îngropate provizoriu în locuri de taină, cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau şi aprindeau lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa şi pătimirea sfinţilor mucenici. Aşa luau naştere actele martirice, iar martirii intrau în memoria creştinilor, în cultul Bisericii lui Hristos şi în sinaxarele ei.

Aşa au fost salvaţi de uitare zeci de mii de mucenici din Imperiul Roman şi peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuţiilor străine se stingea şi se făcea iarăşi pace în imperiu, creştinii scoteau din păduri şi din morminte moaştele ascunse ale sfinţilor mucenici şi le aşezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite „martirioane”, peste care zideau biserici (bazilici) de piatră şi cărămidă, ale căror numeroase ruine se văd şi astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele secole creştine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse şi profanate de popoarele barbare, care năvăleau mereu peste ţările creştine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, pentru nevrednicia creştinilor, ca nişte mărgăritare de mult preţ.

Cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculiţel–Tulcea, venind mare, a descoperit, sub şoseaua ce trece prin mijlocul localităţii, cel mai vechi şi mai bine păstrat „martirion” creştin din întreaga Peninsulă Balcanică şi printre cele mai rare şi preţioase din lume. Cripta martirică de la Niculiţel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70x3,50x2,30 m, este împărţită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaşte întregi de martiri, aşezate într-o raclă comună, de lemn, după tradiţia ortodoxă cunoscută, cu mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Toţi martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau aşezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripţie în limba greacă: „Martirii lui Hristos”, iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis, Filippos”, având deasupra crucea monogramată (Hr).

În încăperea de jos, împărţită şi ea în mici secţiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăţi de oase sfinte, care aparţineau altor doi martiri necunoscuţi, care, probabil, pătimiseră odată cu ceilalţi patru în localitatea romană din apro-piere, numită Noviodunum, astăzi Isaccea. Pe o lespede de calcar este scrisă această mică inscripţie: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga) martirilor”.

Martirologiul siriac şi mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor sfinţi martiri la 4 iunie şi, alături de cei patru amintiţi mai sus, înşiră şi alţi martiri, ca: Eutihie, Quirinus, Iulia, Saturninus, Ninita, Fortunio şi alţi 25 ostaşi ai lui Hristos, ale căror nume nu sunt scrise în aceste sinaxare (vieţi de sfinţi).

Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din piatră şi cărămidă destul de mare, care a servit, probabil, ca lăcaş de cult al unei străvechi mânăstiri, în secolele IV-VII. În anul 602, datorită invaziei slavilor şi bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării, majori-tatea bazilicilor şi a centrelor creştine organizate din Dacia Pontică sunt devastate şi rămân în ruină.

Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu ceilalţi 31 de martiri, cu nume şi fără nume, de origine greci, romani, traci, daci şi capadocieni, au pătimit pentru Hristos prin tăierea capului, fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303–304, fie în timpul ultimei persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319–324.

După ce moaştele lor au fost aşezate provizoriu în morminte simple şi discrete de frica ostaşilor romani, sub împărăţia Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creştinii din Sciţia Mică (Dobrogea), ajutaţi de episcopii de la Tomis, construiesc o criptă nouă în comuna Niculiţel şi înalţă biserică mare deasupra, unde aşază definitiv moaştele martirilor amintiţi.

Aşa a binecuvântat Dumnezeu pământul nostru străbun cu numeroşi martiri creştini, încă din primele secole şi până în zilele noastre. Aşa ne-a descoperit Mântuitorul moaştele întregi ale celor patru martiri, care au sfinţit pământul neamului cu jertfa şi sângele lor. Jertfa Sfinţilor şi Mucenicilor Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu a celorlalţi 31 de mucenici, de la Isaccea–Niculiţel, este una dintre cele mai mari jertfe martirice pentru Hristos, din ţara noastră. Numai jertfa marelui domn şi martir Constantin Brâncoveanu, cu a celor patru fii ai săi, poate fi pe măsura sfinţilor mucenici de la Niculiţel.

Descoperirea acestor patru sfinte moaşte întregi, unele dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate moaşte creştine din lume, formează o minune a lui Dumnezeu săvârşită cu noi şi un semn al milei Tatălui ceresc cu poporul român, credincios şi atât de mult încercat. Ele sunt o dovadă că Mântuitorul încă ne iubeşte, că nu ne-a părăsit pentru păcatele noastre şi că ne cheamă şi pe noi, prin rugăciunile sfinţilor mucenici, la pocăinţă, la smerenie, la credinţă şi la o viaţă creştină cât mai curată, până la jertfa supremă pentru dragostea lui Hristos, ştiind că fără jertfă creştină nu este mântuire.

Din toamna anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la Niculiţel au fost depuse în biserica Mânăstirii Cocoş, spre închinarea credincioşilor iubitori de mucenici. Ele formează cea mai mare cunună a Bisericii lui Hristos din România, pentru care lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip şi a celor împreună cu dânşii se face la 4 iunie.

Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre!

UN EPISCOP NECUNOSCUT al Tomisului (secolul IV)[6]

În timpul Sfântului Constantin cel Mare, procesul de creştinare în Dacia Pontică (Dobrogea) şi Dacia propriu-zisă, care formează actualul spaţiu românesc carpato-dunărean, se desfăşura deschis, fără nici o rezistenţă din interior şi fără nici o îngrădire din afară. Pe scaunul Episcopiei Tomisului, în locul episcopilor martiri, se aşază de acum episcopi teologi şi apologeţi, profund cunoscători ai Sfintei Scripturi, capabili să apere credinţa ortodoxă în Iisus Hristos, atât cu cuvântul vorbit şi scris, cât şi cu exemplul vieţii lor.

Numele episcopului tomitan din timpul Sfântului Constantin cel Mare (după 323), din nefericire, nu ne este cunoscut. Din mărturiile pe care le avem, el era un mare apărător al Ortodoxiei, apreciat de împărat şi de numeroşi ierarhi ai timpului său. Episcopul Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa „Viaţa fericitului împărat Constantin”, înşirând pe episcopii prezenţi la marele Sinod de la Niceea (325), pe lângă cei doi episcopi din Dacia şi din „Bosporus”, şi Teofil al Goţiei, afirmă că „nici schitanul nu lipsea din ceată”. Şi acesta era, desigur, episcopul Tomisului, care a luat parte activă la Sinodul I ecumenic şi a luptat cu tărie împotriva ereziei lui Arie, cerând condamnarea lui.

Acest episcop tomitan a depus o intensă activitate misionară în Dacia Pontică de convertire la creştinism şi de apărare a dreptei credinţe în eparhia sa faţă de eresul lui Arie. A zidit, desigur, bazilici în oraşele cetăţi mai importante ca: Tomis (Constanţa), Histria (Istria), Calatis (Mangalia), Axiopolis (Cernavodă), Adamclisi, Halmyris, Niculiţel şi Noviodunum (Isaccea) şi a dat amploare vieţii monahale în eparhia sa. Tot acum ia fiinţă viaţa ascetică în peşteri şi în codrii seculari din podişul Dobrogei şi Munţii Măcinului, unde mai târziu aveau să se formeze marii teologi daco-romani, Ioan Casian, Dionisie cel Mic şi Ioan Maxenţiu, renumiţi în tot imperiul, sau acei vestiţi „călugări sciţi”, cunoscuţi până la Roma şi în eparhiile Africii.

O grijă deosebită avea episcopul Tomisului, în această epocă înfloritoare, de moaştele sfinţilor ucişi în Dacia Pontică pentru dragostea lui Hristos. El adună unele din aceste moaşte în cripte martirice, peste care înalţă biserici rotonde sau adevărate bazilici şi rânduieşte preoţi pentru pomenirea lor. O asemenea criptă martirică zidită, probabil, la porunca lui este şi cea de la Niculiţel, descoperită în anul 1971, unică în România, unde s-au aşezat moaştele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, astăzi păstrate în biserica Mânăstirii Cocoş – Tulcea.

SFÂNTUL MARE MUCENIC SAVA († 12 aprilie, 372)[7]

Cel mai vechi şi mai cinstit sfânt mucenic, cunoscut şi martirizat pe pământul ţării noastre în secolul IV, este Sfântul Mare Mucenic Sava, numit uneori „Gotul” (Geto-Dacul), iar alteori „Romanul”. Acest mucenic era „got de neam şi trăia în Goţia”, cum se spune în actul său martiric, născut într-un sat de pe valea râului Buzău, din părinţi creştini aleşi, care i-au dat o creştere duhovnicească.

Fericitul Sava a fost crescut de mic în dragoste de Dumnezeu, în post, în rugăciune şi feciorie, ajungând la tinereţe cântăreţ la biserica unde slujea preotul Sansala, bunul său păstor şi părinte sufletesc. Putem crede că tânărul Sava s-a făcut călugăr, probabil, în comunitatea monahală din Munţii Buzăului, întemeiată pe la mijlocul secolului IV de călugări veniţi din Eparhia Tomisului, de teama „barbarilor” care migrau prin Dobrogea spre vestul Europei. Atât preotul Sansala, cât şi fericitul Sava erau călugări misionari în ţinutul Buzăului unde, probabil, era şi o episcopie şi converteau la creştinism numeroşi daco-romani, goţi şi „barbari” închinători de idoli.

Între anii 370–372, regele goţilor, Athanaric, stabilit în Dacia nord-dunăreană, a ridicat război împotriva împăratului romano-bizantin Valens, şi a pornit o puternică persecuţie împotriva creştinilor. Atunci mulţi creştini au fost prinşi, bătuţi, înecaţi şi arşi de vii în Dacia Traiană. Alţii, de frică, se refugiau în sudul Dunării, în Moesia şi Dacia Pontică.

În actul martiric al Sfântului Mare Mucenic Sava, se spune că în primăvara anului 372, a treia zi de Paşti, noaptea, ostaşii lui Athanaric, sub conducerea unui dregător, Atarid, au prins, atât pe preotul Sansala, cât şi pe fericitul Sava, i-au legat şi i-au bătut, făcându-le multe răni pe trup, ca să se închine idolilor şi să mănânce cele jertfite lor. Sfântul Sava, înfruntându-i cu bărbăţie, a fost condamnat la moarte prin înecare. Legându-i un lemn greu de gât, l-au aruncat în râul Buzău (Mousaios). Ostaşii voind să-l elibereze, el le-a răspuns: „Împliniţi porunca ce vi s-a dat. Eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteţi vedea. Văd pe cei care aşteaptă să ia sufletul meu şi să-l ducă în lăcaşul slavei lui Dumnezeu...”.

Aşa s-a săvârşit Sfântul Mucenic Sava, dându-şi fericitul său suflet în mâinile lui Hristos. Martiriul său a avut loc la 12 aprilie, 372, a cincea zi după Sfintele Paşti, fiind în vârstă de 38 de ani. Moaştele sale au fost luate de creştini şi de preotul Sansala şi ascunse. Apoi, de frica goţilor, „au fost trecute din ţara barbară în Romania”, adică în Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia.

Prin anii 373–374, la cererea Sfântului Vasile cel Mare către dregătorul Sciţiei Mici, Iunius Soranus, capadocian şi el, care îi era rudă, „de a-i trimite moaşte de sfinţi”[8], prezbiterii din Dacia au trimis moaştele Sfântului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, însoţite de o lungă şi frumoasă scrisoare. Scrisoarea, întocmită de un preot învăţat din Dacia sau, poate, de Sfântul Vetranion de la Tomis, poartă titlul „Epistolă a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresată, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dându-i-se un caracter ecumenic, universal, căutând să facă cunoscut tuturor că şi în Dacia Carpatică curgea sânge de martiri pentru Evanghelia lui Hristos. Scrisoarea este redactată în limba greacă şi este prima lucrare cunoscută până astăzi, scrisă pe teritoriul ţării noastre.

Marele ierarh al Cezareei Capadociei, drept răspuns, i-a adresat episcopului Ascholius al Tesalonicului două scrisori de mulţumire (Epistolele 164 şi 165), prin care numeşte pe Sfântul Sava „atlet al lui Hristos”, „un martir al adevărului care a luat cununa dreptăţii”. Apoi adaugă: „Noi l-am primit cu mare bucurie şi am dat mărire lui Dumnezeu”. Iar către episcopul amintit scrie: „Tu ai cinstit pământul patriei tale (Capadocia) cu un martir care a înflorit de curând pe pământul barbar (Goţia), care este învecinat cu al vostru”.

Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Sava se face la 12 aprilie în toate bisericile creştine din Răsărit şi Apus şi în chip deosebit în Biserica Ortodoxă Română.

Sfinte Mare Mucenice Sava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL MUCENIC NICHITA (ROMANUL) († 372)[9]

Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goţi în anul 372 pe pământul ţării noastre, după Sfântul Mucenic Sava, este Sfântul Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”, alteori „Daco-romanul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfântul Apostol Pavel, adică Cilicia din Asia Mică. Părinţii săi au fost aduşi de goţi şi colonizaţi în Dacia, după anul 258.

Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV şi a învăţat tainele credinţei în Hristos de la episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei (Daciei). Călugărindu-se la una din mânăstirile din sudul Dunării sau poate în Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tânărul ostaş al lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de acelaşi Teofil şi ajunge prezbiter misionar prin sate, catehizând şi botezând mulţi daco-romani şi goţi.

Văzând mai-marii goţilor credinţa şi biruinţa lui asupra păgânilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Athanaric împotriva creştinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi în biserică, pe când slujea, şi ars de viu în faţa sfântului altar, după obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al goţilor, pe care îl purtau într-o căruţă, prin sate.

Sfintele sale moaşte, câte au mai rămas din foc, au fost adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Apoi în anul 451 au fost duse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creştină.

PREOTUL SANSALA (secolul IV)[10]

Prezbiterul Sansala era un vestit preot got din secolul IV, cunoscut pe teritoriul Daciei Carpatice, amintit în actul martiric al Sfântului Mucenic Sava.

Sansala preotul s-a născut, probabil, în ţinutul Buzăului, din părinţi goţi, convertiţi la creştinism de misionari capadocieni sau „sciţi” veniţi din Dacia Pontică. Din tinereţe, învrednicindu-se de darul preoţiei, a ajuns păstor şi slujitor al Evangheliei lui Hristos la un sat de pe valea râului Buzău (Mousaios), făcând mulţi creştini dintre păgâni, îndeosebi goţi. Cel mai apropiat ucenic şi fiu sufletesc al său era un tânăr de neam capadocian, anume Sava Gotul, care îl ajuta la slujbele din biserică, cântând psalmi.

Despre preotul Sansala, despre evlavia, râvna şi curajul cu care mărturisea el pe Hristos în ţinutul Buzăului se vorbeşte pe larg în „Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu care se găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Această epistolă a însoţit moaştele Sfântului Mucenic Sava din Dacia în Capadocia, la cererea Sfântului Vasile cel Mare, prin anii 373–374.

În timpul persecuţiei regelui got Athanaric din anul 372, au fost prinşi şi chinuiţi pentru Hristos, atât preotul Sansala, cât şi cântăreţul bisericii sale, Sava. Apoi, preotul fiind eliberat, iar Sava înecat în râul Buzău, la 12 aprilie, 372, părintele său duhovnicesc i-a luat sfintele sale moaşte şi, cu sfatul prezbiterilor din Dacia, le-a trimis pe ascuns la episcopul Ascholius, în sudul Dunării, iar de aici în Capadocia.

Slujind Biserica lui Hristos încă mulţi ani şi convertind la creştinism mai mulţi daco-romani şi goţi, fericitul preot Sansala s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului IV.

CUVIOSUL EUTIHIE PREOTUL (secolul IV)[11]

Despre numele, viaţa şi râvna cuviosului prezbiter Eutihie, ca şi despre dragostea lui pentru Hristos, şi misiunea sa evanghelică în Dacia carpato-dunăreană, ne vorbeşte pe scurt Sfântul Vasile cel Mare în epistola 164. Din cele relatate de el, înţelegem că preotul Eutihie era capadocian de neam din oraşul Cezareea, contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, căruia îi era bine cunoscut. El a fost îndrumat de Duhul Sfânt să vină în Dacia Carpatică şi să-l mărturisească pe Hristos la păgâni. Aici, Eutihie, ca preot misionar, propovăduieşte Evanghelia, probabil, în ţinutul Buzău – Vrancea, unde desfăşoară o activitate intensă de catehizare, convertire şi botezare a numeroşi geto-daco-romani, goţi şi alte neamuri „barbare”, care migrau prin centrul Daciei. După anul 348, când episcopul Ulfila se retrage la sudul Dunării din cauza prigoanei regelui Athanaric, fericitul Eutihie devine cel mai aprig propovăduitor al Evangheliei lui Hristos în centrul Daciei secolului IV.

Auzind de aceasta, Sfântul Vasile cel Mare îl lăuda pentru succesele sale printre „barbari”, pe care îi îmblânzea prin puterea Sfântului Duh şi prin lucrarea harismelor sale. Fericitul Eutihie era, într-adevăr, un mare ascet şi se învrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de minuni şi al vindecării bolilor. Sfântul Vasile spune următoarele despre Eutihie în epistola sa adresată episcopului Tesalonicului: „Pentru faptul că ai amintit şi de fericitul bărbat Eutihie şi ai preamărit patria noastră (Cezareea Capadociei), ca una care a crescut seminţele credinţei, ne-ai bucurat de amintirea celor trecute, dar ne-ai întristat de cele ce vedem. Căci nimeni dintre ai noştri nu se aseamănă cu Eutihie. Noi suntem atât de departe de a îmblânzi pe barbari prin puterea Duhului Sfânt şi lucrarea darurilor Sale, încât şi cei ce sunt blânzi (dintre ei) se înrăiesc din pricina mulţimii păcatelor noastre. Ne imputăm nouă înşine şi păcatelor noastre cauza întinderii mari a stăpânirii ereticilor. Căci aproape nici o parte a pământului n-a scăpat de aprinderea ereziei...”.

Aşa îl lăuda marele ierarh pe fericitul Eutihie. Numele lui stă alături de al preotului Sansala şi ale Sfinţilor Mucenici Nichita şi Sava, ca şi ale atâtor călugări, preoţi şi episcopi misionari, majoritatea capadocieni, care au mărturisit pe Hristos şi au semănat credinţa ortodoxă în Dacia carpato-dunăreană, ale căror nume şi fapte sunt scrise în ceruri.

SFÂNTUL IERARH VETRANION (Bretanion), episcop al Tomisului

(secolul IV)[12]

Acest venerabil episcop tomitan era de origine capadociană. El a ocupat scaunul Episcopiei Tomisului probabil prin anul 360, dovedindu-se un devotat păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al credinţei ortodoxe niceene. Ducea o viaţă ascetică de sfinţenie şi se împotrivea cu dârzenie să nu pătrundă arianismul în hotarele eparhiei sale, care se întindea între Dunăre şi Marea Neagră.

Despre acest episcop sfânt au scris doi scriitori bisericeşti vestiţi – Sozomen şi Teodoret al Cirului. Astfel, Sozomen vorbeşte de vizita împăra-tului arian Valens (364–378) la Tomis, în anul 369, pe când se întorcea dintr-o expediţie împotriva goţilor. Autorul spune în „Istoria bisericească” a sa, că împăratul a intrat în biserica episcopală şi a cerut episcopului Vetranion să intre în comuniune cu arienii, pe care îi simpatiza, şi să slujească împreună cu ei. Marele episcop a apărat dreapta credinţă şi „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I de la Niceea (325) împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca”.

Apoi, bunul păstor al turmei lui Hristos s-a retras cu credincioşii săi într-o altă biserică din Tomis, lăsând pe împărat singur. Împăratul, mâniindu-se, a încercat să-l exileze, dar îndată a revenit, de teamă să nu se răscoale „sciţii” din Dacia Pontică. Aceeaşi înfruntare avea s-o pătimească Valens după câţiva ani în Cezareea Capadociei, din partea Sfântului Vasile cel Mare († 379), care era bun prieten şi, probabil, părinte duhovnicesc al Sfântului Vetranion.

Sozomen îşi încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: „Iată în ce chip a înfruntat Vetranion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic şi renumit prin viaţa sa virtuoasă, precum mărturisesc şi sciţii înşişi”.

Teodoret, episcopul Cirului, spune şi el: „Iar Vetranion, fiind împodobit cu tot felul de virtuţi şi încredinţându-i-se sarcina de arhiereu peste cetăţile din toată Sciţia (Dacia Pontică), şi-a înflăcărat cugetarea cu râvnă şi a înfruntat stricarea învăţăturilor dreptei credinţe şi fărădelegile comise de Valens împotriva dreptcredincioşilor...”.

Fericitul episcop Vetranion a încurajat mult viaţa ascetică şi nevoinţa sihaştrilor de prin peşteri şi mici bisericuţe rupestre, după obiceiul sihaştrilor din Capadocia. El a călăuzit în copilărie, spre nevoinţa monahală, pe tânărul Ioan Casian cu prietenul său Gherman şi tot el, probabil, a înălţat o bazilică pe cripta cu moaştele celor patru martiri de la Niculiţel, ale cărei ruine, împreună cu „martirionul”, au fost descoperite în anul 1971. În timpul păstoriei sale existau în Eparhia Tomisului câteva aşezări monahale de renume, cu călugări cărturari şi teologi.

Sfântul Vetranion este considerat de unii teologi autorul „Scrisorii Bisericii Goţiei (Daciei Traiane) către Biserica din Capadocia...”, care a însoţit moaştele Sfântului Sava Gotul, martirizat de goţi la 12 aprilie, 372, cerute de Sfântul Vasile cel Mare în patria sa de origine. El a contribuit împreună cu guvernatorul Daciei Pontice, Iunius Soranus, la transportarea moaştelor Sfântului Mucenic Sava Gotul din Dacia la Cezareea Capadociei.

Cu puţin înainte de anul 381, Sfântul Episcop Vetranion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, şi este cinstit de Biserica Ortodoxă, ca sfânt, la 25 ianuarie.

SFÂNTUL IERARH GHERONTIE (Terentie) episcop al Tomisului (c. 380–390)[13]

După Sfântul Vetranion, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de episcopul Gherontie, un alt ierarh devotat pentru Hristos, de aceeaşi râvnă şi sfinţenie cu înaintaşul său. Actele Sinodului II ecumenic (381) şi istoricul bisericesc Sozomen atestă că episcopul Gherontie (Terentius), după o listă sinodală siriacă, a participat la Sinodul ecumenic de la Constantinopol din partea Episcopiei Tomisului, că a semnat actele sinodului şi a osândit învăţătura eretică a lui Macedonie. Tot Sozomen spune că la 31 iulie, 381, după sinod, împăratul Teodosie cel Mare (379–395) l-a împuternicit pe episcopul Gherontie „de a veghea la păstrarea curată a Ortodoxiei în oraşele din Scythia Minor”.

Acest fericit urmaş al Sfinţilor Apostoli era cunoscut Sfântului Grigorie de Nazianz şi multor ierarhi vestiţi din imperiu. El a continuat să zidească noi bazilici şi a menţinut viaţa mânăstirească din Dacia Pontică la un înalt nivel de trăire ascetică, fiind în strânsă legătură cu monahismul capadocian, palestinian şi egiptean, unde se nevoiau şi călugări daco-romani.

Deci, bine săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata sfinţilor ierarhi ai lui Hristos.

SFÂNTUL IERARH TEOTIM I „SCITUL” episcop al Tomisului (secolele IV–V)[14]

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al Sfinţilor Ioan Casian şi Gherman, cu care era contemporan, format în tinereţe în aceeaşi mânăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor”. Această mânăs-tire, care a dat călugări cărturari şi sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfinţenie, de cultură şi profundă teologie din Eparhia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar la care au ajuns cei trei sfinţi daco-romani contemporani – Ioan Casian, Gherman şi Teotim I, supranumit de istoricii paleocreştini „Scitul” şi „Filosoful”.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului, pe la anii 385–390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim († 420), în celebra sa lucrare „De viris illustribus” (Despre bărbaţi iluştri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate (cărţi) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud că scrie şi alte lucrări”.

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin († 749), „Paralele sfinte”, din care reiese „că a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el că era „scit” (daco-roman) de neam, că „traiul îi era modest” şi că era taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreştin, spune că fericitul episcop Teotim I „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi «barbari» – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei româneşti”. În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mânăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie (linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V–VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii „călugări sciţi”, răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV–V.

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca şi înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea „barbarilor” migratori, pe care reuşea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin sfinţenia vieţii sale. Din această pricină, păgânii îl numeau „zeul romanilor”.

Sfântul Teotim „Scitul” era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istru”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În „Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim (Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui”.

Grăieşte Sozomen că o atât de înaltă idee le dăduse barbarilor şi păgânilor despre virtutea sa, încât devenise obişnuinţă între ei de a-l numi „dumnezeul romanilor”, făcând de temut Evanghelia lui Hristos şi pe împlinitorii ei, căci mulţi dintre creştini, căzând în mâinile barbarilor, se izbăveau îndată aducând rugăciune către Mântuitorul şi pomenind numele Cuviosului Teotim.

Iată că într-o zi, călătorind el aproape de latura în care se aşezaseră barbarii, cei care erau împreună cu dânsul văzură o ceată mare de păgâni venind în fuga cailor spre Tomis, şi se speriară tare, plângând amarnic pentru vieţile lor, căci au crezut că sunt pierduţi. Dar Sfântul Teotim, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa, se pogorî de pe cal şi se aşeză la rugăciune întinzând mâinile către cer, rugându-se pentru el şi cei dimpreună cu dânsul. Şi, o, marea milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu! Căci nu numai pe el, ci şi pe toţi cei împreună cu dânsul îi făcu nevăzuţi ochilor păgâneşti, căci barbarii trecură printre dânşii fără să-i vadă.

În zilele acelea erau dese năvălirile străinilor de Hristos; însă acest fericit şi mare întru sfinţi, la mulţi le domolise iuţimea şi setea de sânge şi de prădăciuni prin blândeţea chipului său şi desăvârşita bunătate a sa, căci şi prin cuvinte dulci şi prin daruri le înmuiase inimile cele împietrite de răutate, şi prin dulceaţa graiului şi a cuvintelor; încă şi prin cinstea ce le-o arăta stând cu ei la masă potolise setea de fărădelegi a acestora. Pentru aceea se dusese vestea între barbari despre nemăsuratele sale virtuţi, şi mulţi veneau la el să-l vadă cu ochii lor.

Iată că într-o zi, unul din ei, închipuindu-şi că Sfântul avea multe averi şi dorind a se îmbogăţi, el şi neamul său, cu cele materialnice, căută a-l face prizonier. Şi pentru aceasta se apropie şi, sprijinindu-se în scutul său după cum îi era obiceiul când vorbea cu duşmanii lui, ridică braţul spre a-i arunca fericitului o frânghie peste gât şi a-l târî spre sine. Însă braţul înţepeni prin minune şi rămase nemişcat până ce tovarăşii lui se dezmeticiră şi alergară smeriţi şi cu lacrimi în ochi să mijlocească pentru dânsul. Iar Cuviosul Teotim, cerându-le îndreptare şi credinţă în Hristos, ceea ce ei făgăduiră, rugă pe Dumnezeu pentru iertarea barbarului, şi îndată îşi dobândi cererea, apoi îi slobozi. Multe alte minuni şi semne a făcut acest dumnezeiesc părinte Teotim în pământul Sciţiei, în vremea vieţii sale, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste neamul său.

Din învăţăturile Sfântului Ierarh Teotim I [15]

1. Faptele trupului pot fi curmate de multe piedici, dar cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, făptuieşte păcatul desăvârşit.

2. Lucru cu greutate nu este să suferi mult, ci să suferi pe nedrept.

3. A-ţi aminti de Dumnezeu înseamnă a-ţi aminti de viaţă, iar a-L uita înseamnă a muri.

4. Nu este fericire mai mare pentru un creştin decât cunoaşterea lui Dumnezeu.

5. În mintea tulburată şi plină de griji nu se află nici un gând frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji, căci datorită grijilor se nimiceşte. De aceea se spune despre sufletul desăvârşit că este, într-adevăr, ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu se osteneşte, nici nu toarce, şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon. (Matei 6, 28-29)

6. Despre cei ce poartă grijă numai de cele trupeşti, Scriptura spune: Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji (Iov 25, 20). Este, într-adevăr, lucru necuvios să porţi grijă toată viaţa de cele trupeşti şi să nu te îngrijeşti deloc de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în „Plângerile” sale că cei ce au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoaie (Plângerea lui Ieremia 4, 5).

7. Când stăruim cu adevărat în gânduri strălucitoare şi înflăcărate, atunci suntem îmbrăcaţi în purpură; dar când suntem atraşi de cele trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie.

8. Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Iar pe patru picioare merge cel ce se încrede în cele pieritoare şi, din grija faţă de ele, nu ia aminte pe de-a-ntregul către partea conducătoare, sufletul. După cum cei legaţi cu lanţuri merg cu greutate, tot aşa cei legaţi de această viaţă nu reuşesc să ducă până la capăt calea virtuţii.

sus

SFÂNTUL IOAN CASIAN (c. 360–435)[16]

Acest mare ascet, teolog, organizator de mânăstiri, dascăl, apologet şi scriitor bisericesc de renume al Bisericii lui Hristos, din secolele IV–V, era de neam daco-roman. El s-a născut pe la anul 360 d. Hr. în Dacia Pontică (Scythia Minor – Dobrogea de azi), anume în Eparhia Tomisului, la 40 km nord-vest de oraşul Constanţa, în „hotarele Casienilor şi al (districtului) Peşterilor”.

Părinţii săi, creştini evlavioşi şi cu stare, i-au dat fiului lor Ioan Casian (adică „din părţile Casienilor”) o educaţie creştinească aleasă, deprinzându-l de mic cu citirea Sfintei Scripturi şi practicarea unei înalte trăiri duhovniceşti, în rugăciune, asceză, feciorie şi râvnă pentru cele dumnezeieşti. Fiind însetat pentru învăţătura cărţii, a fost dat din copilărie la una din şcolile timpului său, ce funcţionau la Tomis, Histria, Axiopolis sau la una din mânăstirile apropiate. Aici a studiat operele marilor clasici şi filosofi greci şi latini, iar mai târziu şi scrierile patristice din secolele II–IV, care circulau în nord-estul Imperiului Roman.

În una din „Convorbirile” sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioşie casa părintească, mânăstirile şi frumuseţea locurilor natale din Dacia Pontică (Dobrogea secolului al IV-lea). Iată ce ne spune el: „Către acest avvă Avraam am întors asaltul gândurilor noastre, mărturisind tulburător că zilnic eram împinşi de cugetul de a ne întoarce în provincia noastră şi de a ne revedea părinţii. Pentru că ne reaminteam că părinţii noştri erau înzestraţi cu aşa de mare credinţă şi pietate, ni s-a născut dorinţa puternică şi presupunerea că ei nu vor împiedica planul nostru. Ne gândim că din râvna lor noi aveam de câştigat, în sensul că nu trebuia să ne ocupăm noi de procurarea celor necesare trupului, nici de hrană, pentru că ei împlineau cu bucurie şi din plin toate cele de trebuinţă nevoilor noastre. Pe deasupra, ne hrăneam sufletul cu speranţa bucuriilor deşarte şi cu credinţa că vom recolta roadă bogată din convertirea multora care trebuiau îndrumaţi pe calea mântuirii, prin exemplul şi îndemnul nostru.

În afară de aşezarea locului, unde se afla o proprietate moştenită de la strămoşii noştri, mi se zugrăvea înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni, care se întindea graţios în spaţiile singurătăţii, în aşa fel încât ascunzişurile codrilor nu numai că puteau desfăta un monah, dar erau în măsură să ofere şi maximum de provizie pentru hrană” (Convorbirea 24, 1–3).

După propria sa mărturie, Sfântul Ioan Casian „încă din copilărie (a pueritia nostra) a trăit printre călugări, ale căror îndemnuri le auzea şi ale căror exemple le vedea”. În codrii seculari din mijlocul ca şi din nordul Dobrogei secolului IV exista un puternic centru monahal cu mai multe mânăstiri şi cu zeci sau, poate, sute de călugări „sciţi” şi sihaştri iubitori de Hristos „în sânul cărora au înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie şi o asceză deosebit de severă... al căror fel de viaţă este cu totul vrednic de admiraţie”, cum afirmă Sfântul Epifanie al Ciprului (340–403) în cartea sa „Împotriva a optzeci de erezii”, referindu-se la călugării audieni din Dacia Pontică.

Văzând sfinţenia, râvna pentru Hristos şi nevoinţa „călugărilor sciţi” din patria sa, Sfântul Ioan Casian se hotărî din fragedă tinereţe să ia jugul cel bun al lui Hristos, călugărindu-se într-una din mânăstirile Eparhiei Tomisului, unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, rudenia şi prietenul său de toată viaţa. Bunul său nume, viaţa sa aleasă, râvna pentru Dumnezeu, ca şi cultura vastă ce şi-o agonisi, îl făcură pe tânărul călugăr Ioan Casian (de la localitatea Casian) prieten al marilor episcopi de Tomis – Sfinţii Vetranion (a doua jumătate a sec. IV) şi Teotim I „Scitul” (c. 392–403).

Dorind să se închine la Sfintele Locuri şi mai ales la Mormântul dătător de viaţă al lui Hristos, în anul 380, când avea doar 20 de ani, Cuviosul Ioan Casian a plecat la Ierusalim împreună cu sora sa şi cu Cuviosul Gherman, ruda şi prietenul său. Aici, cei doi călugări s-au stabilit la o mânăstire din Betleem, aproape de peştera unde s-a născut Hristos.

După mai bine de cinci ani de asceză şi nevoinţă duhovnicească la Betleem, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, au fost călăuziţi de harul Duhului Sfânt să viziteze mânăstirile şi sihăstriile din Egipt, patria monahismului creştin.

Timp de mai bine de şapte ani, cei doi călugări daco-romani de la gurile Dunării au cercetat pe cuvioşii călugări, egumeni, anahoreţi şi dascăli ai pustiului egiptean, învăţând de la toţi meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, desăvârşindu-se în sfinţenie, în rugăciune şi smerenie. Tot aici a început să scrie Cuviosul Ioan Casian celebra sa operă literară în 24 de cărţi, numită „Convorbiri cu Părinţii” (Collationes), cerând şi primind sfaturi şi cuvinte de învăţătură de la marii anahoreţi ce se nevoiau pe Valea Nilului, în Schiteea, Teba, Muntele Nitriei, în Rait şi Muntele Sinai. Bunii ostaşi ai lui Hristos poposeau din loc în loc, de la un sihastru la altul, adunând de la fiecare, ca nişte albine, nectarul înţelepciunii Duhului Sfânt.

După o scurtă revenire la Betleem, cei doi sihaştri daco-romani se reîntorc în Egipt şi zăbovesc aici până în anul 399. Apoi, ivindu-se unele tulburări în mânăstirile de pe Valea Nilului provocate de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, Sfântul Ioan Casian, împreună cu prietenul său Gherman, se duc la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, despre care auziseră şi pe care îl iubeau atât de mult. Marele patriarh şi dascăl a toată lumea, văzând sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Casian, precum şi adânca sa cultură teologică, l-a hirotonit diacon şi l-a făcut ucenic al său. Cinci ani de zile a trăit Sfântul Ioan Casian în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţând de la el multe fapte şi cuvinte de folos.

Surghiunirea din scaun a marelui patriarh, în anul 404, a silit pe Cuviosul Ioan Casian să plece la Roma, împreună cu prietenul său nedespărţit Gherman, pentru a lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în faţa Papei Inocenţiu I. Apoi, auzind de moartea în exil a bunului lor părinte şi păstor, care a avut loc la Cucuso-Armenia, în anul 407, Sfântul Ioan Casian, scârbindu-se de aşa de mare nedreptate a împăratului Arcadie, nu s-a mai întors în Răsărit, nici în patria sa de la Gurile Dunării, ci s-a stabilit definitiv în sudul Galiei, la Marsilia. Aici a întemeiat două mânăstiri, una de călugări, închinată Sfântului Victor, şi alta de călugăriţe, după modelul Cuviosului Pahomie şi Sfântului Vasile cel Mare, organizând astfel, cel dintâi, monahismul în Apus, după regulile vieţii monahale aduse din Răsărit.

Hirotonindu-se preot şi ajungând egumen al celor două mânăstiri, Sfântul Ioan Casian a adunat în jurul său numeroşi ucenici cărora le-a aşezat duhovnici, rânduială de nevoinţă şi viaţă monahală ca în Răsărit, iar el şi-a închinat anii bătrâneţii îndeosebi scrisului. Opera sa, păstrată şi cunoscută până astăzi, cuprinde trei lucrări:

1. Despre aşezămintele mânăstirilor de obşte şi despre tămăduirea celor opt păcate principale, lucrare scrisă în anul 420 în douăsprezece cărţi, la rugămintea episcopului Castor de la Apta Iulia, din sudul Galiei. În primele patru cărţi, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre îmbrăcămintea monahilor din Palestina şi Egipt, despre rugăciunile şi psalmii de noapte, despre slujbele zilnice şi despre condiţiile de primire în mânăstire ale noilor începători. În celelalte opt cărţi, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre cele opt păcate de moarte, numite de el „gânduri ale răutăţii”, şi anume: lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, lenea (acedia), slava deşartă (trufia) şi mândria.

2. Convorbiri cu Părinţii (Collationes Patrum), în douăzeci şi patru de cărţi sau convorbiri, care formează cea mai de seamă operă literară rămasă de la Sfântul Ioan Casian. Lucrarea este împărţită în trei părţi. Partea întâi, în zece cărţi, cuprinde primele zece convorbiri avute cu părinţii din pustia schetică în a doua sa călătorie prin Egipt (393-399), dedicată episcopului Leontie, un frate al episcopului Castor. Partea a doua cuprinde şapte cărţi, convorbirile 11-17, pe care le-a avut cu părinţii din ţinutul Panephisis. Partea a treia, ultimele şapte cărţi, cuprinde convorbirile 18-24 avute cu părinţii din ţinutul Diolcos. Această operă a fost scrisă între anii 420-429.

3. Despre Întruparea Domnului, contra lui Nestorie, în şapte cărţi, scrisă tot în sudul Galiei, între anii 429-430. Această ultimă lucrare a Sfântului Ioan Casian are un profund caracter dogmatic şi apologetic şi combate erezia lui Nestorie, care nu voia să numească pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu (Theotocos), ci numai Născătoare de Hristos (Hristotocos).

În primele două opere, Sfântul Ioan Casian prezintă creştinismului din Apus, pentru prima dată, regulile vieţii monahale din Răsărit, făcând astfel o statornică punte de legătură între ţările creştine din Orient cu cele din Occident. Iar prin a treia sa lucrare, teologul daco-roman face cel dintâi cunoscută în Apus doctrina eretică, antiortodoxă a lui Nestorie. Astfel, Sfântul Ioan Casian devine primul organizator şi întemeietor al monahismului în apusul Europei, unde face cunoscută pentru prima dată gândirea patristică şi mistică, precum şi experienţa duhovnicească a marilor Părinţi din Egipt, Sinai şi Palestina. Totodată, Sfântul Ioan Casian este considerat şi un mare apologet al credinţei apostolice şi profund cunoscător al dogmelor ortodoxe, luptând cu toată puterea împotriva nestorianismului, a pelagianismului şi supremaţiei harului.

După o nevoinţă ascetică şi statornică de peste 60 de ani în viaţa monahală, Sfântul Ioan Casian s-a săvârşit cu pace la mânăstirea sa din Marsilia, în anul 435, dându-şi sufletul său în mâinile lui Hristos şi lăsând în urmă câteva sute de ucenici. Sfintele sale moaşte se află într-o capelă subterană din Mânăstirea Sfântul Victor, la Marsilia, iar capul şi mâna dreaptă se află expuse în biserică spre închinare. El a fost considerat sfânt încă din viaţă. Pomenirea lui se face la 29 februarie.

SFÂNTUL GHERMAN DACO-ROMANUL (secolele IV–V)[17]

Cuviosul Gherman era rudă şi prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian, născut pe la jumătatea secolului IV, probabil, tot în „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor”, din Eparhia Tomisului. Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Gherman a intrat din tinereţe în nevoinţa călugărească la una din mânăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis. Întrucât mulţi asceţi „sciţi” se nevoiau în peşteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreştine de „Peştera”, „Peşteri”, „Bisericuţa”, „Biserica Omului” etc., se crede că şi Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peşteri.

Acest ascet tomitan a fost primul părinte duhovnicesc al Sfântului Ioan Casian şi cel dintâi dascăl al său, care l-a iniţiat pe calea mântuirii spre Hristos. După o scurtă nevoinţă împreună cu prietenul său la una din mânăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoieşte un timp cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380–385), aproape de Peştera Naşterii Domnului. Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt şi vizitează toate marile mânăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului şi pe sfinţii călugări anahoreţi din Muntele Nitriei şi din Sinai. În anul 399, Cuviosul Gherman se stabileşte cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.

În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat şi depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh şi dascăl al lumii creştine, în faţa Papei Inocenţiu I. De aici nu se ştie unde s-a retras la bătrâneţe Cuviosul Gherman. El s-a săvârşit, fie la mânăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mânăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi în primele două decenii ale secolului V. Pomenirea lui se face la 29 februarie, fiind canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20-21 iunie, 1992.

SFÂNTUL IERARH TIMOTEI episcop al Tomisului (prima jumătate a secolului V)[18]

Nu se cunoaşte originea acestui episcop tomitan. Se crede că era născut la sudul Dunării, călugărit şi format duhovniceşte la una din mânăstirile din Capadocia, unde, datorită Sfântului Vasile cel Mare, viaţa monahală devenise foarte înfloritoare în secolele V–VI. Ca şi înaintaşii săi, episcopul Timotei era un bun teolog ortodox, profund cunoscător al dogmelor stabilite de Sfinţii Părinţi, precum şi al disputelor teologice ale timpului său, care tulburau întreg Imperiul Bizantin. În eparhia sa, fericitul episcop Timotei era la fel de activ ca şi înaintaşii săi, Vetranion, Gherontie şi Teotim I. A zidit şi înnoit mai multe bazilici şi mânăstiri, protejând mult monahismul autohton daco-roman şi catehizând pe „nomazii sciţi” (goţi şi huni), încă neconvertiţi la creştinism.

Episcopul Timotei a păstorit Eparhia Tomisului în prima jumătate a secolului V şi a participat activ la al treilea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431, care apără cultul Maicii Domnului împotriva ereticului Nestorie, fiind însoţit, probabil, de câţiva egumeni şi călugări „sciţi” învăţaţi. Aici a semnat cele „12 anatematisme” ale Sfântului Chiril al Alexandriei, precum şi hotărârea de condamnare a ereticului Nestorie, fiind cel de al 170-lea semnatar.

După o păstorire rodnică de peste zece ani, fericitul Timotei, păstorul cel bun al turmei lui Hristos de la Tomis, s-a strămutat cu pace la cele veşnice, numărându-se în ceata cuvioşilor părinţi.

CUVIOSUL IERARH IOAN episcop al Tomisului (secolul V)[19]

După episcopul Timotei, scaunul episcopal din Tomis a fost ocupat de un alt mare teolog al secolului V şi aprig apărător al Ortodoxiei în Dacia Pontică, anume Sfântul episcop Ioan.

Acest episcop a luat permanent parte la disputele teologice din preajma Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), fiind prezent adesea în Constantinopol. El poseda o vastă cultură latină şi greacă, traducând mai multe scrieri bisericeşti din limba greacă în cea latină. Scriitorul latin contemporan Marius Mercator scrie despre episcopul tomitan Ioan că era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului” (monofizismului), dovedin-du-se, ca şi toţi ierarhii tomitani, un devotat apărător al învăţăturii ortodoxe, cum reiese din puţinele fragmente păstrate de la el.

Înainte de anul 449, episcopul Ioan s-a săvârşit cu pace la Tomis şi s-a adăugat înaintaşilor săi.

SFÂNTUL IERARH ALEXANDRU episcop al Tomisului (secolul V)[20]

Acest ierarh tomitan a ocupat scaunul Eparhiei Tomisului pe la jumătatea secolului V, în timpul marilor frământări hristologice monofizite, create de ereticul Eutihie. Noul păstor al Daciei Pontice era un bun teolog, capabil să apere Ortodoxia, atât de ameninţată în întreg Imperiul Bizantin.

Episcopul Alexandru a luat parte la Sinodul din anul 449, convocat de împăratul Teodosie II şi patriarhul Flavian la Constantinopol, sinod care a reînnoit hotărârile luate în anul 448, de respingere a învăţăturii eretice monofizite şi condamnare a lui Eutihie. Episcopul Alexandru semnează al şaptelea actele sinodului: „Alexander reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis provinciae Scythiae”. La marele Sinod ecumenic de la Calcedon, ţinut în anul 451, episcopul daco-roman n-a mai putut lua parte din cauza năvălirii hunilor „nomazi” în eparhia sa, dar a semnat ulterior actele sinodului. El însă a rămas credincios Evangheliei lui Hristos şi hotărârilor luate de sinoadele ecumenice, până la sfârşitul vieţii sale, apărând cu dârzenie dreapta credinţă la Gurile Dunării, zidind noi biserici şi mânăstiri în Dobrogea şi continuând procesul de creştinare în Dacia Pontică, prin călugării misionari daco-romani.

După o păstorie rodnică de peste un deceniu, fericitul episcop Alexandru şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

CUVIOSUL DIONISIE CEL MIC „SCITUL” (c. 470–545)[21]

Al doilea mare teolog, cunoscut traducător de scrieri patristice şi călugăr plin de dragostea lui Hristos, pe care ni l-a dat Dacia Pontică, după Sfântul Ioan Casian, a fost Cuviosul Dionisie cel Mic, adică „Smeritul”, iar în limba latină „Exiguul”. Acest venerabil slujitor al Bisericii lui Hristos s-a născut în Sciţia Mică pe la anul 470 şi s-a călugărit din tinereţe la una din renumitele mânăstiri ale Eparhiei Tomisului, care au dat în secolele IV–VII numeroşi „călugări sciţi”, cunoscuţi în întreg imperiul ca teologi, asceţi şi apărători ai Ortodoxiei.

Unul din dascălii săi de tinereţe, pe care avea să-l evoce mai târziu în „Prefaţa scrisorii sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie”, tradusă în latină, a fost un anume Petru, ajuns la bătrâneţe episcop. Acesta fusese, probabil, egumenul mânăstirii dobrogene, unde s-a călugărit Cuviosul Dionisie, căruia i-a fost părinte sufletesc şi care l-a deprins cu nevoinţa duhovnicească şi frica de Dumnezeu. Iată cu ce cuvinte pline de recunoştinţă, de smerenie şi duioşie, calităţi specifice sufletului nostru românesc, se adresează fericitul Dionisie cel Smerit dascălului său: „Mi-aduc aminte de binefacerile Voastre, Cuvioase Părinte şi podoabă aleasă a învăţătorilor lui Hristos, şi am mereu înaintea ochilor minţii râvna sfântă pentru hrana duhovnicească pe care o cheltuiaţi cu mine când eram copil, râvnă pe care nici spaţiul, nici timpul n-o pot uita. Vă rog să primiţi o mulţumire pe care ştiu că nu pot să v-o dau la înălţimea cuvenită”.

Din Dobrogea, fericitul Dionisie, supranumit şi „Romanul”, se duce în Orient, la Mormântul Domnului şi în Asia Mică, apoi se stabileşte la o mânăstire din Constantinopol. Era un teolog ortodox desăvârşit şi cunoştea perfect limbile greacă şi latină. La cererea Papei Ghelasie de a i se trimite un călugăr învăţat spre a-i traduce în Apus canoanele Sinoadelor ecumenice şi unele opere patristice, Dionisie este trimis în Italia.

În anul 496, Cuviosul Dionisie ajunge la Roma. Aici intră în Mânăstirea Sfânta Anastasia şi ajunge traducător renumit din greacă în latină şi predă mulţi ani dialectica cu prietenul său Casiodor la Universitatea Vivarium din sudul Italiei – Calabria.

Biograful şi prietenul său Casiodor spune despre fericitul Dionisie că era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al dogmaticii”. Era, de asemenea, „înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau”.

La Roma, Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) a trăit şi a scris sub zece papi, de la Anastasie II până la Vigiliu. Fiind rugat, atât de păstorii Romei, care doreau să cunoască mai bine scrierile Părinţilor din Răsărit, cât şi de compatrioţii săi, călugării sciţi, fericitul Dionisie cel Mic a tradus din greacă în latină scrieri ale Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei şi Proclu. Apoi traduce canoanele primelor patru Sinoade ecumenice, în două ediţii; editează „Decretele pontificale” şi traduce vieţi de sfinţi ca: „Descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, „Pocăinţa minunată a Sfintei Taisia” şi „Viaţa Sfântului Pahomie”.

Cuviosul Dionisie cel Mic era şi un bun cunoscător al astronomiei, ştiinţă ce o învăţase la Alexandria, centrul astronomiei antice. Astfel, el a întemeiat era creştină dionisiacă, în locul erei păgâne, începând calendarul şi numărătoarea anilor „De la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru”. A scris în acest scop două lucrări: „Carte despre Sfintele Paşti” şi „Argumente Pascale”. Era creştină întemeiată de fericitul Dionisie cel Smerit a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.

A mai scris şi un florilegiu de texte patristice dogmatice, extrase de la mai mulţi Sfinţi Părinţi din Răsărit, Apus şi Africa, intitulat „Exempla Sanctorum Patrum”. Atât prin originea şi formarea sa daco-romană, cât şi prin scrierile şi traducerile sale din greacă în latină, fericitul Dionisie cel Mic „a întins o adevărată punte de legătură între Răsărit şi Apus, punând într-un contact mai apropiat cele două romanităţi creştine”.

La bătrâneţe, fericitul Dionisie „Romanul” îşi aducea aminte din Italia, patria sa adoptivă, de Dobrogea, patria sa natală, şi de compatrioţii săi blânzi, dreptcredincioşi şi smeriţi, despre care scrie aceste frumoase cuvinte în Prefaţa către „venerabilii domni şi fraţi preaiubiţi, Ioan şi Leonţiu”: „Poate pare lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare prin frig şi în acelaşi timp prin barbari, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blândeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa. Se cunoaşte că acolo (în Scythia Minor), într-o comunitate pământească deschisă, am fost renăscut cu harul lui Dumnezeu prin Taina Botezului şi am fost învrednicit să văd viaţa cerească în trup fragil a preafericiţilor Părinţi cu care acea regiune se slăveşte ca de o rodire duhovnicească deosebită.

Credinţa lor strălucind prin legătura cu fapta bună era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate. Ei nu erau prinşi în mreaja nici unei griji lumeşti şi puteau spune cu Apostolul: Cetatea noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20). Ei (daco-romanii) au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi...”.

Pentru sfinţenia vieţii lui, pentru gândirea şi scrierile sale profund ortodoxe, Cuviosul Dionisie cel Mic, numit şi „Romanul”, este cinstit, atât în Răsărit, cât şi în Apus, ca un călugăr desăvârşit, filolog şi ctitor al erei creştine, ascet şi teolog de renume. Trei mari virtuţi l-au împodobit în toată viaţa sa: credinţa ortodoxă, smerenia inimii şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni, calităţi specifice milenare ale întregului popor român.

Săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, Cuviosul Dionisie cel Smerit şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos prin anul 545 şi este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

CUVIOSUL IERARH TEOTIM II episcop al Tomisului (a doua jumătate a secolului V)[22]

Eparhia Tomisului avea în anul 458 un păstor nou, în persoana episcopului Teotim II. El era de neam trac, poate chiar din Dacia Pontică. Acest ierarh tomitan a continuat să-şi extindă jurisdicţia eparhiei sale, prin călugări şi preoţi misionari trimişi de la Tomis, până în inima Daciei Carpatice, pe o arie ce cuprindea, atât Câmpia Dunării şi zona subcarpatică, cât şi sudul Moldovei. Această acţiune de creştinare a Daciei era deja începută încă din secolele II–III, în Banat, Oltenia şi Transilvania, prin coloniştii romani, iar în Munţii Buzăului, Vrancea, Bărăgan şi Moldova de sud, în secolul IV, prin călugării şi preoţii misionari daco-romani, veniţi din Eparhia Tomisului. Activitatea misionară de vestire a Evangheliei lui Hristos la sudul şi nordul Dunării era destul de puternică sub episcopul Teotim II.

Pe lângă lucrarea sa misionară, episcopul Teotim II era şi un devotat teolog şi apărător al Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi. El a făcut dovada aceasta în răspunsul cerut de împăratul Leon I Tracul (457–474), în legătură cu hotărârile Sinodului IV ecumenic de la Calcedon şi cu alegerea patriarhului monofizit Timotei Allurus la Alexandria. Episcopul Teotim II scria că primeşte întru totul hotărârile Sinodului de la Calcedon şi cere depunerea ierarhului monofizit de la Alexandria. Răspunsul său în limba latină, foarte ortodox şi categoric, „se distinge prin simplitatea şi claritatea lui”.

Se pare că fericitul episcop Teotim II a avut o păstorire lungă la Tomis, încununată de multă izbândă, prin continuarea procesului de creştinare a „nomazilor sciţi” (huni), ale căror migraţii şi incursiuni făceau multe tulburări creştinilor autohtoni. După mutarea sa la cele veşnice, în ultimele decenii ale secolului V, scaunul Episcopiei Tomisului a fost ocupat de ierarhi ale căror nume ne rămân necunoscute. Jertfa lor însă nu a rămas zadarnică în acest colţ de pământ daco-roman.

CUVIOSUL IOAN MAXENŢIU (secolele V–VI)[23]

Acest cuvios părinte era „cel mai învăţat călugăr scit” contemporan cu Cuviosul Dionisie cel Mic, născut în Dacia Pontică, pe la jumătatea secolului V. El s-a călugărit şi a învăţat adâncul teologiei din anii tinereţii, la una din mânăstirile Eparhiei Tomisului, a călătorit la mai multe mânăstiri din Răsărit şi a locuit uneori în preajma Constantinopolului.

Fericitul călugăr Ioan Maxenţiu a scris opt cărţi „libelli”, care tratează diferite probleme hristologice şi antropologice şi combate cu tărie nestorianismul şi monofizismul lui Eutihie. Iată câteva titluri din scrierile sale: Libellus fidei, Capitole doctrinare, Mărturisire de credinţă ortodoxă, Unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu propriul Său trup, Răspuns contra achefalilor..., Contra Nestorienilor, Răspuns la Epistola Papei Hormisda.

Împreună cu alţi patru călugări sciţi, Petru, Ioan, Leonţiu şi Ioan, Cuviosul Ioan Maxenţiu a scris şi Epistola călugărilor sciţi, adresată episco-pilor africani, Datin şi Fortunat, în care se susţine formula teologică „theopashită” că „unul din Treime a pătimit cu trupul”.

După o îndelungată osteneală, prin scris şi asceză, de apărare a dreptei credinţe ortodoxe şi de mărturisire a Evangheliei lui Hristos, într-o epocă atât de frământată de dezbinări şi erezii, fericitul călugăr daco-roman Ioan Maxenţiu s-a strămutat cu pace la cele veşnice.

CUVIOSUL IERARH PATERNUS mitropolit al Tomisului (prima jumătate a secolului VI)[24]

Venerabilul mitropolit tomitan Paternus era, după nume, de origine latină, adică daco-roman autohton, probabil, călugărit şi format teologic şi spiritual în una din vestitele mânăstiri ale Eparhiei Tomisului. El a ajuns păstor al Daciei Pontice, după o lungă perioadă de circa 60 de ani (460–520), pentru care nu se cunoaşte încă numele nici unui episcop tomitan.

Prima atestare documentară este inscripţia latină de pe un vas de cult din argint aurit, descoperit în anul 1912 (astăzi la Muzeul Ermitaj – Sankt-Petersburg), făcut de Paternus la începutul secolului VI pentru Catedrala mitropolitană din Tomis, unde donatorul este intitulat „episcopus mitropolitanus”. După această însemnare şi alte câteva de mai târziu se atestă că Episcopia Tomisului a fost ridicată la începutul secolului VI la rang de mitropolie şi că avea sub jurisdicţia sa un număr de 14 episcopii sufragane, existente în toate oraşele mari ale Daciei Pontice. Într-o „Listă” a tuturor scaunelor mitropolitane şi episcopale din Patriarhia ecumenică, existente la începutul secolului VI, publicate în anul 1891 de bizantinologul Carl de Boor, sub denumirea de „Notitia Episcopatuum”, sunt trecute sub jurisdicţia Mitropoliei Tomisului următoarele 14 scaune episcopale: Axiopolis (Cernavodă, jud. Constanţa), Capidava (Capidava, jud. Constanţa), Carsium (Hârşova, jud. Constanţa), Callatis (Mangalia), Constantiana (jud. Constanţa), Histria (Istria, jud. Constanţa), Tropaeum Traiani (Adamclisi, jud. Constanţa), Troesmis (Igliţa, jud. Tulcea), Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea), Aegyssus (jud. Tulcea), Salsovia (Mahmudia, jud. Tulcea), Halmyris (Dunavăţul de Jos, jud. Tulcea), Zaldapa (jud. Tulcea), Dionysopolis (Balcic).

Toate aceste scaune episcopale au fost înfiinţate la începutul secolului VI, în fiecare oraş – „polis” – din Sciţia Mică şi din întreg Imperiul Bizantin, sub împăratul Anastasie (491-518), în urma unei legi a înaintaşului său, împăratul Zenon (474–491), ca fiecare oraş să aibă un episcop al său şi un anume teritoriu.

Sub mitropolitul Paternus, Eparhia Tomisului a ajuns poate la cea mai mare înflorire duhovnicească şi organizatorică. Numărul mare al episcopiilor sufragane dovedeşte în bună parte încheierea procesului de creştinare a poporului român din Dacia Pontică, care avea în secolul VI peste 100 de bazilici (biserici) şi bisericuţe, cu numeroşi preoţi (prezbiteri) şi mânăstiri bine organizate, cu sute de călugări, sihaştri, cavioţi (trăitori în peşteri) misionari şi cu teologi de o înaltă cultură clasică şi mistic-dogmatică, recunoscută peste tot. Astfel, vestiţii „călugări sciţi”, contemporani cu arhiepiscopul Paternus, erau preocupaţi de dogma Sfintei Treimi, creând formula teologică numită „theopashită”, că „unul din Sfânta Treime a pătimit în trup” (unus de Sancta Trinitate passus in corpus).

Fericitul mitropolit Paternus, refuzând să accepte ca ortodoxă această formulă dogmatică, călugării sciţi se duc, în anul 519, la împăratul Justin I (518–527) şi cer recunoaşterea învăţăturii lor. De aici merg la Roma şi cer Papei Hormisda acelaşi lucru. Aceasta dovedeşte preocupările hristologice ale călugărilor daco-romani din Dobrogea secolului VI, renumele lor în întreg Imperiul Romano-Bizantin, precum şi grija dintotdeauna a episcopilor din Dacia Pontică de a apăra cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunării.

În anul 520, mitropolitul Paternus, fiind la Constantinopol, a participat cu alţi 20 de ierarhi la alegerea noului patriarh ecumenic, Epifanie. În scrisoarea adresată Papei Hormisda cu acest prilej, Paternus semnează al şaptelea sub titlul: „Paternus, misericordia Dei, episcopus provinciae Scythiae metropolitanus”.

În cadrul arhiepiscopiei sale, mitropolitul Paternus pregăteşte călugări şi preoţi misionari, pe care îi trimite la nord de Dunăre, în Dacia Carpatică, ajungând să organizeze parohii şi mici aşezări monahale până în văile Oltului şi Argeşului, Câmpia Bărăganului, Codrii Vlăsiei, ţinutul Buzăului, Ţara Vrancei şi sudul Moldovei.

Aşa ostenindu-se mai mult de un deceniu, pentru lauda lui Dumnezeu şi triumful creştinismului pe pământul ţării noastre, venerabilul mitropolit Paternus şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

CUVIOSUL IERARH VALENTINIAN mitropolit al Tomisului (secolul VI)[25]

Ultimul ierarh şi păstor duhovnicesc cunoscut al Mitropoliei Tomisului, înainte de marea migraţie a avarilor, slavilor şi bulgarilor din anul 602, a fost arhiepiscopul Valentinian. După nume era latin, adică daco-roman, probabil, născut şi format în Eparhia Tomisului, la conducerea căreia ajunge pe la mijlocul secolului VI. Prima afirmare despre el datează din anul 595 într-o scrisoare a diaconilor Rusticus şi Sebastianus, care îi relatează despre condamnarea de către împăratul Justinian, în anul 544, a „Celor trei capitole”, adică a scrierilor episcopilor Teodor de Mopsuestia († 428), Teodoret al Cirului (458) şi Ibas de Edessa († 457), considerate eretice. Arhiepiscopul Valentinian îi scrie Papei Vigiliu, care îi răspunde la 18 martie, 550, adresându-i-se: „Dilectissimo fratri Valentiniano, episcopo de Tomis, provinciae Scythiae” (Preaalesului frate Valentinian, episcopul Tomisului din provincia Sciţia–Dobrogea), asigurându-l că nu a scris nimic împotriva celor patru Sinoade ecumenice şi că îl invită la Constantinopol să se convingă de aceasta. Din motive necunoscute, arhiepiscopul Valentinian nu răspunde la invitaţie şi nu ia parte nici la cel de al cincilea Sinod ecumenic de la 5 mai, 553.

Sub venerabilul mitropolit Valentinian, Biserica lui Hristos din Dacia Pontică (Dobrogea) trăieşte, probabil, epoca sa cea mai înfloritoare din perioada de formare a poporului român, cu biserici şi preoţi în fiecare sat, cu vestite aşezări monahale, cu preoţi şi călugări misionari răspândiţi pe o largă arie în Dacia de la nordul Dunării. Însuşi procesul de creştinare a populaţiei autohtone este aproape încheiat în Dacia Pontică. Iar peste Dunăre existau în secolul VI mai multe comunităţi monahale în zona subcarpatică, din care cele mai puternice erau în Munţii Buzăului şi ai Vrancei. Se presupune chiar existenţa unei episcopii în Ţara Vrancei, care va deveni mai târziu Episcopia Milcovia.

La sfârşitul deceniului al şaselea, după o rodnică activitate evanghelică, mitropolitul Valentinian se mută la cele veşnice.

SFÂNTUL GRIGORIE DECAPOLITUL de la Bistriţa–Vâlcea (secolele VIII–IX)[26]

a. Viaţa

Sfântul Grigorie, ale cărui moaşte se păstrează întregi la Mânăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea, s-a născut în jurul anului 780, în Isauria–Asia Mică, din părinţi ortodocşi devotaţi, anume Serghie şi Maria, şi a copilărit în una din cele zece cetăţi ale Isauriei, Irinopolis, din care cauză se numeşte până astăzi „Decapolitul”.

Bizanţul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, după terminarea studiilor, renunţă la nuntă şi intră în nevoinţa monahală, ostenin-du-se mult pentru apărarea Ortodoxiei şi cinstirea sfintelor icoane în Constantinopol, în Asia Mică, la Roma şi în Macedonia. Nevoindu-se mult cu postul şi rugăciunea, a biruit toate cursele nevăzuţilor diavoli şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al înaintevederii.

În ultimii ani ai vieţii s-a ostenit în Mânăstirea Sfântul Mina, aproape de Tesalonic, învrednicindu-se de harul preoţiei. Şi aici a făcut multe minuni şi vindecări de boli, vestind cele viitoare. Renumit în tot Bizanţul pentru sfinţenia vieţii lui, la bătrâneţe, Sfântul Grigorie Decapolitul se îmbolnăveşte de hidropică şi se mută la Hristos, la 20 noiembrie, anul 842, fiind înmormântat la o mânăstire din Constantinopol.

Acest mare cuvios şi mărturisitor al lui Hristos era cinstit ca sfânt şi făcător de minuni încă din viaţă. Dar şi după moarte se vindecau bolnavii la mormântul lui. Văzând aceasta, monahii acelei mânăstiri i-au scos sfintele sale moaşte din pământ şi le-au pus în biserică spre închinare şi ajutorul tuturor.

În anul 1453, căzând Bizanţul sub turci, moaştele Sfântului Grigorie sunt duse în părţile Dunării, ajungând în mâinile unui dregător turc. Auzind de minunile ce se făceau la aceste moaşte, banul Ţării Româneşti, Barbu Craiovescu, le cumpără cu mulţi bani, prin anul 1498, şi le duce la Mânăstirea Bistriţa – Râmnicu-Vâlcea, ctitoria sa, unde se află şi astăzi. Racla de argint, în care se păstrează cu sfinţenie acest odor de mare preţ, a fost lucrată la Braşov, în anul 1656.

Sfântul Grigorie Decapolitul se prăznuieşte în fiecare an la 20 noiembrie.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Sfântul Grigorie Decapolitul a fost ales de Dumnezeu să mărturisească pe Hristos şi dreapta credinţă pe pământ încă din pântecele maicii sale. Inima lui era rănită din pruncie pentru cele cereşti, iar sufletul lui nu avea odihnă în vâltoarea grijilor pământeşti. De aceea, renunţând la căsnicie, s-a logodit cu Hristos pentru a trăi în veci cu El.

2. Intrând în nevoinţa vieţii monahale, Sfântul Grigorie râvnea două lucruri, fără de care nici un creştin nu se poate mântui. Mai întâi căuta să se dezbrace de cugetele rele şi să se îndumnezeiască prin rugăciune, prin post şi priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie şi iubire. Apoi dorea să mărturisească dogmele dreptei credinţe şi să apere Ortodoxia de tot felul de eresuri care loveau în vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului Sfânt, în puţină vreme a biruit ispitele tinereţii şi toate cursele vrăjmaşului diavol. Apoi, Sfânta Evanghelie şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi i-au întărit credinţa şi l-au pregătit, ca pe un bun ostaş al lui Hristos, să intre în lupta cea duhovnicească împotriva hulitorilor iconoclaşti care distrugeau sfintele moaşte şi sfintele icoane, numindu-le idoli.

3. Cu atâta tărie se împotrivea pe faţă luptătorilor de icoane, apărându-le, încât mergea din loc în loc, din mânăstire în mânăstire, de la Constantinopol în Asia Mică, de la Decapole în Tesalonic, apoi la Roma, în Sicilia şi din nou la Tesalonic. Peste tot apăra cultul ortodox al sfintelor icoane, învăţând, îmbărbătând, mustrând şi uneori răbdând bătăi, prigoniri şi ameninţări cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostaş al lui Hristos nu se temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toţi îi învăţa că „cinstea pe care o dăm sfintelor icoane se ridică la chipul cel dintâi”, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Adică, cinstind şi închinându-ne la icoane, cinstim şi ne închinăm Mântuitorului şi sfinţilor pictaţi pe ele. Apoi învăţa că cel care a făcut prima icoană este Însuşi Tatăl Care a născut pe Fiul „mai înainte de toţi vecii”, căci Fiul lui Dumnezeu este icoana Tatălui. El învăţa că şi omul creat de Dumnezeu este chipul, adică icoana Preasfintei Treimi, după cuvântul de la Facere 1 cu 26: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Cinstea pe care o dăm Fiului se înalţă deopotrivă şi celorlalte persoane ale Preasfintei Treimi, iar cinstea pe care o dăm icoanelor se înalţă Însuşi Mântuitorului şi sfinţilor pictaţi pe ele.

4. Pe măsură ce se ostenea pentru apărarea icoanelor şi dogmelor ortodoxe, Sfântul Grigorie Decapolitul ducea, totodată, o înaltă viaţă duhovnicească. Pentru aceasta, ajungând vas ales al Sfântului Duh, a primit darul facerii de minuni şi al cunoaşterii celor viitoare. Amintim câteva din numeroasele sale minuni săvârşite în timpul vieţii. Într-o noapte, făcând rugăciune din inimă către Dumnezeu, a căzut în uimire şi a văzut strălucind din cer o lumină ca soarele, înconjurând peştera şi locul din jur, urmată de o bună mireasmă care a umplut chilia şi inima cuviosului. Lumina şi mireasma cerească au ţinut mai multe zile.

5. Ajungând la măsura desăvârşirii, Dumnezeu nu a lăsat această făclie sub obroc. Odată, pe când se ruga, a auzit acest glas de sus: „Grigorie, dacă voieşti să ajungi la desăvârşire, ieşi din pământul tău şi de la rudele tale şi te înstrăinează pentru folosul tău şi al celor ce au nevoie de învăţătura ta”. Din ceasul acela, Cuviosul Grigorie a părăsit liniştea pustiei şi ajuta lumea pe calea mântuirii.

6. Odată dorea să meargă cu corabia în Italia, dar stăpânul ei nu voia să plece, căci se temea de tâlhari. Atunci a zis sfântul către corăbieri: „Îndrăzniţi, căci Dumnezeu vă va păzi şi nu veţi pătimi nici un rău”.

Într-adevăr, au călătorit bine, fără nici o primejdie, căci mâna Domnului era cu Sfântul Grigorie.

7. Mulţi oameni stăpâniţi de duhuri rele erau vindecaţi cu rugăciunea Sfântului Grigorie. Astfel, o femeie, având duh necurat, a fost izbăvită numai prin cuvântul lui. Un om cuprins de un demon cumplit a fost tămăduit cu rugăciunile sfântului. Altădată, văzând sfântul un om chinuit de diavol, s-a rugat pentru el, zicând: „Doamne, miluieşte zidirea Ta şi n-o lăsa să fie stăpânită de diavolul”. După aceste cuvinte, îndată a fugit duhul rău din om. Dar, văzând cuviosul că îl caută şi îl laudă oamenii, îndată a fugit din locul acela. Altădată, un om diabolizat a sărit în spatele cuviosului şi îşi bătea joc de el. Dar fericitul, rugându-se din inimă, a izgonit diavolul din acel om.

8. O femeie săracă şi văduvă, stricându-i-se casa, a cerut milostenie de la Sfântul Grigorie ca să-şi zidească alta, iar el i-a spus:

– Femeie, du-te şi începe lucrul, şi Dumnezeul săracilor îţi va trimite ajutor!

Punând temelie, văduva a găsit în pământ smoală, pe care vânzând-o, şi-a terminat casa şi şi-a cumpărat cele de nevoie vieţii.

9. Un monah sihastru din apropiere, cu mâinile lucra şi cu buzele se ruga. Iar Sfântul Grigorie, cunoscând că i-a sosit sfârşitul vieţii, i-a zis:

– Frate, lasă lucrul mâinilor şi te îngrijeşte de suflet, că ţi s-a apropiat sfârşitul şi vei călători pe cale străină, pe care niciodată n-ai călătorit!

După câteva zile, acel sihastru şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

10. Un ieromonah, Teodul, a venit la cuviosul pentru cuvânt de folos. La plecare, Sfântul Grigorie i-a spus:

– Mergi cu pace şi spune părintelui tău duhovnicesc să-şi pregătească mormântul, căci în curând va pleca la Domnul!

După puţine zile, bătrânul acela a adormit cu pace.

11. Altădată, un monah numit Petru a fost muşcat de două vipere şi, fiind foarte aproape de moarte, a alergat la ajutorul Cuviosului Grigorie, care, milostivindu-se spre el, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată cel muşcat de vipere s-a făcut sănătos.

12. Un om bolnav de friguri de mulţi ani a venit pe ascuns la chilia Sfântului Grigorie şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe când îl scuturau frigurile, şi îndată s-a făcut sănătos.

13. Un alt om cuprins de răceală se ruga cuviosului să-l vindece, însă el nu voia. Atunci, bolnavul s-a culcat pe ascuns, cu mare credinţă, în patul Sfântului Grigorie. Găsindu-l în aşternutul lui, cuviosul i-a zis să plece de acolo. Dar bătrânul i-a răspuns: „Nu mă voi scula din patul tău, părinte, până nu mă voi face sănătos!” Atunci, cuviosul, atingându-se de acel bolnav, l-a vindecat, şi s-a ridicat sănătos din patul lui.

14. O dată şi de mai multe ori vorbind ucenicul cu dascălul său, a văzut ieşind foc din gura Cuviosului Grigorie, care îi lumina faţa cu raze ca de soare. Deci, căzând ucenicul la picioarele sfântului, l-a rugat să-i descopere acea taină minunată. Cuviosul a zis către dânsul:

– Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine om păcătos. Însă, de se va curăţi omul pe dânsul de patimile trupului şi ale sufletului şi se va face curat şi vrednic de primirea Duhului Sfânt, atunci, precum a zis Hristos, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh vin şi se sălăşluiesc în el. Atunci, nu mai grăieşte omul, ci Dumnezeu, Care locuieşte în el. Deci şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor şi dacă te vei ruga cu stăruinţă lui Dumnezeu, ca El Însuşi să ardă cu focul cel dumnezeiesc materia patimilor şi să înmulţească în sufletul tău roadele faptelor bune, atunci te vei face lăcaş curat şi sfânt al lui Dumnezeu, iar cuvintele tale vor străluci de puterea şi lumina Duhului Sfânt.

15. După mutarea la cer a Sfântului Grigorie Decapolitul şi după căderea Bizanţului în mâinile turcilor, au ajuns cinstitele lui moaşte în mâinile unui dregător turc. Evlaviosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, auzind despre aceste moaşte şi de nenumăratele minuni care se făceau aici, a cheltuit mari sume de bani şi, în anul 1498, a adus moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul la Mânăstirea Bistriţa–Vâlcea, ctitoria sa, spre mângâierea tuturor.

În tradiţie se spune că turcul a vândut sfintele moaşte pe bani de aur, punându-se la cântar. Dar, cu rugăciunile sfântului, moaştele sale au devenit uşoare la cântar şi turcul n-a primit mulţi bani, aşa cum dorea. Mai târziu turcul, văzându-se amăgit de creştini, a venit la Mânăstirea Bistriţa să ia moaştele înapoi sau să i se dea mai mulţi bani. Atunci, fericitul ctitor, călugărit aici cu numele de Schimonahul Pahomie, auzind de venirea turcului, a ascuns sfintele moaşte într-o peşteră din muntele apropiat, unde s-a ridicat şi un mic paraclis în cinstea Sfântului Grigorie. Aşa au scăpat sfintele moaşte din mâna păgânilor. Apoi turcul, mâniindu-se, a jefuit mânăstirea şi, dându-i foc, s-a dus în ţara lui. Ctitorul a zidit mânăstirea din nou şi a adus din peşteră sfintele moaşte, care se păstrează în biserica mare până astăzi, ca un odor de mare preţ. Numai în vremuri de mare primejdie se ascund în peşteră.

16. De-a lungul celor cinci secole de existenţă a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul pe pământul ţării noastre, s-au făcut multe şi nenumărate minuni şi vindecări de boli, care s-au uitat cu vremea. Dintre cele puţine care s-au scris, amintim câteva minuni săvârşite, mai ales, în zilele noastre.

După o veche tradiţie ortodoxă, în vremuri de primejdie şi de mare secetă, se făceau procesiuni prin oraşe, prin sate şi pe câmp cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi cu icoane miraculoase. Moaştele se scoteau de obicei vara, în Ţara Românească şi mai ales în Oltenia, pe timp de secetă, şi, cu rugăciunile cuviosului, trimitea Domnul pe pământ ploaie timpurie şi târzie. Cea mai veche procesiune pentru ploaie cu moaştele Sfântului Grigorie, cunoscută în Ţara Românească, a avut loc în vara anului 1765. Recoltele lovite de secetă au fost salvate şi poporul cel binecredincios a fost izbăvit de moarte.

17. În vara anului 1913, de hramul Mânăstirii Bistriţa, a fost adusă la moaştele Sfântului Grigorie o femeie tânără, paralizată de ambele picioare. Fiind atinsă de sfintele moaşte, i s-a făcut Sfântul Maslu de trei ori şi, după trei săptămâni, a venit la mânăstire pe picioarele sale, să mulţumească sfântului pentru vindecarea ei.

18. În anul 1920, unei femei numită Maria din satul Cacova–Vâlcea, căzând dintr-un prun, i-a paralizat tot corpul şi a fost adusă după câteva zile în mânăstire, la Sfântul Grigorie. Făcându-i-se Sfântul Maslu, bolnava a deschis ochii mari, şi-a venit în simţire şi a cerut să fie ridicată în picioare. Apoi s-a întors la casa ei vindecată, cu rugăciunile Sfântului Grigorie făcătorul de minuni.

19. În vara anului 1925, a fost adus la moaştele Sfântului Grigorie un tânăr din comuna Sirineasa – Vâlcea, stăpânit de un duh rău. Fiind atins de sfânta raclă şi făcându-i-se Sfântul Maslu în fiecare zi, după şapte zile a plecat acasă sănătos. La fel a fost vindecată o tânără din satul Vaideeni, care îşi pierduse mintea. După şapte zile de rugăciuni şi Sfântul Maslu lângă sfintele moaşte, s-a întors sănătoasă în familie.

20. În vara anului 1927, fiind secetă, s-a scos sfânta raclă în procesiune prin sate. Proprietarul fabricii de cherestea din Brezoi – un boier necredincios – nu a vrut să lase oamenii lui la rugăciune. Însă s-au făcut rugăciuni de ploaie şi, cu mijlocirea cuviosului, a dat Dumnezeu o ploaie bună pe toată Valea Oltului. Dar, în aceeaşi zi, l-a pedepsit Domnul pe boierul rău şi necredincios, că i-a luat foc fabrica şi a ars toată până în temelii.

21. Fiind secetă, în vara anului 1935, se purta sfânta raclă în procesiune de ploaie prin satele Băbeni, Ioneşti, Orleşti. În dreptul unei fântâni, racla Sfântului Grigorie s-a oprit brusc. Atunci, preoţii au spus să se cerceteze ce poate fi în acea fântână. Scoţând oamenii toată apa, au aflat un prunc mic în ea. Era, probabil, aruncat de o femeie ucigaşă. După ce oamenii au îngropat pruncul, imediat au plecat cu sfintele moaşte mai departe.

22. În satul Băileşti – Dolj, în anul 1932, era o creştină, Elena, paralizată din tinereţe. Auzind că se aduc în sat moaştele Sfântului Grigorie pentru ploaie, a vrut să fie dusă şi ea la Biserică să se închine. După ce a fost atinsă de sfânta raclă a cuviosului, a cerut să fie aşezată sub masa pe care stăteau sfintele moaşte. Timp de trei ore cât a durat slujba în biserică, creştina Elena s-a rugat în taină, cerând, cu multe lacrimi, sănătate şi iertare. După ce preoţii şi credincioşii au plecat în procesiune pe câmp cu moaştele Sfântului Grigorie, femeia bolnavă s-a vindecat definitiv de paralizie, s-a întors acasă şi a mai trăit încă 20 de ani.

23. În vara secetoasă a anului 1934 se făceau rugăciuni şi procesiune pentru ploaie cu moaştele Sfântului Grigorie de la Bistriţa, în satul Lungeşti – Vâlcea. Când procesiunea trecea prin mijlocul satului şi ţăranii, cu făclii aprinse în mâini, aruncau buchete de flori înaintea sfântului, a venit o mamă cu o fetiţă de 4 ani, bolnavă de epilepsie. Îndată ce femeia şi-a atins copila cu fruntea de sfintele moaşte, s-a făcut sănătoasă. Copila a crescut, a devenit mamă şi o bună creştină. Ea se numea Elena Spălăţel.

24. Sofia Patrichi, o pensionară din Bucureşti, în 1957 s-a îmbolnăvit de o infecţie la faţă, suspectă de cancer, ce nu se mai vindeca. Auzind de minunile Sfântului Grigorie de la Bistriţa, a alergat la moaştele lui, s-a atins cu credinţă şi lacrimi de sfânta raclă şi s-a rugat mult, cerându-i sănătate. A doua zi, când s-a deşteptat din somn, nu mai avea nici o urmă de infecţie pe faţă şi se vindecase şi de cataracta de la ochi[27].

Sfinte Preacuvioase Părinte Grigorie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOŞII DAMIAN ŞI IOSIF Aşezământul monahal de la Basarabi–Constanţa (secolele IX–X)[28]

În anul 1957 s-a descoperit într-un deal de cretă din comuna Basarabi, judeţul Constanţa, un ansamblu monahal de sihaştri, din epoca daco-romană şi medievală (sec. IV–XI), format din şase bisericuţe rupestre, unice până în prezent în ţara noastră. Desigur, au fost mult mai multe bisericuţe şi, probabil, peşteri pustniceşti, unele deja distruse de vreme, altele încă nedescoperite, care formau o adevărată „lavră a peşterilor” în Dacia Pontică.

Întrucât ansamblul monahal de la Basarabi este aproape de „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor”, locul de naştere al Sfântului Ioan Casian, se deduce că în Eparhia Tomisului, adică în perimetrul dintre Constanţa – Cernavodă – Medgidia şi Histria, era cel mai puternic centru monahal şi pustnicesc din Sciţia Mică. Pe lângă marile mânăstiri organizate cu şcoli de teologie, care au dat pe vestiţii călugări sciţi în secolele IV–VI, existau zeci de peşteri şi bisericuţe rupestre, astăzi dispărute, în care se nevoiau marii sihaştri daco-romani iubitori de linişte. Asemenea sihăstriilor de pe valea Nilului care erau conduse nu de egumeni, ci de „prezbiteri”, adică de ieromonahii duhovnici care slujeau cele sfinte pentru ei, credem că şi ansamblul pustnicesc de la Basarabi era povăţuit duhovniceşte de asemenea duhovnici.

Doi dintre aceşti părinţi sufleteşti ai sihaştrilor de la Basarabi, recent descoperiţi, au fost „Damian preotul” şi „Iosif preotul”. Numele lor sunt încrustate pe pereţii bisericuţei B4. Iată câteva dintre aceste inscripţii în limba slavă veche: „(Eu) Dimian (Damian) preotul merg pe drum, pun lumânări pentru păcatele mele ... omule, în această biserică, iar Dumnezeu să vă miluiască cu Sfinţii Părinţi. Amin. Dimian (luna) mai”. Altă însemnare: „A venit părintele aici, în acest loc ... luna octombrie, 4. A venit la noi... am scris... luna ianuarie”. Altă inscripţie: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, s-a închinat nevrednicul rob Simeon prima dată în biserică, în luna august, 31”. Probabil era un dregător local sau un călugăr venit să se închine aici. În limba greacă scrie: „Doamne, ajută pe robul tău Iosif (preotul)”. Şi alta: „Luna martie, indictionul 10” (anul 982).

Celelalte cinci bisericuţe sunt mult mai mici, de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de circa 6x2x2 metri, săpate în stâncă de cretă, apropiate una de alta şi unele cu mici încăperi anexate, pentru călugării nevoitori. Pe pereţii lor se află numeroase inscripţii runice, multe nedescifrate, cruci, simboluri paleocreştine, figuri dacice tradiţionale. În bisericuţa B1 scrie în caractere vechi slave: „Anul 650” (992).

Cuvioşii „Damian preotul” şi „Iosif preotul” au fost doi ieromonahi din cei mai distinşi, care au condus comunitatea sihaştrilor de la Basarabi, probabil în secolele IX–X. Cel dintâi pare să fi fost Damian, apoi Iosif. Amândoi erau preoţi slujitori şi părinţi duhovniceşti ai acestei aşezări pustniceşti. Ei săvârşeau cele sfinte, primeau şi formau pe călugări, spovedeau, împărtăşeau pe fiecare cu Trupul şi Sângele Domnului şi îi cercetau la peşterile şi chiliile lor. Pentru sfinţenia vieţii lor şi pentru cinstea de care se bucurau, ucenicii lor le-au săpat numele pe pereţii bisericuţei din mijloc, care, probabil, era centrul duhovnicesc al acestei sihăstrii din Dobrogea.

Doamne, numără în ceata cuvioşilor părinţi pe toţi călugării care au sihăstrit în aceste locuri sfinte.

SFÂNTA PARASCHEVA DE LA IAŞI (secolul XI)[29]

a. Viaţa

Preacuvioasa maica noastră Parascheva, numită „cea Nouă”, de la Iaşi, „a Moldovei luminătoare” şi lauda întregii Ortodoxii, s-a născut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, nu departe de Constantinopol, pe la începutul secolului al XI-lea, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam.

Cei doi copii, Eftimie şi Parascheva, au primit în familie o aleasă creştere şi educaţie religioasă. Astfel, Eftimie, fratele mai mare al cuvioasei, a intrat înaintea ei în nevoinţa monahală. Apoi, pentru sfinţenia vieţii lui, ajunge episcop al Matidiei şi păstoreşte bine Biserica lui Hristos până la sfârşitul vieţii. La fel şi fericita Parascheva, iubind mai mult decât orice pe Hristos, la vârsta de aproape 15 ani, a intrat într-o mânăstire de fecioare din oraşul Ieraclia Pontului. După cinci ani se închină la Mormântul Domnului şi se nevoieşte mai mulţi ani într-o mică mânăstire de călugăriţe pustnice de pe Valea Iordanului.

La vârsta de 25 de ani, luând poruncă de la îngerul Domnului, s-a reîntors în patrie şi s-a nevoit încă doi ani lângă biserica satului natal, Epivat. Pe la jumătatea secolului XI, anul 1050, la vârsta de 27 de ani, Cuvioasa Parascheva şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată aproape de malul mării. Mai târziu, în urma unor minuni la mormântul ei, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aflate întregi în pământ şi s-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli din satul Epivat, spre cinstire şi închinare. Aici au stat sfintele ei moaşte aproape 175 de ani.

În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-lea (1218–1241) a strămutat moaştele Sfintei Parascheva la Târnovo, capitala Bulgariei, fiind depuse în catedrala cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Mai târziu, fericitul patriarh Eftimie al Bulgariei scrie „Viaţa Cuvioasei Parascheva” şi o trece în sinaxarul Bisericii cu zi de prăznuire la 14 octombrie. Din a doua jumătate a secolului XIV, cultul Sfintei Parascheva trece şi la nordul Dunării, în cele trei ţări române.

La Târnovo au stat moaştele Preacuvioasei Parascheva 160 de ani. În anul 1393, căzând Bulgaria sub ocupaţia turcilor, sfintele ei moaşte au fost dăruite pentru puţin timp lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. După trei ani, turcii le-au dat cneghinei Anghelina a Serbiei, care le strămută la Belgrad, unde rămân 125 de ani.

În anul 1521, turcii ocupă şi Serbia şi iau din nou ostatice moaştele Sfintei Parascheva, pe care le duc în palatul sultanului din Constantinopol. Apoi, sfintele ei moaşte sunt răscumpărate de la turci de către Patriarhia Ecumenică cu 12.000 de ducaţi de aur şi rămân în Catedrala patriarhală din Fanar timp de 120 de ani. În anul 1641, însă, ajungând Patriarhia de Constantinopol datoare la Poarta otomană cu sume mari de bani, ce reprezentau birul anual impus asupra Bisericii, patriarhul Partenie a dăruit moaştele Cuvioasei Parascheva, drept recunoştinţă, domnului Moldovei, Vasile Lupu, care a achitat turcilor toate datoriile patriarhilor de Constanti-nopol şi Ierusalim pe mai mulţi ani.

În anul 1641, la 13 iunie, moaştele Preacuvioasei maicii noastre Paras-cheva au ajuns în Iaşi şi au fost aşezate cu multă cinste în frumoasa biserică atunci zidită, a Mânăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi. Aici au stat până la 26 decembrie, 1888, când au fost scăpate prin minune de un incendiu. Apoi au fost transferate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi unde se află şi astăzi.

Sfânta Parascheva de la Iaşi se prăznuieşte la 14 octombrie, când se face mare pelerinaj din toată ţara.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iaşi. Îngereasca feciorie, milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu.

2. Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de Dumnezeu, fericita Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri.

3. Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, Care este iubire, fericita Parascheva a adăugat la rugăciunile ei încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până seara, în zilele de post; iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea îmbrăcată în haine urâte şi sărace.

– Spune, Paraschevă, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată.

– Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci! răspundea fericita, cu chip luminat.

4. Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet ca de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mânăstirile şi sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o mânăstire de fecioare din Ieraclia Pontului.

5. Cinci ani s-a nevoit aici fericita Parascheva, desăvârşindu-se în toate faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mânăstire se uimeau de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Doamne, că Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Cuvioasa fecioară Parascheva şi Te preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima!”

6. Curăţindu-se pe sine de cele pământeşti, Cuvioasa Parascheva s-a dus la Ierusalim şi, după ce se închină şi îmbrăţişează Sfântul Mormânt cu multe lacrimi, se retrage pe Valea Iordanului la o mică mânăstire de fecioare. Aici s-a nevoit cu şi mai aspre osteneli aproape zece ani, biruind pe diavoli şi rugându-se pentru lume. Faptele ei cele bune cu care biruia pe cel nevăzut şi se unea negrăit cu Hristos erau: desăvârşita curăţie a minţii şi a inimii de gânduri şi imaginaţii pătimaşe, neîncetata rugăciune cu lacrimi de bucurie, postul şi privegherea de toată noaptea şi neadormita dorire a Mirelui preaiubit. Toate acestea au încununat pe Sfânta Parascheva cu cununa desăvârşirii în Hristos, încât strălucea ca o făclie aprinsă în mijlocul celorlalte călugăriţe nevoitoare.

7. Ajungând cuvioasa la vârsta de 25 de ani, într-o noapte, pe când se ruga, un înger al Domnului i-a spus:

– Lasă pustia şi lăcaşul acesta şi te întoarce la Epivat, în patria ta, că acolo se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit!

Deci, sărutând Sfânta Parascheva pe toate surorile din acea mânăstire, s-a închinat la Mormântul Domnului din Ierusalim şi, luând o corabie, a ajuns la Constantinopol. Aici iarăşi s-a închinat cu lacrimi în biserica Maicii Domnului din Vlaherne, zicând:

„Preasfântă Stăpână, nu am altă nădejde şi acoperământ pe pământ decât pe tine. Tu să-mi fii îndreptătoare şi folositoare spre Hristos. Cât m-am nevoit în pustie, pe tine te-am avut ajutor şi mângâiere, iar acum, dacă m-am întors în lume, te rog îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că nu am altă nădejde după Dumnezeu!”

8. Ostenindu-se Sfânta Parascheva încă doi ani deplini lângă biserica satului Epivat, în ascunse nevoinţe duhovniceşti şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a îngenuncheat înaintea icoanei Mântuitorului şi cu lacrimi a rostit această sfântă rugăciune:

„Doamne, Iisuse Hristoase, caută din sfânt lăcaşul Tău şi nu mă părăsi, nici nu mă lăsa, că pentru numele Tău cel sfânt am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi, acum, îndură-Te, Doamne, şi spune îngerului Tău cel blând să ia cu pace sufletul meu!”

În timp ce se ruga, Preacuvioasa Parascheva şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Domnului, iar mult ostenitul ei trup a fost înmormântat de creştini într-un mormânt nou, aproape de ţărmul mării.

9. După mulţi ani, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost descoperite cu voia lui Dumnezeu întregi în mormânt şi scoase la lumină spre mângâierea credincioşilor într-un chip ca acesta. Murind, un corăbier a fost aruncat pe mal de valurile mării. Atunci, un creştin milostiv cu numele Gheorghe, împreună cu alţii, au săpat un mormânt aproape şi au dat de trupul neputred şi plin de mireasmă al Sfintei Parascheva. Dar, neştiind cine este, a îngropat alături trupul rău mirositor al corăbierului. Noaptea, însă, a văzut în vis o împărăteasă şezând pe scaun luminat, înconjurată de îngeri. Unul dintre ei îi zise:

– Gheorghe, pentru ce n-aţi luat în seamă trupul Sfintei Parascheva şi l-aţi uitat aşa? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a voit s-o preamărească pe pământ?

Apoi şi acea împărăteasă sfântă i-a zis:

– Degrabă să luaţi trupul meu din mormânt şi să-l puneţi la loc de cinste, în biserica satului meu, Epivat!

Auzind clericii despre această minune, îndată au mers la mormântul Cuvioasei Parascheva cu lumânări şi tămâie şi au dus sfintele ei moaşte în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat, unde au stat 175 de ani şi au făcut nenumărate minuni şi vindecări de boli.

10. Răspândindu-se în toate ţările din jur vestea despre viaţa şi minunile Cuvioasei Parascheva de la Epivat, în anul 1235, sfintele ei moaşte au fost strămutate la Târnovo, capitala Imperiului Româno – Bulgar, unde, de asemenea, au făcut multe minuni. După 160 de ani au fost strămutate la Belgrad, iar după încă 125 de ani le-au luat turcii în robie şi le-au vândut din nou Patriarhiei de Constantinopol, fiind cinstite cu multă evlavie de credincioşi.

11. În anul 1639, domnul Moldovei, Vasile Lupu, terminând de construit frumoasa biserică a Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi, căuta să-şi înzestreze ctitoria şi capitala ţării cu moaştele unor sfinţi făcători de minuni. Deci, rugându-se lui Dumnezeu, a auzit de moaştele renumite ale Sfintei Parascheva. Şi cum milostivul domn moldovean plătise turcilor o mare parte din datoriile Patriarhiei, în vara anului 1641, patriarhul Partenie i-a dăruit drept recunoştinţă cel mai de preţ odor pe care îl avea – moaştele Cuvioasei Parascheva. Până la Galaţi au fost aduse cu corabia, iar de aici au fost însoţite până la Iaşi de numeroşi clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse în mâini. Aproape de Iaşi le-au întâmpinat Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam cu tot clerul şi divanul ţării şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, la 13 iunie, 1641, în sunetul clopotelor şi în armonia frumoaselor cântări duhovniceşti.

12. Nenumărate sunt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut credincioşilor, care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iaşi, de-a lungul a 350 de ani de când ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar câteva dintre ele.

Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare în toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor care îi cereau ajutor cu credinţă şi evlavie.

13. O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie, anul 1888, în paraclisul Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Căci, aprinzându-se de la un sfeşnic catafalcul cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jăratic, au rămas întregi şi nevătămate, spre întărirea credincioşilor şi uimirea celor îndoielnici.

14. Spre sfârşitul secolului XIX, soţia preotului Gheorghe Lateş, din comuna Rădăşeni – Suceava, suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergând la Sfânta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele sfintei şi-i cerea ajutor. Apoi i s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i se arătă aievea Sfânta Parascheva, în haine albe strălucitoare şi îi spuse:

– Nu mai plânge, că de acum te faci sănătoasă!

A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei[30].

15. În anul 1950, o tânără din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Atunci, bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfânta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfântul Maslu, tânăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile.

16. O femeie dintr-un sat aproape de Iaşi era greu bolnavă de stomac. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întâi la Sfânta Parascheva, cerându-i cu credinţă şi cu lacrimi ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii:

– Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!

17. În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna:

– Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!

– Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!

După o oră, femeia şi-a trimis copila în oraş să cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată la spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfânta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile, copila s-a întors sănătoasă acasă.

18. Un inginer bolnav de plămâni a fost internat în spital la Iaşi pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate fiului ei. Timp de două săptămâni doctorii au amânat operaţia. Apoi, s-a observat că afecţiunea pulmonară s-a vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului:

– Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întoarceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!

19. Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci, mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe când se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat:

– Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne?

Mulţumind din inimă Preacuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos.

20. În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi, copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfânta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine înapoi. Ajungând soţul acasă, după o oră bate cineva în uşă. Era soţia! Avea chipul palid şi îngândurat.

– Unde ai fost, femeie? Ce ţi s-a întâmplat? a întrebat-o soţul.

– Diavolul mi-a dat în gând să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului, aproape de gara Nicolina. Dar la orele 8 seara, pe când venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, vine la mine, mă apucă repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osânda iadului! După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă.

– Femeie, în seara aceasta la ora 8, fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam la Cuvioasa Parascheva pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfânta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească.

De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină.

21. Pe timpul celor două războaie mondiale, oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci, de 350 de ani, cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvântat. Bătrânii spun că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente.

Aşa ştie să ajute Preacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă, pentru credinţa fiilor ei!

22. În timpul marii secete din vara anului 1947, când mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşii le aşteptau şi le întâmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mâini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pământul. Drept mulţumire, credincioşii se rugau şi înălţau câte o troiţă cu aducerea moaştelor Sfintei Parascheva în satele lor.

23. Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene, racla cuvioasei este albă de cărţi, de caiete de şcoală şi pomelnice. Putem spune că moaştele cele mai iubite de credincioşi din ţara noastră şi din afară sunt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită „cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare”.

24. Mărturisesc părinţii bătrâni, care au fost martori oculari, despre o minune petrecută la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe când oamenii aşteptau la rând să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit să se închine şi două creştine bătrâne din Focşani. Văzând lume multă, au zis preotului de gardă, Arhimandritul Cleopa Ilie:

– Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasa Parascheva, fără să mai stăm la rând, că suntem bolnave, şi să-i punem sub cap această pernă, pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.

– Dumnezeu să vă binecuvinteze, a zis Părintele Cleopa. Mergeţi şi vă închinaţi!

În clipa aceea, preoţii şi credincioşii au văzut un lucru cu totul sfânt şi minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfânta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătâi ca mai înainte. Iată cât de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă!

25. Sfânta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi locali care au moaşte în România. În fiecare zi, la Catedrala mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă până seara, târziu, se face un mic pelerinaj local continuu, cu credincioşi de toate vârstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată „Ziua Sfintei Vineri”, adică a Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducând flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla cuvioasei pentru a dobândi ajutor, sănătate şi binecuvântare.

Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de 14 octombrie, patronul Sfintei Parascheva, când are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinătorii de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. Această zi este considerată un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează până la 3 zile. Încă din ajun se scot în faţa catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi, timp de două zile şi două nopţi, credincioşii stau la rând pentru închinare.

În seara zilei de 14 octombrie, praznicul cuvioasei se încheie cu o procesiune în jurul catedralei, având în frunte pe mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumânări în mâini, poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cântări bisericeşti.

După aceea, se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cântă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mângâierea Duhului Sfânt în inimă.

Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL DIMITRIE CEL NOU de la Bucureşti (secolele XII–XIII)[31]

a. Viaţa

Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, numit şi „Basarabov”, s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII–XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea râului Lomul, din părinţi ortodocşi şi iubitori de Hristos.

Mai întâi a fost păstor de vite în satul natal. Apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a făcut călugăr la o mânăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. După o aspră nevoinţă pustnicească între două pietre din malul râului Lomul, Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu în acel loc şi a rămas necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Mai târziu, descoperindu-se sfintele lui moaşte prin pronia lui Dumnezeu, au fost duse la biserica satului Basarabov.

Auzind de minunile ce se făceau aici, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor. Însă, Sfântul Dimitrie nevrând să-şi părăsească satul, domnii munteni au zidit o biserică nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de două secole.

În timpul războiului ruso-turc din Balcani (1769–1774), generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Dar la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

Sfântul Dimitrie cel Nou se prăznuieşte la data de 27 octombrie.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Încă de când era mic la părinţi, fericitul Dimitrie era foarte râvnitor la rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustni-cească. Odată, pe când păştea vitele satului Basarabov, a călcat cu piciorul într-un cuib de pasăre şi din greşeală a omorât puişorii. Mustrat de conştiinţă, şi-a pedepsit piciorul vinovat şi nu l-a mai încălţat trei ani de zile, umblând cu el desculţ vară şi iarnă, răbdând cu bărbăţie gerul iernii şi loviturile pietrelor.

2. În obştea mânăstirii de pe valea Lomului, fericitul Dimitrie întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor. Căci nu era altul mai iubitor de Dumnezeu şi de nevoinţă duhovnicească decât el în această sihăstrie. Mânca o dată la două sau trei zile, dormea noaptea foarte puţin, nu avea nici un fel de avere pământească, decât trupul obosit de post şi metanii, două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. Pentru o nevoinţă aspră ca aceasta, toţi se foloseau de viaţa lui şi se sileau să-i urmeze exemplul.

3. Temându-se de prăpastia slavei deşarte şi dorind să urmeze marilor sihaştri din pustie, Cuviosul Dimitrie, luând binecuvântare de la egumen, a ieşit noaptea din obşte şi s-a tăinuit pe valea stâncoasă a râului Lomul, într-o peşteră mică şi umedă. Acolo s-a nevoit fericitul mulţi ani în neştiute osteneli pustniceşti, în foame, în lipsuri, în sete şi chin, răbdând grele ispite de la diavoli. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a retras între două pietre mari şi acolo rugându-se, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata Cuvioşilor Părinţi.

4. Uitat de fraţii săi din mânăstire, trupul Cuviosului Dimitrie a fost tăinuit multă vreme între cele după pietre de pe malul Lomului. Apoi, venind râul mare, au căzut în apă pietrele cu moaştele întregi şi nestricate ale sfântului. Moaştele au zăcut în apă şi prundiş mulţi ani de zile, până când Dumnezeu le-a descoperit într-un chip ca acesta. Era o copilă stăpânită de duh necurat şi nu afla sănătate nicăieri. Într-o noapte i s-a arătat Sfântul Dimitrie în vis şi i-a zis:

– Copilă, de mă vor scoate părinţii tăi din apă, eu te voi tămădui pe tine!

Auzind de acest vis, clericii şi poporul au mers la locul unde se nevoise sfântul, cu făcliile aprinse în mâini, şi au scos din apă odorul cel de mult preţ, adică moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, pe care le-au aşezat cu cinste în biserica satului Basarabov. Din ziua aceea alergau, cu credinţă, mulţi bolnavi la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi primeau sănătate şi mângâiere. Cea dintâi care s-a vindecat de duh necurat a fost însăşi copila care l-a visat cu o zi înainte pe doctorul ei minunat.

5. Auzind domnii Ţării Româneşti de minunile Sfântului Dimitrie de la Basarabov, au trimis preoţi şi boieri să aducă sfintele lui moaşte în pământul ţării, dar n-au putut, căci sfântul nu voia să părăsească pământul natal. Atunci au înjugat la car doi juncani neînvăţaţi şi i-au lăsat liberi, să vadă unde doreşte Sfântul Dimitrie să meargă. Astfel, juncanii s-au întors repede la Basarabov, unde au rămas moaştele încă două secole, vindecând nenumăraţi bolnavi şi alinând multe suferinţe omeneşti.

6. Iată câteva din faptele minunate săvârşite la moaştele Sfântului Dimitrie, în satul Basarabov.

Două surori, Aspra şi Ecaterina, din satul Cernavodă, închinându-se la moaştele cuviosului, au luat în taină o părticică din ele, cu scopul să o ducă în biserica lor. Dar, urcându-se în căruţă, caii n-au putut să pornească până când cele două surori n-au dus părticica la loc şi şi-au cerut iertare cu lacrimi de la Sfântul Dimitrie.

Altădată un monah cu numele de Lavrentie, închinându-se, a rupt o părticică din mâna sfântului şi a fost pedepsit pe loc, rămânând cu gura căscată şi pierzându-şi graiul. Numai după multe rugăciuni cu lacrimi a fost iertat şi vindecat.

Un episcop evlavios, paralizat, numit Ioanichie, a fost adus la Basarabov şi aşezat lângă racla cuviosului. După săvârşirea Sfintei Liturghii şi a mai multor rugăciuni de sănătate, episcopul Ioanichie s-a sculat desăvârşit sănătos şi a dat laudă binefăcătorului său.

7. În timpul Războiului de Independenţă, din anul 1877, un colonel bătrân din Bucureşti avea şapte feciori care au fost duşi pe câmpul de luptă. Tatăl lor, fiind credincios, s-a rugat cu lacrimi la moaştele Sfântului Dimitrie să-i scape feciorii cu viaţă din război. Apoi a scris pe o hârtie numele lor şi a aşezat-o în taină sub capul sfântului. După terminarea războiului, cu rugăciunile făcătorului de minuni Dimitrie, toţi cei şapte feciori s-au întors sănătoşi la casele lor.

8. În timpul ocupaţiei germane din primul război mondial, câţiva bulgari cu o maşină au furat moaştele Sfântului Dimitrie din Catedrala Mitropoliei din Bucureşti, cu scopul să le ducă peste Dunăre, în ţara lor. Dar sfântul n-a voit să părăsească România. De aceea, toată noaptea bulgarii, prin minune, au înconjurat străzile capitalei, dar n-au nimerit şoseaua care duce la Giurgiu, ca să treacă Dunărea. Dimineaţă au fost prinşi, iar sfintele moaşte au fost aduse în catedrală.

9. În anul 1955, o femeie din jurul Bucureştilor avea soţul paralizat şi bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie şi a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului şi să se închine cu credinţă la sfânta raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopţii a strigat-o soţul bolnav şi i-a zis:

– Ai chemat vreun doctor din Bucureşti la mine?

– Nu! i-a răspuns femeia.

– Cum nu? a zis soţul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul şi m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plăteşti? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi şi a plecat spre Bucureşti.

– Şi te-a consultat? întrebă femeia.

– M-a uns cu untdelemn sfinţit pe mână şi pe piciorul paralizat şi mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Marie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineaţă şi plăteşte-i doctorului, că tu l-ai chemat şi ştii unde locuieşte!

Dimineaţă, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soţia a mers plângând la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu multe lacrimi a mulţumit binefăcătorului ei.

10. În vreme de secetă, la cererea credincioşilor se scoteau moaştele cuviosului, se făcea un popas de o zi-două în fiecare sat, se săvârşea Sfântul Maslu pe câmp, sărutau cu toţii sfânta raclă, se rostea predica, mâncau cu toţii pe iarbă şi porneau în procesiune spre satele vecine. În fruntea procesiunii mergea un tânăr purtând Sfânta Cruce. Apoi, doi tineri purtau drapelul naţional, lat cât şoseaua. În urmă, bătrânii purtau prapuri, cruci şi steaguri, urmaţi de sfintele moaşte; iar masa credincioşilor, în sunetul clopotelor, purta în mâini lumânări aprinse, busuioc şi flori.

După terminarea slujbei de ploaie, alteori în timpul ei, cu voia lui Dumnezeu, venea ploaie puternică şi adăpa brazdele pământului lovit de secetă pentru păcatele noastre.

Sfinte Preacuvioase Părinte Dimitrie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEIA de la Curtea de Argeş (secolele XII–XIII)[32]

Această sfântă fecioară şi mieluşea iubită a lui Hristos era de neam româno-bulgar, născându-se pe la începutul secolului XIII (c. 1206), în oraşul Târnovo, vechea capitală a Bulgariei. Tatăl său era lucrător de pământ, iar mama sa, de origine valahă, era casnică.

După ce dădu fiicei sale o aleasă creştere duhovnicească şi o legă cu inima de dragostea lui Hristos, mama se mută la viaţa veşnică, lăsând copila orfană în grija tatălui ei. Apoi el, recăsătorindu-se, a lăsat pe fericita Filoteia în grija mamei vitrege. Dar, ca de obicei, copila era adeseori asuprită, pedepsită şi chiar pârâtă la tatăl ei, pe motiv că n-o ascultă, ci merge prea des la biserică şi că risipeşte averea casei, dând-o milostenie la copiii orfani şi săraci. Pentru aceasta era certată de tatăl ei.

Însă fecioara Filoteia nu se tulbura, nici nu punea la inimă aceste ispite ce i le făcea satana prin invidia mamei vitrege, pentru a o îndepărta de la faptele cele bune, pe care le învăţase de la buna ei mamă. Ci, dimpotrivă, pe măsură ce creştea, Filoteia mergea continuu la slujbele bisericii, împărţea hainele ei bune şi mâncarea la copiii săraci care îi ieşeau în cale, iar acasă se ruga şi postea mereu. Căci trei erau faptele ei bune care o încununau: rugăciunea, fecioria şi milostenia.

Când avea numai 12 ani, a binevoit Dumnezeu s-o învrednicească pe fericita Filoteia de cununa muceniciei şi de bucuria împărăţiei cereşti, într-un chip ca acesta. Fiind toamnă şi tatăl ei lucrând la câmp, Filoteia era trimisă zilnic de mama vitregă să-i ducă de mâncare pe ogor. Dar fericita obişnuia să împartă câte puţin din mâncare la copiii săraci, care îi ieşeau în cale. Observând tatăl ei că mâncarea nu-i ajunge, şi-a certat femeia pentru aceasta, iar ea i-a zis:

– Întreabă pe fiica ta ce face cu mâncarea, că eu îţi trimit mâncare destulă la câmp!

Atunci, ticălosul tată, mâniindu-se pe fericita Filoteia, şi-a pus în minte s-o pândească pe cale şi să afle ce face cu mâncarea de nu-i ajunge. Într-o zi, la amiază, pe când el o pândea dintr-un desiş, a văzut pe Filoteia cum împarte mâncarea la copiii săraci care îi ieşeau înainte. Atunci, pornindu-se cu mânie de fiară, din îndemnul diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu asupra Sfintei Filoteia şi, tăind-o la picior, în puţină vreme, din cauza rănii, fericita şi-a dat sufletul în mâinile preadulcelui ei mire, Iisus Hristos. Astfel, tatăl ei după trup a devenit prigonitorul şi ucigaşul ei pentru credinţă, după cuvântul Evangheliei, care zice: şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu (Matei 10, 21).

Cuprins de frică şi mustrare, a încercat să ridice de jos sfântul ei trup, dar n-a putut, căci trupul Sfintei Filoteia, devenind făcător de minuni, se îngreuiase ca o piatră. Atunci nefericitul tată a alergat la arhiepiscopul Târnovei şi, mărturisindu-şi păcatul, i-a spus toate cele întâmplate. Arhiepiscopul cu tot clerul şi mulţime de popor au ieşit afară din oraş, cu tămâie şi lumânări în mâini, să ridice trupul cel proslăvit al Sfintei Muceniţe Filoteia şi să-l ducă în catedrala din cetate. Dar cu rânduială divină, trupul ei nu se lăsa nicidecum ridicat de la pământ.

Văzând că nu este voia Sfintei Filoteia să rămână în patria ei, arhi-episcopul cu slujitorii săi au făcut multe rugăciuni către Dumnezeu şi către muceniţă, numind numeroase mânăstiri, biserici şi catedrale din sudul şi nordul Dunării, să vadă unde anume doreşte să rămână sfintele ei moaşte. Dar trupul ei nu se uşura. La urmă au numit şi Mânăstirea Curtea de Argeş şi, prin minune dumnezeiască, moaştele Sfintei Filoteia s-au uşurat şi au putut fi ridicate şi aşezate în sicriu spre închinare.

Înţelegând că Sfânta Muceniţă Filoteia doreşte să fie dusă în Ţara Românească, la Mânăstirea Curtea de Argeş, arhiepiscopul a scris voievodului Radu Negru să primească acest sfânt şi nepreţuit odor pentru ocrotirea şi mângâierea poporului român binecredincios. Astfel, clericii Târnovei au însoţit în procesiune sfintele moaşte până la Dunăre, iar de aici le-au întâmpinat clericii, monahii şi credincioşii români în frunte cu mitropolitul şi domnul ţării şi le-au dus cu alai domnesc la Mânăstirea Curtea de Argeş, unde le-au aşezat în biserică.

Aşa au ajuns moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia în ţara noastră. Ele se bucură de mare cinste în Biserica Ortodoxă Română, alături de ale celorlalţi sfinţi care au moaşte pe pământ românesc. Dar mai ales în judeţele Argeş, Dâmboviţa şi Prahova, Sfânta Filoteia este cinstită în mod deosebit cu pelerinaje locale la moaştele ei şi cu rugăciuni pentru cei bolnavi, dintre care mulţi capătă sănătate şi ajutor. Cel mai mare pelerinaj la moaştele Sfintei Filoteia se face, însă, la 7 decembrie, când are loc prăznuirea ei anuală. Atunci iau parte numeroşi credincioşi din multe zone ale ţării şi se face procesiune în curtea mânăstirii cu sfintele ei moaşte.

În trecut se făceau vara, pe timp de secetă, procesiuni pentru ploaie prin satele Munteniei, iar Dumnezeu, cu rugăciunile ei, binecuvânta pământul cu ploaie şi mângâiere. Procesiunea se făcea astfel: preoţii şi enoriaşii satelor îşi trimiteau câte o delegaţie de ţărani la Mânăstirea Curtea de Argeş pentru a solicita moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia în satele lor. După ce obţineau de la episcop şi stareţ cuvenita binecuvântare, se stabilea ziua procesiunii şi traseul ce urma să fie parcurs. Apoi se amenaja o maşină specială pentru transportul sfintei racle şi al preoţilor călugări delegaţi. Până nu demult, sfintele moaşte se transportau în trăsură cu cai albi.

Credincioşii, în port naţional, împreună cu preotul, în veşminte şi cu Sfânta Evanghelie, aşteptau sfintele moaşte la hotarul satului, având în mâini flori, busuioc şi lumânări aprinse. De aici, în sunetul clopotelor, procesiunea se îndrepta spre biserica din centrul satului. În fruntea procesiunii mergeau bătrânii purtând în mâini cruci, prapuri, felinare şi steagul tricolor. După ce se făcea slujbă în biserică şi se cânta acatistul Sfintei Muceniţe Filoteia, toţi sătenii, bătrânii, văduvele, bolnavii, mamele şi copiii se închinau şi sărutau sfintele ei moaşte. Apoi, procesiunea se continua pe câmp, în vatra satului, unde se făceau rugăciuni stăruitoare pentru ploaie, cu toţi credincioşii în genunchi. După slujbă, sfintele moaşte erau duse mai departe în satele vecine. Cu rugăciunile Sfintei Filoteia, Dumnezeu trimitea ploaie peste câmpul însetat şi întărea credinţa şi speranţa în inimile credincioşilor.

Sfânta Muceniţă Filoteia se prăznuieşte în ziua de 7 decembrie.

MITROPOLITUL TEODOR DE VICINA (a doua jumătate a secolului III)[33]

Acest mitropolit este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282–1328). Vicina era un oraş-cetate, de prin secolul IX, situat în nordul Dobrogei, la Gurile Dunării şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi), dar atestat documentar abia la începutul secolului XII, în scrierea numită „Alexiada” a Anei Comnena, fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081–1118).

Mitropolitul Teodor de Vicina era, probabil, grec, născut, fie la Bizanţ, fie în Dacia Pontică, care, după anul 971, se chema Paristrion sau Paradunavon şi avea capitala la Dorostolon, vechiul Durostorum sau Silistra de astăzi. Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de migratori, el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanţ provincial”, cu scaun episcopal, cu aşezări greceşti şi româneşti, cu câteva mânăstiri şi sihăstrii de renume şi cu o puternică influenţă religioasă şi culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei şi estul Ţării Româneşti.

Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor”. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său. A purtat grijă de credincioşii de la nordul Dunării, trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina. A susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa, precum Mânăstirea Sfântul Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din Delta Dunării, pe atunci destul de vestite.

Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XIII.

SFÂNTUL MUCENIC IOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA (†1330)[34]

a. Viaţa

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, ale cărui moaşte se află de şase sute de ani în ţara noastră, s-a născut în oraşul Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi binecredincioşi şi foarte iubitori de Hristos. Fiind negustor de mărfuri, ca şi tatăl său, evlaviosul Ioan a plecat cu corabia din oraşul natal spre Cetatea Albă de la gurile Nistrului, aflată pe atunci în stăpânirea tătarilor închinători de idoli. Pe Marea Neagră a avut mai multe discuţii de credinţă cu un negustor veneţian, anume Reiz. Dar, văzându-se biruit în cuvinte de fericitul Ioan, care mărturisea şi apăra cu zel dreapta credinţă ortodoxă, veneţianul a hotărât să se răzbune asupra lui.

Sosind în Cetatea Albă, Reiz l-a pârât pe Ioan la mai-marele cetăţii, cum că ar dori să se lepede de credinţa ortodoxă şi să se închine soarelui şi idolilor păgâneşti. Dar Ioan, mărturisind pe Hristos cu mare tărie şi curaj, a fost dat la grele chinuri şi bătăi, pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu. Apoi, văzându-l statornic în dreapta credinţă şi gata să-şi dea viaţa pentru Sfânta Evanghelie, a fost şi mai mult bătut şi târât pe uliţele Cetăţii Albe, legat de coada unui cal neînvăţat, până când un iudeu fanatic i-a tăiat capul cu sabia, fiind în vârstă de numai 30 de ani. Noaptea, văzându-se cor de îngeri şi făclii aprinse în jurul trupului său, sfintele lui moaşte au fost luate cu cinste şi aşezate în biserica ortodoxă din Cetatea Albă. Aici au stat 70 de ani, făcând multe minuni şi vindecări de boli.

În anul 1402, la 2 iunie, moaştele Sfântului Mucenic Ioan, numit „cel Nou”, au fost aduse cu mare cinste din Cetatea Albă de trimişii voievodului Alexandru cel Bun şi au fost aşezate în biserica „Mirăuţilor” din Suceava, vechea capitală a Moldovei, devenind astfel cel dintâi sfânt ocrotitor şi grabnic ajutător al moldovenilor. În anul 1589, moaştele Sfântului Ioan „de la Suceava” au fost strămutate din vechea biserică domnească în noua catedrală zidită de Bogdan al III-lea, unde se află până astăzi.

După ce au stat un timp în Mitropolia din Iaşi, în anul 1686 moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost luate de oastea poloneză a lui Ioan Sobieski, împreună cu evlaviosul mitropolit Dosoftei şi cu o mare parte din tezaurul ţării, şi duse lângă Liov. După 97 de ani de înstrăinare, la 13 septembrie, 1783, sfintele sale moaşte au fost readuse cu mare cinste la Suceava şi s-au aşezat în vechea biserică domnească, unde se află şi astăzi.

Pomenirea lui se face în Biserica Ortodoxă Română la 2 şi la 24 iunie.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Fiind adus fericitul Ioan în faţa eparhului păgân al Cetăţii Albe, acesta, îndemnat de diavolul şi de slugile lui, i-a zis:

– M-am înştiinţat despre tine că eşti om înţelept, că ai iubit credinţa noastră mahomedană şi că voieşti să te apropii de ea. Pentru aceasta, o, prietene, nu mai zăbovi; ci leapădă credinţa creştinească defăimată de toţi, blestemă legea şi biserica voastră în faţa poporului adunat aici şi vino să stai împreună cu noi să preamărim soarele, luna şi stelele.

Iar viteazul ostaş al lui Hristos i-a răspuns:

– Eu niciodată nu mă voi lepăda de adevăratul Dumnezeu, ca să mă închin oamenilor necredincioşi, soarelui şi celor create. Să nu-mi fie mie a mă lepăda de tine, Hristoase, Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt!

Atunci, mâniindu-se, eparhul l-a pedepsit cu bătăi cumplite şi, legându-l de coada unui cal, l-au târât ostaşii pe uliţele pietruite ale Cetăţii Albe, până când i s-a tăiat capul cu sabia de către un evreu.

2. Auzind negustorul veneţian de mucenicia Sfântului Ioan, a cugetat să-i fure trupul noaptea din mormânt. Dar, pe când îi săpa mormântul, mucenicul lui Hristos s-a arătat în vis preotului ortodox şi i-a zis:

– Scoală şi aleargă la biserică îndată, că vânzătorul meu vrea să-mi fure trupul din mormânt!

Venind, preotul a salvat sfintele sale moaşte şi le-a îngropat în altar aproape de Sfânta Masă.

3. Auzind mitropolitul Moldovei, Iosif I Muşat, de moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă şi de minunile ce se făceau aici, a îndemnat pe evlaviosul domn Alexandru cel Bun să aducă acest nepreţuit odor în capitala ţării, ca să fie de călăuză, mângâiere şi ajutor poporului Moldovei, atât de iubitor de Dumnezeu şi de sfinţi. Astfel, bunul voievod a trimis o solie de dregători, clerici şi ostaşi, cu caretă domnească şi, răscumpărând sfintele moaşte, le-a adus la Suceava. Când se apropiau de cetate, au ieşit înainte mitropolitul şi voievodul, cu tot clerul, cu poporul şi boierii săi, având făclii aprinse în mâini.

Deci, căzând în genunchi, s-au închinat şi au sărutat cu lacrimi fierbinţi moaştele mucenicului lui Hristos, Ioan cel Nou. Apoi le-au dus cu mare cinste în biserica Mirăuţilor, în care a fost uns domn Alexandru cel Bun, şi le-a sărutat timp de trei zile tot poporul credincios care venise de prin sate. Încă şi unii bolnavi care erau de faţă, atingându-se cu credinţă de moaştele Sfântului Ioan cel Nou, s-au vindecat de suferinţele lor. Printre acestea şi Ana, soţia voievodului, fiind de multă vreme suferindă de o boală grea, s-a vindecat în chip minunat şi a mai trăit încă 17 ani. Şi au fost depuse sfintele moaşte în cetatea Sucevei la 2 iunie, în anul mântuirii 1402.

4. Dintre multele minuni făcute la moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, se cuvine să amintim mai întâi cum a izbăvit marele mucenic poporul şi capitala Moldovei de năvălirea tătarilor jefuitori şi ucigaşi de oameni.

În luna mai, 1622, mii de ostaşi tătari invadaseră Moldova, jefuind şi dând foc satelor din calea lor. De frică, locuitorii se ascundeau, o parte prin păduri, iar alta în cetatea Sucevei. Dar, văzând cu groază că tătarii se apropie să jefuiască oraşul, au alergat cu toţii la Mitropolie să ceară ajutorul Sfântului Ioan. În noaptea de 1 spre 2 iunie, mitropolitul Anastasie Crimca a făcut priveghere de toată noaptea cu poporul, a împărtăşit mulţimea cu Sfintele Taine şi i-a îndemnat să se roage lui Dumnezeu cu credinţă. Apoi a înconjurat catedrala de trei ori cu Evanghelia şi cu moaştele Sfântului Ioan, le-a aşezat într-un car cu boi şi au pornit să le ascundă în cetatea Sucevei.

La ieşire, sfintele moaşte s-au lăsat atât de grele, încât carul nu se putea mişca din loc. Atunci, înţelegând toţi că Sfântul Mucenic nu vrea să lase cetatea să cadă în mâinile păgânilor, au înconjurat zidurile cetăţii cu moaştele lui şi aşteptau să se facă ziuă. Dimineaţă, iarăşi făcând tot poporul rugăciuni cu lacrimi, a trimis Dumnezeu, la mijlocirea mucenicului Său, o ploaie mare cu vânt şi tunete, încât a venit aşa de mare râul Sucevei, că n-au putut tătarii să-l treacă şi să intre în cetate. Atunci păgânii, înfricoşându-se, au fugit ruşinaţi peste Nistru.

Aşa a izbăvit Sfântul Ioan cetatea Sucevei de ucidere şi jaf, spre lauda lui Dumnezeu şi bucuria creştinilor.

5. Din anul 1686, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava fiind duse în Polonia, la Zolkiev, împreună cu Mitropolitul Dosoftei, au făcut şi acolo nenumărate minuni şi vindecări de boli timp de 97 de ani, încât alergau la moaştele marelui mucenic tot felul de credincioşi ortodocşi şi catolici, şi primeau ajutorul lui după credinţa şi evlavia fiecăruia. Astfel, prin sfintele lui moaşte s-a făcut o adevărată împăcare între ortodocşi şi catolici.

6. Dar şi readucerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou din Polonia în mânăstirea sa din Suceava, care a avut loc la 13 septembrie, 1783, este considerată o mare minune. Că nimeni nu mai spera, după un secol, să se aducă din nou în pământul Moldovei cel mai iubit şi mai vechi ocrotitor şi rugător al ţării şi poporului românesc, atât de greu încercat de-a lungul veacurilor, dar atât de credincios şi iubitor de sfinţi. Aceasta o dovedeşte mai întâi râvna şi stăruinţa episcopului Dosoftei de Rădăuţi, căruia i se datorează cel mai mult readucerea moaştelor Sfântului Ioan la Suceava. Apoi, numărul mare de clerici şi ortodocşi credincioşi care au întâmpinat cu flori şi lumânări aprinse racla cu sfintele moaşte, la trecerea lor din Polonia în Moldova. Cine ar putea spune bucuria generală a moldovenilor la trecerea sfintelor moaşte prin satele lor? Că peste tot sunau clopotele bisericilor, se cânta din buciume, răsunau salve de tun, iar sătenii ieşeau cu toţii în calea lor, în frunte cu preoţii în veşminte, cu copiii şi bolnavii satelor, îmbrăcaţi în haine naţionale de sărbătoare, cu făclii şi flori în mâini.

În această atmosferă de bucurie în Hristos şi frăţie duhovnicească, au străbătut moaştele Sfântului Ioan Moldova de nord, timp de aproape trei luni, până au fost aşezate din nou în catedrala vechii mitropolii din Suceava.

7. La hramul Sfântului Ioan din 24 iunie, 1898, au participat mii de pelerini din Moldova şi din provinciile vecine. Toată Suceava era plină de credincioşi. Cu acest prilej a venit şi soţia unui boier moldovean. Aceasta, după ce ascultă slujba, se închină la sfintele moaşte, se urcă în trăsura cu patru cai şi dădu poruncă vizitiului să plece spre casă. Dar oricât lovea caii, trăsura nu se mişca din loc, încât femeia a fost cuprinsă de frică. Apoi a coborât din trăsură, a spus episcopului şi preoţilor întâmplarea şi le cerea ajutor. Episcopul i-a zis:

– Doamnă, poate ai făcut vreun păcat azi, de nu poţi pleca acasă! Închi-nă-te în biserică, mărturiseşte-ţi păcatele la un preot şi cred că te vei întoarce cu bine.

La spovedanie, femeia a mărturisit cu lacrimi în ochi că a rupt o bucată din degetul Sfântului Ioan, ca s-o ducă acasă de binecuvântare şi ajutor. Atunci preotul i-a dat canon să aducă înapoi părticica luată, să-şi ceară iertare de la Sfântul Mucenic Ioan şi să facă rugăciuni şi metanii, căci numai aşa va putea pleca. Cum a făcut ceea ce i-a poruncit preotul, femeia a plecat cu bine şi bucuroasă la casa ei.

8. În 1964 a fost adus la Sfântul Ioan, pentru rugăciune, un om bolnav de minte. După ce i s-a făcut de trei ori Sfântul Maslu, bolnavul s-a făcut sănătos. A treia zi a venit la mânăstire vindecat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu.

9. În toamna anului 1969, un om din părţile Sucevei a devenit mut din lucrarea diavolului. Rudele l-au adus la moaştele Sfântului Ioan pentru rugăciune. Părinţii i-au făcut Sfântul Maslu, i-au citit molitfele Sfântului Vasile şi l-au pus să citească acatistul Sfântului Ioan cel Nou lângă sfintele moaşte. Noaptea, bolnavul a dormit la mânăstire, iar dimineaţa s-a sculat sănătos şi s-a dus acasă, dând laudă şi mulţumire Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Sfântului Mucenic Ioan.

10. În anul 1960, o copilă din comuna Putna–Suceava şi-a pierdut vederea din cauza unei boli. O creştină evlavioasă din sat a adus copila la Sfântul Ioan de la Suceava. Aici s-au rugat amândouă, apoi preoţii i-au făcut Sfântul Maslu şi au miruit-o la ochi cu untdelemn sfinţit. La urmă, când bătrâna conducea copila să iasă din biserică, plină de uimire şi cu lacrimi în ochi, fetiţa a strigat:

– Mătuşă, văd, nu mă mai ţine de mână! Sfinte Mare Mucenice Ioane, vindecă-mi ochii şi durerea inimii mele!

Dând laudă lui Dumnezeu pentru această minune, s-au întors amândouă acasă sănătoase şi cu mare bucurie.

11. În anul 1969, o creştină, Maria, din satul Ciumuleşti–Suceava, bolnavă de ochi, nu vedea aproape deloc. Dar, auzind de minunile Sfântului Ioan, a fost adusă la Suceava. Aici s-a închinat la sfintele moaşte, s-a spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi i s-a făcut de trei ori Sfântul Maslu. Pentru multa ei credinţă, femeia s-a vindecat complet şi, mulţumind marelui mucenic, s-a întors vindecată la casa ei.

12. În acelaşi an, o fetiţă de zece ani numită Ana, din satul Corni–Botoşani, în urma unei spaime, şi-a pierdut graiul. Fiind adusă la Mânăstirea Sfântul Ioan din Suceava, i s-au făcut rugăciuni şi Sfântul Maslu de trei ori şi pe loc s-a vindecat, încât se mirau toţi de darul tămăduirii ce izvorăşte din aceste sfinte moaşte.

13. Un tehnician care lucra la un laborator universitar a fost iradiat şi paralizat, încât nu putea nici măcar a se hrăni singur. Auzind de Sfântul Ioan, a venit aici cu mare credinţă şi speranţă în ajutorul lui Dumnezeu. Căzând în genunchi, s-a rugat mult cu lacrimi, zicând:

– Sfinte Mare Mucenic Ioane, ştiu că pentru păcatele mele m-a pedepsit Dumnezeu cu boala aceasta. Dar ştiu că Domnul este milostiv cu noi, păcătoşii, iar tu vindeci pe cei suferinzi care vin cu credinţă la tine. Vindecă, mă rog, şi mâinile mele bolnave, ca să mă pot închina lui Dumnezeu, să mă pot hrăni singur şi să nu fiu povară altora. Ajută-mă, Sfinte Mucenice Ioane, ajută-mă şi-mi vindecă mâinile, că îmi pare rău de păcatele mele şi mă hotărăsc să urmez de acum lui Hristos!

În clipa când se ruga din inimă şi vărsa lacrimi, mărturiseşte bolnavul, a simţit deodată o căldură străină în mâinile sale şi o furnicare a nervilor de la vârful degetelor până la umeri. Apoi a început să simtă şi să mişte singur degetele, palmele şi braţele până sus. Conştient că în clipa aceea Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Mucenic Ioan de la Suceava, i-a vindecat mâinile paralizate, a căzut din nou la rugăciune, mulţumind Domnului şi plăcutului Său cu lacrimi de bucurie.

La urmă s-a ridicat şi a plecat fericit la casa sa, mărturisind tuturor cum a făcut Domnul milă cu el.

14. Sărbătoarea hramului Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – care are loc, prin tradiţie, la 24 iunie, de Sânziene – are dimensiuni bisericeşti deosebite şi un profund caracter autohton ortodox. Cu acest prilej se adună mulţi credincioşi din Moldova şi Transilvania – în special bucovineni şi maramureşeni – în frumosul port naţional, cu daruri tradiţionale în mâini, ca: flori de câmp, spice de grâu, crengi de tei şi brad şi cu numeroşi copii după ei. Feţele tuturor sunt luminate de o profundă bucurie duhovnicească. Odată cu darurile pe care le depun deasupra sfintelor moaşte, credincioşii aduc cu ei pentru binecuvântare haine pe care le ating de capul sfântului.

Pelerinajul se începe din dimineaţa zilei de 23 iunie, când se scot sfintele moaşte în procesiune, purtate pe mâinile pelerinilor şi apoi se aşază într-un mic baldachin sub teii din mijlocul curţii. În seara de ajun se face slujba privegherii în aer liber până spre miezul nopţii. Apoi, credincioşii, grupaţi pe zone şi sate, stau de veghe pe iarbă până dimineaţă. Unii se roagă în biserică, alţii înconjoară catedrala în genunchi sau cântând, alţii cântă încet melodii religioase compuse de ei, iar majoritatea aşteaptă la rând să se închine la moaştele Sfântului Ioan cel Nou.

În dimineaţa hramului se sfinţeşte agheasma şi se face Sfântul Maslu pentru bolnavi. Apoi se săvârşeşte Sfânta Liturghie arhierească pe un podium mare, în curte, în prezenţa mulţimii de închinători. Ochii tuturor privesc spre slujitori în mijlocul cărora se află mitropolitul Moldovei. Cântările corului şi predica mişcă inimile şi scot lacrimi. La sfârşitul slujbei, mulţi credincioşi doresc să se atingă de veşmintele preoţilor slujitori şi mai ales de ale arhiereilor.

Ultimul moment cu care se încheie slujba hramului este aducerea sfintelor moaşte în biserică, la orele 4 după-amiază. Prin tradiţie, racla este purtată pe mâini numai de maramureşeni, care, timp de 24 ore, stau de veghe în rugăciune şi nu mănâncă nimic până la aşezarea moaştelor în biserică. Apoi valul de pelerini se roagă în linişte pe străzi către gară şi sate, unde sunt aşteptaţi de membrii familiei cu daruri de la Sfântul Ioan, ca: icoane, cruciuliţe, agheasmă, untdelemn sfinţit, flori şi haine binecuvântate, atinse de sfintele moaşte.

Hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, împreună cu al Cuvioasei Parascheva de la Iaşi, se numără printre cele mai reprezentative sărbători religioase şi cu o veche tradiţie ortodoxă naţională, care contribuie mult la unitatea noastră în Hristos.

Sfinte Mucenice Ioane, mult pătimitorule, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

MITROPOLITUL MACARIE DE VICINA (c. 1337–1347)[35]

După mitropolitul Teodor a urmat Luca, iar în anul 1337 ajunge păstor al Arhiepiscopiei de Vicina de la Gurile Dunării fericitul mitropolit Macarie, care povăţuieşte turma lui Hristos din Dobrogea (Paristrion) mai mult de zece ani. Deşi în anul 1341 Dobrogea este ocupată de tătari, noul ierarh face eforturi deosebite pentru a menţine calmul şi unitatea credincioşilor săi.

Între anii 1341–1347, mitropolitul Macarie al Vicinei ia parte la mai multe sinoade locale care au avut loc la Patriarhia de Constantinopol. În cele două sinoade din anii 1341 şi 1343, care discută şi iau apărarea Sfântului Grigorie Palama, privind învăţătura isihastă atonită de iluminare duhovnicească prin practicarea rugăciunii lui Iisus şi învăţătura despre energiile necreate ale Duhului Sfânt, mitropolitul Macarie al Vicinei, alături de patriarhul ecumenic, Ioan al XIV-lea Caleca, aprobă aceste învăţături palamite de iluminare şi sporire duhovnicească, ca fiind întru totul adevărate şi ortodoxe. La primul sinod, arhiepiscopul Macarie, el însuşi un călugăr atonit şi adept al rugăciunii isihaste, semnează al optulea, iar la sinodul următor semnează al 13-lea.

Mitropolitul Macarie, de formaţie isihastă atonită, era bun prieten al Sfântului Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, şi al Sfântului Grigorie Sinaitul, întemeietorul Mânăstirii Paroria, vestit centru isihast din Munţii Balcani pe la jumătatea secolului XIV, unde se nevoiau şi numeroşi călugări „vlahi” din Ţara Românească şi Dobrogea. Mitropolitul Vicinei apără cu statornicie Ortodoxia la Gurile Dunării, susţine Mânăstirea Sfântul Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi micile sihăstrii din partea locului, intră în legătură cu voievodul Alexandru I Basarab şi hirotoneşte preoţi pentru Ţara Românească şi pentru sudul Moldovei. El era părinte sufletesc, atât al românilor de la sudul, cât şi de la nordul Dunării.

În anul 1347, fericitul ierarh Macarie se mută cu pace la cereştile lăcaşuri.

MITROPOLITUL IACHINT DE VICINA primul mitropolit al Ţării Româneşti († 1372)[36]

Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Argeş, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. El sfinţea biserici, hirotonea preoţi, împărţea binecuvântare poporului atât de credincios al „vlahilor” şi era sfetnic apropiat al marelui domn.

Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I.

Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate satele, să zidească biserici la oraşe şi sate, să întemeieze noi aşezări mânăstireşti şi să ţină în strânsă legătură duhovnicească Biserica Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol. Iar ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari.

Acest ierarh, ajutat de domnul ţării, Vladislav I (1364–1377), a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul IV, prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului. El a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroşi călugări „vlahi” la Mânăstirea Cutlumuş–Athos, unde au ajuns călugări vestiţi. Iar în ţară a organizat mai multe mânăstiri la Tismana, Curtea de Argeş, Câmpulung–Muscel, Cozia, Snagov, Târgovişte, Bolintinul din Deal şi din Vale, Tânganu, Cotmeana şi altele. După o păstorire atât de rodnică, s-a săvârşit cu pace în anul 1372.

CUVIOSUL GHERMAN IEROSCHIMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Neamţ (1320–1362)[37]

Înainte de întemeierea Ţărilor Române, călugării se formau duhovniceşte, atât în micile sihăstrii existente de-a lungul Carpaţilor, cât şi în Muntele Athos. Unii se săvârşeau acolo în deplină jertfă şi plăcere de Dumnezeu. Alţii se întorceau şi întemeiau noi schituri şi sihăstrii în locuri de linişte sau chiar în preajma satelor.

Unul din aceşti sihaştri autohtoni a fost şi Cuviosul Gherman de la Neamţ, care s-a nevoit în tinereţe la Muntele Athos. Apoi, întorcându-se în pământul părinţilor săi cu câţiva ucenici şi aflând loc retras de lume în Munţii Neamţului, a fost călăuzit de Duhul Sfânt să sihăstrească aici. El a întemeiat la începutul secolului XIV o vestită sihăstrie pe locul actualei Mânăstiri Neamţ.

Duhovnicul Gherman a adunat în jurul său mai mulţi ucenici şi a înălţat în poiană o mică biserică de lemn cu hramul Sfântul Ioan Teologul. În anul 1320, ucenicii l-au ales egumen şi părinte duhovnicesc, nevoindu-se împreună în desăvârşită dragoste de Hristos, în rugăciune şi nădejde, având toţi un cuget şi o voie. Deci, auzindu-se prin sate de sihaştrii de la Neamţ, li s-au adăugat cu timpul şi alţi iubitori de linişte, numărând pe la jumătatea secolului XIV până la 40 de călugări.

Sihăstria lui Gherman, numită şi Sihăstria Sfântului Ioan Teologul, a fost înnoită mai târziu de Bogdan I, întemeietorul Moldovei (1359–1365) şi de urmaşii lui, devenind cea dintâi mânăstire voievodală muşatină.

Cuviosul Gherman ieroschimonahul a povăţuit obştea sa până în anul 1362, devenind vestit duhovnic al călugărilor şi lucrător al rugăciunii lui Iisus, învăţând pe sihaştri această dumnezeiască lucrare. El a întemeiat în ţinutul Neamţ cea dintâi mânăstire şi prima vatră isihastă, ai cărei ucenici s-au răspândit apoi de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni.

Ajungând la adânci bătrâneţi şi bineplăcând lui Dumnezeu, Cuviosul Gherman, cel dintâi stareţ al Mânăstirii Neamţ, s-a săvârşit cu pace şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi.

CUVIOSUL CIPRIAN IEROSCHIMONAHUL Al doilea egumen al Mânăstirii Neamţ († 1373)[38]

Acest ieroschimonah a fost cel dintâi ucenic al stareţului Gherman şi împreună nevoitor cu dânsul în Muntele Athos şi la Neamţ. Apoi, răposând părintele său duhovnicesc, Cuviosul Ciprian a ajuns întâistătător al Mânăstirii Neamţ, povăţuind această sfinţită obşte mai bine de zece ani. Ca egumen, Cuviosul Ciprian a crescut numeroşi fii duhovniceşti, deprinzându-i pe toţi cu smerenia, rugăciunea şi desăvârşita dragoste în Iisus Hristos. Sub egumenia sa, numărul monahilor din Mânăstirea Neamţ ajunsese la peste 80. Unul din ei a fost şi vestitul ieroschimonah Iosif Muşat, rudenia domnilor muşatini, pe care îl tunse în monahism şi îl lăsă egumen în locul său.

Egumenul Ciprian a fost şi un iscusit duhovnic şi dascăl al rugăciunii. În timpul egumeniei sale s-a dezvoltat mult viaţa isihastă în jurul lavrei. Sihaştrii nemţeni se nevoiau singuri sau câte doi-trei, în mici bordeie şi chilii de pământ şi lemn. Hrana lor o formau fructele de pădure şi pâinea pe care o primeau săptămânal din obştea Cuviosului Ciprian. În posturi, sihaştrii nu coborau deloc în lavră, iar în celelalte zile veneau numai în sărbători şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Sfetnicul lor cel mai bun era însuşi egumenul Mânăstirii Neamţ.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Ciprian şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace în anul 1373, încredinţând obştea în mâinile arhimandritului Iosif Muşat (1373–1386).

CUVIOSUL AGATON SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)[39]

Acest vestit sihastru s-a nevoit în Munţii Buzăului în prima jumătate a secolului XIV. Mai întâi s-a ostenit într-o peşteră sub muntele lui Martirie, aparţinând de sihăstria Fundătura. Apoi, ajungând sihastru iscusit în lupta cea duhovnicească şi dascăl al vieţii pustniceşti, s-a învrednicit de darul preoţiei, adunând mai mulţi ucenici în jurul său, căci cuviosul era povăţuitor de suflete şi părinte duhovnicesc pentru mulţi, hrănindu-i cu alese cuvinte din Sfânta Scriptură. Cunoştea încă şi operele Sfinţilor Părinţi şi biruia cu multă pricepere ispitele vrăjmaşului diavol.

În a doua jumătate a secolului XIV, Cuviosul Agaton s-a stabilit cu câţiva ucenici pe culmea muntoasă numită Crucea Spătarului, cale de o jumătate de ceas de Sihăstria Fundătura. Aici şi-a săpat cu mâinile sale o mică biserică în stâncă, cu hramul Sfântul Ioan Hrisostom, pentru care avea mare evlavie. Alături de biserică, cuviosul şi-a făcut o mică chilie, unde se nevoia ziua şi noaptea în post şi rugăciune. Ucenicii săi, în număr de 12, după tradiţia isihastă din partea locului, şi-au săpat şi ei chilii în piatră pe acelaşi munte, în preajma Cuviosului Agaton.

Aceasta este sihăstria lui Agaton, numărată printre primele sihăstrii cunoscute în Munţii Buzăului şi una din cele mai alese. Aici s-au nevoit timp de trei secole peste o sută de sihaştri purtători de Hristos, dintre care mulţi au ajuns la măsura sfinţeniei. Între aceştia, însă, a strălucit Cuviosul Agaton, ca o făclie aprinsă pe vârful muntelui, devenind vas al Duhului Sfânt şi părinte cu mulţi fii duhovniceşti. Iar nevoinţa sa şi a ucenicilor săi era aceasta: noaptea se adunau în biserică şi cântau slujba Utreniei, ziua se nevoiau în chilii cu postul, cu metaniile şi cu citirea Psaltirii, iar seara se adunau la trapeză, mâncând la aceeaşi masă comună făcută dintr-un trunchi de copac cu 12 locuri. Mâncarea era şi ea pustnicească: pesmeţi de pâine şi legume fierte, fără untdelemn. În sărbători, Cuviosul Agaton săvârşea Sfânta Liturghie şi împărtăşea pe toţi cu Trupul şi Sângele Domnului.

La începutul secolului XVI, domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab (1512–1521), auzind de sihăstria lui Agaton, a făcut unele danii şi a mărit biserica din peşteră, cum scrie în pomelnicul săpat pe peretele altarului, care se păstrează până astăzi.

Vestea despre nevoinţa ieroschimonahului Agaton ajunsese până la evlaviosul domn Neagoe Basarab, el însuşi fiind cunoscător al vieţii isihaste din Ţara Românească şi susţinător al cuvioşilor sihaştri. Neagoe împreună cu episcopul de atunci al Buzăului şi cu o oarecare monahie Teodora au făcut unele danii Sihăstriei lui Agaton, fapt pentru care au fost scrişi în pomelnicul bisericii, săpat în peretele altarului de ambele părţi ale ferestrei de est. Pomelnicul se păstrează destul de bine şi astăzi. Ulterior au fost adăugaţi şi alţi voievozi, care au miluit pe călugării din Sihăstria lui Agaton, ca: Moise, Vlad, Vintilă şi soţia lui, Rada.

În anul 1524, Schitul lui Agaton este menţionat într-o hotarnică dată de la Afumaţi. În a doua jumătate a secolului, înmulţindu-se numărul sihaştrilor mai mult de 12, Sihăstria lui Agaton devine mânăstire cu rânduială de chinovie. Un hrisov din anul 1587 aminteşte pentru prima dată de „mânăstirea lui Agaton”. La începutul secolului XVII, mânăstirea ajunge în paragină. În anul 1733 este reînnoită de alţi ctitori, după care mai dăinuie puţin şi apoi este definitiv părăsită.

Astăzi se mai păstrează doar o parte din biserica de piatră, în care se vede absida altarului, nişele pentru proscomidie şi diaconicon, pomelnicul ctitoricesc incrustat în perete, o fereastră şi câteva urme ale naosului şi chiliei marelui sihastru.

CUVIOSUL DIONISIE SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)[40]

Cuviosul Dionisie Sihastrul a fost unul din sihaştrii cei mai renumiţi de la sihăstria Fundătura. El s-a nevoit aici în a doua jumătate a secolului XIV. Prin tradiţie i se spunea „Torcătorul”, deoarece se ocupa cu torsul lânii, din care îşi câştiga existenţa, îndeletnicire obişnuită celor mai mulţi sihaştri din Munţii Buzăului.

Ajungând cu darul lui Hristos la măsura nepătimirii, şi-a săpat o peşteră într-o stâncă greu accesibilă, la 4 metri deasupra pământului. În peşteră, cuviosul şi-a făcut un mic paraclis de rugăciune, unde neîncetat dădea laudă lui Dumnezeu. Aici s-a nevoit Cuviosul Dionisie Sihastrul mai mult de 30 de ani, răbdând cu bărbăţie frigul iernii, umezeala, foamea şi mai ales cumplitele ispite de la diavoli. Şi era aşa de sporit printre sihaştrii din partea locului, că izgonea duhurile necurate din oameni şi cunoştea cele viitoare. Pentru aceea mulţi îl cinsteau şi-i cereau cuvânt de folos.

Nevoinţa Cuviosului Dionisie Sihastrul era aceasta: toată săptămâna se ostenea singur în peşteră, petrecând în neadormită rugăciune, în post, în păzirea minţii şi în cugetarea celor viitoare. Hrana şi-o câştiga torcând lână, pe care i-o aducea ucenicul de prin sate. O dată pe săptămână, spre Duminici, cobora din peşteră şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos la biserica din Sihăstria Fundătura. Apoi iar urca în peşteră, trăgând scara în chilie şi aşa îşi continua sfânta nevoinţă. Locul unde îşi sprijinea scara se cunoaşte şi astăzi. Marele sihastru Dionisie Torcătorul a crescut mai mulţi ucenici, care au ajuns şi ei sihaştri vestiţi şi i-au urmat întru totul nevoinţa. Astfel, chilia lui poate fi considerată ca o mică sihăstrie pustnicească, care a contribuit mult la dezvoltarea vieţii isihaste în Munţii Buzăului.

CUVIOSUL IOSIF SIHASTRUL Munţii Buzăului (secolul XIV)[41]

O altă bisericuţă în piatră care a avut un rol deosebit în dezvoltarea vieţii isihaste din Munţii Buzăului este Peştera lui Iosif, situată pe Valea Bordeiului, aproape de satul Nucu, comuna Bozioru. Ferestrele bisericii în arc frânt par să dateze peştera din secolul XIII, dar prezenţa peştelui ca simbol paleocreştin deasupra intrării peşterii lui Iosif, al cărui contur încă se distinge, ne face să considerăm că ea ar putea fi din secolele IV sau V, fiind folosită de creştini, ca şi alte peşteri din Munţii Buzăului, pe timpul persecuţiilor.

Cuviosul Iosif este numărat printre cei mai vestiţi sihaştri nevoitori din partea locului. Mai întâi s-a nevoit în Sihăstria Fundătura, iar la începutul secolului XV s-a aşezat în peştera care îi poartă numele, aproape de alte peşteri pustniceşti, pe care o măreşte şi-i adaugă două ferestre. În această peşteră s-a nevoit Cuviosul Iosif zeci de ani, ajungând mare dascăl al liniştii, preot şi povăţuitor de suflete. Numele lui era cunoscut până departe şi mulţi bolnavi se vindecau cu rugăciunile lui.

Adunând mai mulţi sihaştri în jurul lui, Cuviosul Iosif a făcut din peştera sa o adevărată sihăstrie pe Valea Bordeiului şi pe munţii Martirie, Cecilia şi Crucea Spătarului din apropiere. Mulţi din ucenicii săi se nevoiau în mici bordeie de lemn şi pământ risipite pe toată valea din apropiere. De la aceşti sihaştri se numeşte până astăzi locul acesta „Valea Bordeiului” şi „Pârâul Bordeiului”. Apoi, mutându-se în ceata cuvioşilor părinţi, peştera lui Iosif a fost locuită de alţi sihaştri cu viaţă aleasă, care au continuat firul vieţii de sihăstrie în aceeaşi smerenie şi râvnă pentru dragostea lui Hristos. Numele şi faptele tuturor, deşi s-au uitat de oameni, sunt scrise în cartea vieţii.

UN SFÂNT ROMÂN ANONIM din Mânăstirea Neamţ (secolul XIV)[42]

Prima închegare de viaţă monahală organizată în vatra Mânăstirii Neamţ a avut loc la începutul secolului XIV, datorită întâiului egumen cunoscut al lavrei, anume ieroschimonahul Gherman (1320–1362), care adună pe sihaştrii nevoitori aici într-o obşte de sine-stătătoare. Înainte de el, sihaştrii nemţeni duceau viaţă pustnicească idioritmică, despre care se ştie foarte puţin.

În a doua jumătate a secolului XIV, viaţa duhovnicească din Mânăstirea Neamţ ia o amploare mult mai mare, încât primii domni muşatini sunt îndemnaţi să zidească aici o biserică de piatră, cu hramul Înălţarea Domnului. Numărul mare de morminte monahale, majoritatea din secolul XIV, situate în jurul primei biserici muşatine, ca de altfel în toată incinta Mânăstirii Neamţ, dovedeşte cu prisosinţă cât de intensă era viaţa călugărească în această vatră străbună. Unele dintre aceste morminte se află chiar sub temeliile bisericii voievodale zidită de Ştefan cel Mare, în anul 1497. Altele sunt sub chiliile din incintă, iar altele, ceea ce este şi mai concludent, se află sub pavajul ce duce la uşa bisericii voievodale din 1497. Aceasta dovedeşte că mormintele sunt mai vechi decât biserica.

Întrucât multe dintre osemintele monahilor din incintă nu posedă tradiţionalele cărămizi cu numele şi data morţii lor, este dificil să se stabilească precis identitatea şi frecvenţa vieţii monahale aici, pe epoci. Unul Dumnezeu ştie câte moaşte sfinte de cuvioşi monahi nemţeni se află în acest cimitir călugăresc, unic de altfel în ţara noastră.

Sfinţenia vieţii călugărilor nemţeni din secolul XIV o dovedeşte cu prisosinţă recenta descoperire prin minune dumnezeiască a moaştelor unui sihastru sfânt din această epocă, aflate chiar sub pavajul central ce duce la biserică. Acest fapt s-a petrecut în zilele de 24–26 mai, 1986, când s-a obser-vat că la jumătatea distanţei dintre clopotniţă şi biserică, pavajul gros de piatră şi ciment s-a ridicat circa 30 cm pe dimensiunea unui mormânt, în chip miraculos.

Săpându-se cu atenţie la 1,5 metri, s-a aflat trupul proslăvit şi înmiresmat al unui călugăr cu viaţă sfântă din secolul XIV, aşezat aici înainte de zidirea bisericii voievodale şi a pavajului. Osemintele, galbene şi binemirositoare, erau încă legate între ele şi prezentau toate condiţiile cerute moaştelor de către canoanele Bisericii Ortodoxe.

După deshumare, osemintele aflate s-au aşezat într-un sicriu şi s-au depus în biserică de obştea călugărilor nemţeni, în sunetul clopotelor, cu toată evlavia şi rânduiala cuvenită.

Vestea descoperirii acestor sfinte moaşte s-a răspândit imediat în toată ţara. Încă din seara zilei de luni, 26 mai, noaptea, şi mai ales în zilele următoare veneau sute de pelerini, ţărani, orăşeni şi intelectuali să se închine la sfintele moaşte. Mai întâi aprindeau lumânări în jurul mormântului şi făceau metanii cu lacrimi de bucurie, că ne-a descoperit Dumnezeu un sfânt nou rugător al neamului nostru. Apoi intrau în biserică şi se rugau cu mare credinţă şi emoţie la sfintele moaşte şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cerându-le ajutor ceresc şi dând slavă lui Dumnezeu pentru toate, căci au văzut o aşa de mare minune în România de astăzi. Până acum nu se ştie numele cuviosului aflat la Mânăstirea Neamţ.

Iată câţi sfinţi necunoscuţi ascunde încă pământul sfânt al ţării noastre!

CUVIOŞII SOFRONIE, PIMEN ŞI SILUAN Mânăstirea Neamţ (secolele XIV–XV)

Aceşti trei cuvioşi erau de loc din Ţara Moldovei, iar cu metania din Muntele Athos. Căci, fiind chemaţi de Hristos, s-au făcut călugări din tinereţe şi au ajuns sihaştri vestiţi într-una din sihăstriile Athosului. Apoi, auzind de Cuviosul Nicodim cel Sfinţit, i s-au făcut ucenici, ostenindu-se împreună câţiva ani la Mânăstirea Hilandar.

Prin anul 1365, venind Cuviosul Nicodim în Ţara Românească, au venit şi Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan în Moldova şi au intrat în obştea Mânăstirii Neamţ, sub ascultarea stareţului Ciprian. Şi erau toţi călugări desăvârşiţi şi duhovnici iubitori de Hristos, sihăstrind mai mulţi ani în pădurile seculare din jurul marii lavre şi formând numeroşi ucenici.

Pentru sfinţenia vieţii lor, aceşti cuvioşi părinţi s-au învrednicit a fi şi egumeni ai Mânăstirii Neamţ, spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Astfel, Cuviosul Sofronie a păstorit obştea Mânăstirii Neamţ între anii 1392–1393, sub domnia lui Roman I Muşat, considerat de unele pomelnice ctitoreşti ca „primul stareţ al Mânăstirii Neamţ”. Ieroschimonahul Pimen a condus această lavră între anii 1393–1400, contribuind mult la înnoirea mânăstirii. Iar Cuviosul Siluan a fost egumen la Neamţ între 1400–1402, continuând activitatea duhovnicească a înaintaşilor săi.

Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan[43], săvârşind bine călătoria acestei vieţi şi lăsând în urmă peste o sută de ucenici, s-au strămutat la cele veşnice, dându-şi sufletele în mâinile Domnului.

SFÂNTUL NICODIM DE LA TISMANA (†1406)[44]

a. Viaţa

Cuviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedo-român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru-Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi se călugăreşte în Mânăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.

După anul 1365 vine în Ţara Românească şi întemeiază, cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364–1377) şi Radu I (1377–1383), Mânăstirile Vodiţa (1369) şi Tismana (ante 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări monahale, Vratna şi Mânăstiriţa; în Oltenia – Gura Motrului şi Vişina, iar în Ţara Haţegului întemeiază Mânăstirea Prislop (la sfârşitul secolului XIV), unde a scris şi un Evangheliar slavon (1404–1405).

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veşnice.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Ajungând la Athos, în Muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mânăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înaintevederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele.

2. Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

3. Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.

4. Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine în Ţara Românească şi se aşază pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel Mare”, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mânăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

5. Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mânăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti şi al cneazului Lazăr. Marele stareţ formează aici o obşte renumită de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste şi pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos.

6. Adunând în jurul său câţiva călugări luminaţi, a întemeiat la Mânăsti-rea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte toate mânăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

7. La bătrâneţe, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două Mânăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peştera de deasupra mânăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere şi neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mânăstire, săvârşea Sfânta Liturghie şi vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinţii, mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi iar se urca la peşteră.

8. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea, numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune în tradiţia mânăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

9. Ajungând la bătrâneţe, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, binecuvântându-şi ucenicii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 decembrie, 1406, iar sfintele sale moaşte au fost aşezate în mormântul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei vremurilor, mai târziu moaştele sale au fost aşezate la un loc tăinuit. O mică parte din ele s-au dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează în biserica Mânăstirii Tismana.

Sfinte Preacuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL PAHOMIE IEROMONAHUL egumen al Mânăstirii Peri (secolele XIV–XV)

Acest venerabil egumen al Mânăstirii Peri, din nordul Maramureşului, era originar din Ţara Oaşului, rudă a lui Dragoş Vodă, primul descălecător al Moldovei. Intrând de tânăr în nevoinţa călugărească la unul din schiturile existente în partea locului, s-a învrednicit în puţină vreme de darul preoţiei şi era plin de râvnă pentru mărturisirea lui Hristos şi pentru apărarea credinţei ortodoxe[45].

Ajungând cunoscut în toate satele din Maramureş, Cuviosul Pahomie devine sfetnic şi părinte duhovnicesc al românilor maramureşeni, pe care îi cerceta şi îi povăţuia pe calea mântuirii.

În a doua jumătate a secolului XIV, când fiii lui Sas Vodă, Baliţă şi Drag, întemeiază mânăstirea din Peri cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail, cuviosul Pahomie este numit egumen al acestei mânăstiri. Iar în anul 1391, când Mânăstirea Peri devine stavropighie[46], atunci egumenul Pahomie este numit de patriarhul Antonie al Constantinopolului, exarh patriarhal peste toate satele ortodoxe româneşti din nordul Transilvaniei. În această calitate, egumenul Pahomie avea dreptul să supravegheze pe preoţii şi credincioşii ortodocşi din Maramureş, Ugocea, Bărcău, Arva, Sălaj, Almaş, Ciceu, Unguraş şi Valea Bistrei.

Astfel, Cuviosul Pahomie umbla din sat în sat, sfinţea biserici noi, rânduia preoţi, judeca neînţelegerile bisericeşti, îmbărbăta pe ţărani, învăţa şi apăra dreapta credinţă. De asemenea, conducea duhovniceşte şi Mânăstirile Ieud, Bârsana şi Peri din Maramureş, în care se nevoiau zeci de călugări, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici pentru credincioşi, mărturisitori şi apărători ai credinţei ortodoxe. Cuviosul Pahomie de la Peri face, astfel, din călugări părinţi şi apologeţi ai Ortodoxiei noastre străbune, iar din mânăstirile Maramureşului face adevărate cetăţi ortodoxe de rezistenţă şi apărare în nordul Transilvaniei mereu lovit de prozelitismul catolic.

În cursul primelor decenii ale secolului XV, Cuviosul Pahomie de la Peri, părintele românilor ortodocşi din Maramureş, s-a săvârşit cu pace, lăsând în urmă numeroşi călugări şi preoţi slujitori prin sate.

MITROPOLITUL IOSIF MUŞAT Primul ierarh al Moldovei (1402–1415?)

Cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei a fost, desigur, mitropolitul Iosif Muşat. El era din familia domnilor muşatini, rudă apropiată a lui Petru Muşat (1375–1391) şi Alexandru cel Bun (1400–1432).

Din tinereţe şi-a închinat viaţa lui Hristos în obştea Mânăstirii Neamţ, unde a deprins frica de Dumnezeu şi buna nevoinţă a vieţii duhovniceşti de la cuvioşii călugări de aici. Apoi, făcându-se preot, a ajuns egumen la Neamţ. La propunerea domnului Petru Muşat a fost hirotonit episcop al Cetăţii Albe de mitropolitul Haliciului, Antonie. Însă nu stă mult aici şi este chemat ca mitropolit al Moldovei. Dar Patriarhia Ecumenică refuzând să-l recunoască şi ivindu-se mare tulburare în Biserică, smeritul mitropolit Iosif s-a retras din scaun la Mânăstirea Neamţ şi apoi la Bistriţa. Mai pe urmă se stabileşte la „o mânăstire, la Boiştea, lângă Târgu Neamţ, unde a fost chilia vlădicăi Iosif şi unde sunt călugăriţe”. De aici, înţeleptul mitropolit povăţuia cu curaj Biserica Moldovei greu încercată, învăţa şi apăra dreapta credinţă împotriva prozelitismului catolic, hirotonea preoţi, sfătuia pe domn şi era tuturor părinte sufletesc. Se spune despre dânsul că a luat parte chiar la ungerea ca domn în cetatea Sucevei a lui Alexandru cel Bun, în anul 1400.

La 26 iulie, 1401, cu vrerea lui Dumnezeu şi cu stăruinţa bunului domn Alexandru I Muşat, mitropolitul Iosif a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca părinte şi întâistătător pe scaunul Mitropoliei Moldovei. Timp de aproape 15 ani a păstorit în tihnă turma lui Hristos, rânduind bine cele duhovniceşti şi chivernisind cu pricepere cele bisericeşti, ca un bun econom al casei lui Dumnezeu.

Cea dintâi grijă a sa a fost să sfătuiască pe Alexandru cel Bun, nepotul său, să aducă de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, ca protector al ţării şi mângâiere a poporului binecredincios. Apoi, însuşi mitropolitul a mers cu mare alai, cu preoţi şi cu mult popor, în frunte cu însuşi voievodul, de au întâmpinat sfintele moaşte mai jos de Iaşi, la locul numit „Poiana Vlădicăi” şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mirăuţilor din capitala Moldovei.

Tot în aceşti ani, evlaviosul mitropolit Iosif a reînnoit aproape în întregime ctitoria părinţilor săi din Mânăstirea Neamţ, căreia i-a închinat cel mai de preţ odor, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care o primise în dar din Bizanţ. De asemenea, a sfătuit pe domn să zidească din nou două frumoase mânăstiri, Bistriţa (1402) şi Moldoviţa, ca lăcaş de rugă şi de veşnică odihnă. La 7 ianuarie, 1407, mitropolitul Iosif uneşte cele două Mânăstiri voievodale, Neamţ şi Bistriţa, şi numeşte egumen peste ele pe ucenicul său, arhimandritul Dometian, „ca să fie aceste mânăstiri nedespărţite una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele”[47]. Tot la îndemnul său, egumenul Dometian a scris vestitul Pomelnic al Mânăstirii Bistriţa, care se păstrează până astăzi[48], şi primeşte în dar icoana Sfintei Ana de la Manuel Paleologu. Asemenea şi la celelalte Mânăstiri, Probota, Bogdana şi Moldoviţa, rânduieşte stareţi buni şi poartă grijă de toţi – de călugări, de sihaştri, de preoţi, de popor şi de tot sfatul ţării – ca un adevărat părinte al tuturor ce era.

În anul 1415, ajungând la adânci bătrâneţi, evlaviosul mitropolit Iosif, cel dintâi părinte al Moldovei, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost în-gropat la Mânăstirea Bistriţa, în partea de sud a pronaosului, unde i s-a desco-perit mormântul în anul 1975, în urma lucrărilor de restaurare a bisericii[49].

CUVIOSUL DOMETIAN ARHIMANDRITUL Mare egumen al Mânăstirilor Neamţ şi Bistriţa (1407 – c.1415)[50]

Arhimandritul Dometian este numărat printre cei mai de seamă stareţi ai Mânăstirilor Neamţ şi Bistriţa. Acest cuvios era rudă şi ucenic al mitropolitului Iosif Muşat, luând jugul lui Hristos din tinereţile sale, pe când marele ierarh era egumen al Mânăstirii Neamţ (1373–1386).

Mulţi ani, Cuviosul Dometian s-a nevoit în obşte, împlinind cu dragoste sfânta ascultare şi învăţând de la cei mai sporiţi călugări cunoştinţa cărţii şi meşteşugul rugăciunii şi al luptei celei duhovniceşti. Apoi, învrednicindu-se de cinstea preoţiei, săvârşea cele sfinte cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu, ajungând iscusit duhovnic şi păstor de suflete. Fiind călugăr învăţat şi iubit, atât de soborul părinţilor, cât şi de marele domn Alexandru cel Bun, arhimandritul Dometian a fost numit la, 7 ianuarie, 1407, stareţ al Mânăstirilor Neamţ şi Bistriţa, „ca să fie aceste mânăstiri nedespărţite una de alta”. Din acest moment au fost unite ambele mânăstiri sub aceeaşi conducere mai bine de 20 de ani.

În Mânăstirea Neamţ, Cuviosul Dometian a înnoit în întregime, cu ajutorul voievodului şi al mitropolitului Iosif, atât biserica şi chiliile, cât şi viaţa duhovnicească, mărind soborul lavrei la peste 150 de călugări. Dintre ei a ridicat apoi duhovnici şi egumeni iscusiţi, dascăli şi neadormiţi rugători pentru toată lumea. Tot la Mânăstirea Neamţ, stareţul Dometian a întemeiat o vestită şcoală de caligrafi şi miniaturişti din ţările române, neîntrecută de nici o altă şcoală mânăstirească, condusă de ucenicul său, venerabilul călugăr caligraf Gavriil Uric. A întemeiat, de asemenea, o bogată bibliotecă cu numeroase opere patristice, dintre care multe erau copiate în lavră.

În Mânăstirea Bistriţa, stareţul Dometian a mărit, la fel, numărul călugărilor la peste 50 de nevoitori şi a rânduit aşezământ de viaţă duhovnicească întocmai ca la Neamţ. Apoi a rânduit duhovnici şi slujitori aleşi, spre slava lui Dumnezeu şi cinstea ctitorului fondator, Alexandru cel Bun, care adesea zăbovea aici. Cei mai aleşi dintre ucenicii săi de la Bistriţa au fost: arhimandriţii Grigorie şi Eutimie, ieromonahii Ioasaf, Ioan, Cornelie şi Timotei, duhovnicul Daniil, monahii Paisie Uric, fiul său, Gavriil Uric şi numeroşi alţii. Tot la Mânăstirea Bistriţa, Cuviosul Dometian a format o şcoală de grămătici, unde mulţi tineri învăţau carte de la călugării cei mai luminaţi şi de unde ieşeau preoţi de sate, dascăli, cateheţi, grămătici şi copişti.

La porunca marelui stareţ, s-a scris la Bistriţa de către călugări prima cronică moldovenească şi s-au copiat mai multe scrieri din Sfinţii Părinţi. Iar în anul 1407 s-a scris vestitul pomelnic al Mânăstirii Bistriţa, în care voievodul Alexandru cel Bun este numit „adevăratul ctitor al sfânt lăcaşului acestuia”, iar „arhimandritul Dionisie, adică Dometian, conducătorul acestui sfânt lăcaş”.

În prefaţa pomelnicului, stareţul Dometian dă aceste frumoase învăţături: „Oricine voieşte să se izbăvească de căderea în păcatul de voie sau fără de voie, să se cureţe. Prin căinţă şi mărturisire adevărată şi milostenie se curăţă păcatele, şi cei doritori a se învrednici de fericirea veşnică să vie cu ruşinare şi cu frică de Dumnezeu către sfânta şi soborniceasca şi apostoleasca Biserică, ca să-şi mărturisească păcatele...”[51].

Cuviosul arhimandrit Dometian era, de asemenea, duhovnicul marelui domn Alexandru cel Bun şi sfetnicul său de taină, la al cărui îndemn s-au zidit numeroase biserici „şi s-au făcut multe lucruri bune în Ţara Moldovei”. În timpul stăreţiei sale, Mânăstirile Neamţ şi Bistriţa au cunoscut o mare dezvoltare duhovnicească şi culturală, nemaicunoscută până atunci. Aceeaşi deosebită amploare a luat şi isihasmul moldovean în jurul ambelor mânăstiri, fiind mult susţinut de acest mare stareţ. În timpul stăreţiei sale apar în ţinutul Neamţ câteva mici sihăstrii noi, precum sihăstria „din Hang”, sub Ceahlău, sihăstria de la Topoliţa şi Boiştea – Târgu Neamţ, sihăstria „Nechidului”, sihăstria Tazlăului şi altele.

Acest stareţ s-a dovedit şi un bun chivernisitor al averilor mânăstireşti şi neîntrecut iconom al casei lui Dumnezeu. Pentru toate acestea arhimandritul Dometian este numărat printre cei mai de seamă stareţi din secolul XV ai monahismului moldovean. Ajungând la adâncul bătrâneţilor şi simţindu-se chemat de Hristos, Cuviosul Dometian a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă şi s-a strămutat la cereştile lăcaşuri, în anul mântuirii 1415.

CUVIOSUL GAVRIIL IEROMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Cozia (secolele XIV–XV)

Ieromonahul Gavriil era unul din ucenicii Sfântului Nicodim cel Sfinţit. După ce mai întâi se nevoi ca sihastru pe Valea Oltului, intră în obştea Mânăstirii Tismana, unde deprinse meşteşugul vieţii duhovniceşti. Şi era vestit în partea locului pentru sfinţenia vieţii lui.

În anul 1388, când Mircea cel Bătrân termină de zidit Mânăstirea Cozia în locul unei vechi sihăstrii din poiana Nucet, Cuviosul Gavriil a fost rânduit cel dintâi egumen şi părinte duhovnicesc al ctitoriei marelui domn. Tot lui i s-a încredinţat şi Mânăstirea Cotmeana cu toate sihăstriile de pe Valea Oltului.

Cuviosul Gavriil a adunat în ambele mânăstiri până la 40 de călugări. Apoi a dat aşezământ de viaţă duhovnicească pentru obştea Mânăstirilor Cozia şi Cotmeana, care se respecta cu mare sfinţenie, precum reiese din actul de danie al ctitorului fondator: „...Iar pentru vieţuirea acestui lăcaş, într-acest fel să fie după aşezământul popei Gavriil, oricâte el va aşeza şi va întemeia; şi nimeni să nu fie slobod a scădea sau a adăuga măcar cât de puţin. Încă şi după moartea popei Gavriil să nu aibă nimeni voie ca să pună egumen... fără numai fraţii pe care îl vor alege dintre dânşii, după aşezământul popei Gavriil...”.

Acest cuvios egumen a rânduit viaţă de obşte în ambele mânăstiri, cu Sfânta Liturghie zilnică şi cu spovedania săptămânală. În sărbători se adunau la Cozia şi sihaştrii de pe Valea Oltului şi primeau Trupul lui Hristos. Astfel, toţi petreceau în ascultare, în rugăciune, în dragoste şi în aşteptarea bunătăţilor viitoare. Şi era egumenul Gavriil iscusit părinte duhovnicesc al călugărilor şi sihaştrilor din Ţara Oltului şi printre cei dintâi sfetnici ai lui Mircea cel Bătrân, care de multe ori îl cerceta şi îi urma sfatul. Era încă părintele sufletesc şi mângâietor al sătenilor de sub munte, atât de dincoace, cât şi de dincolo de Carpaţi, şi mulţi credincioşi îl căutau pentru binecuvântare şi cuvânt de folos.

Astfel, întărind viaţa călugărească în cele două mânăstiri şi ajungând la adâncă bătrâneţe, şi-a dat sufletul cu pace, lăsând în urmă mulţi ucenici.

SFÂNTUL LEONTIE DE LA RĂDĂUŢI Mânăstirea Bogdana (secolele XIV–XV)[52]

Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinţi români pe care i-a odrăslit pământul Moldovei şi adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. După tradiţie era de loc din oraşul Rădăuţi. Apoi, râvnind Sfinţilor Părinţi de odinioară şi arzând cu inima după dragostea lui Hristos, spre sfârşitul secolului al XIV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din partea locului.

Deci, călugărindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu de darul preoţiei. Apoi, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat o vestită sihăstrie de călugări în codrii Rădăuţilor, ce se chema, după numele său „Schitul Laura” (Lavra) sau „Mânăstirea Sfântului Lavrentie”[53]. În obştea sa, Cuviosul Lavrentie a format mulţi ucenici cu viaţă aleasă, printre care se număra şi Sfântul Daniil Sihastrul. În Schitul Laura, însuşi Cuviosul Lavrentie s-a nevoit şi a avut o trăire aşa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Că pe mulţi bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa şi era tuturor părinte, sfetnic, dascăl şi ocrotitor.

După întemeierea Episcopiei de Rădăuţi, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevoinţa sa, l-a rânduit episcop al acestui scaun. Şi a păstorit cu multă înţelepciune turma lui Hristos câţiva ani de zile, învăţând pe toţi dreapta credinţă şi făcându-se tuturor pildă de sfinţenie. Apoi, râvnind iarăşi vieţii sihăstreşti, s-a retras din scaun şi s-a făcut schimonah cu numele de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru şi părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai trăind puţin şi uimind pe toţi cu smerenia, cu nevoinţa şi cu darul minunilor pe care le făcea, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului.

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni şi fiind găsit în mormânt cu trupul întreg şi nestricat, s-a aşezat cu cinste în biserica episcopală din Rădăuţi spre închinarea tuturor, unde mulţi credincioşi primeau sănătate şi mângâiere la sfintele sale moaşte, ajungând vestit până dincolo de hotarele Moldovei.

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea mânăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. În anii 1621–1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg...”[54].

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL MACARIE IEROMONAHUL Ctitorul Mânăstirii Boiştea – Neamţ (secolele XIV–XV)[55]

Acest cuvios părinte era cu metania din Mânăstirea Neamţ şi ucenic al mitropolitului Iosif Muşat, pe când acesta era egumen în lavră (1373–1386). Apoi, primind darul preoţiei, a ajuns slujitor credincios al Bisericii lui Hristos şi duhovnic iscusit.

Egumenul Dometian (1407–1415), cunoscând buna nevoinţă a ieromona-hului Macarie, i-a încredinţat metocul de la Graşi – Târgu Neamţ, unde iernau vitele Mânăstirii Neamţ. Această ascultare a dus-o cuviosul mulţi ani de zile, având sub povăţuirea sa 20 de călugări şi fraţi. Cu toţii trăiau în desăvârşită dragoste, împlinind ascultarea cu sfinţenie şi lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea.

Numele acestui mare duhovnic s-a făcut cunoscut în toate satele din împrejurimi şi mulţi credincioşi îl aveau de părinte sufletesc. Văzând ieromonahul Macarie că s-au înmulţit ucenicii săi, în anul 1449 (?) a întemeiat un lăcaş de rugăciune în codrii din apropiere de Târgu Neamţ, anume sihăstria de călugăriţe Boiştea[56]. Biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” a fost la început din lemn, apoi s-a zidit din piatră. Primul duhovnic a fost însuşi ctitorul mânăstirii, ieromonahul Macarie, iar primele vieţuitoare au fost 30 de călugăriţe din ţinutul Neamţ. Întemeindu-se acest aşezământ călugăresc cu viaţă de obşte, în puţină vreme Mânăstirea Boiştea ajunsese o vestită sihăstrie de călugăriţe din partea locului, având aceeaşi rânduială duhovnicească de nevoinţă ca şi marea lavră, al cărei metoc era.

Numele şi faptele Cuviosului Macarie se răspândiseră peste tot, ajungând până la voievodul Ştefan cel Mare, care face unele danii pentru ctitoria sa. Şi era cuviosul blând, smerit şi foarte sporit în rugăciune. Avea încă şi darul izgonirii duhurilor necurate şi mulţi se vindecau cu rugăciunile lui, fiind iscusit povăţuitor de suflete şi dascăl al rugăciunii.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Macarie mai mult de 60 de ani, şi-a dat sufletul cu pace în braţele lui Hristos, lăsând în mânăstirea sa peste 50 de călugăriţe.

CUVIOSUL IOV SIHASTRUL Mânăstirea Bogdăneşti (secolele XIV–XV)

Sihastrul Iov era cu metania din Mânăstirea Bogdăneşti–Suceava, unde s-a nevoit câţiva ani la sfârşitul secolului XIV. Apoi, dorind să slăvească neîncetat pe Dumnezeu, s-a retras în pădurile seculare de sub Muntele Pleşu, unde a sihăstrit în aspră nevoinţă peste 40 de ani, răbdând grele ispite de la diavolul. Vestea acestui mare ascet se făcuse îndată cunoscută peste tot, căci avea darul Sfântului Duh şi era făcător de minuni. Apoi izgonea cu rugăciunea duhurile rele din oameni şi prevestea cele viitoare.

Adunând în jurul său mai mult de 15 călugări, a întemeiat în pădure o mică sihăstrie, cunoscută multă vreme sub numele de „Sihăstria lui Iov”, iar mai târziu „Poiana Iova”. Aceasta era sihăstria călugărilor din Mânăstirea Bogdăneşti–Râşca. Secole de-a rândul, până spre zilele noastre, s-au nevoit aici sihaştri cuvioşi, neadormiţi rugători ai neamului.

Chiliile ucenicilor se aflau în apropierea chiliei Cuviosului Iov, iar în mijloc se înălţa o mică biserică de lemn, unde făceau zilnic cuvenita rugăciune. În sărbători săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Sfintele Taine. În tradiţie se spune despre Cuviosul Iov că era renumit duhovnic şi dascăl al rugăciunii. La el veneau mulţi călugări şi mireni pentru rugăciune şi cuvânt de folos. După o astfel de nevoinţă pustnicească, Cuviosul Iov Sihastrul şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos şi s-a adăugat în ceata cuvioşilor părinţi[57].

Cuvioase părinte Iov, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL SILVESTRU SIHASTRUL Schitul Silvestru–Ceahlău (secolul XV)

Ieroschimonahul Silvestru, unul din cei mai vechi sihaştri ai Muntelui Ceahlău, era cu metania din Mânăstirea Neamţ, unde se nevoise din tinereţe şi ajunsese duhovnic iscusit. Apoi, auzind de cuvioşii sihaştri din Muntele Ceahlău şi de locurile singuratice de aici, s-a retras cu câţiva ucenici pe Valea Bistriţei şi, urcând pe pârâul care azi se numeşte „Pârâul Schitului”, a sihăstrit lângă Ceahlău mulţi ani neştiut de nimeni.

Mai târziu, adunându-se şi alţi sihaştri împrejurul lui, a întemeiat în poiană un mic schit şi biserică de lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Acest sfânt lăcaş s-a numit la început „Sihăstria lui Silvestru”, apoi „Schitul lui Silvestru” şi este cea dintâi sihăstrie şi aşezare monahală cunoscută lângă Muntele Ceahlău. Iar Cuviosul Silvestru este cel dintâi sihastru pomenit în tradiţia locului.

Cuviosul Silvestru a povăţuit schitul peste 20 de ani, adunând în jurul lui mai mulţi sihaştri şi rânduind aleasă viaţă de obşte. Îndeletnicirea lor era neîncetata rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Acest egumen era şi duhovnic a numeroşi sihaştri care pustniceau pe Muntele Ceahlău. Spre sărbători coborau la schit mulţi dintre ei, primeau dumne-zeieştile Taine şi se urcau din nou la bordeiele lor. În posturi se retrăgeau în munte şi călugării din schit şi se nevoiau singuri după putere, apoi se întorceau la ale lor.

Ajungând sihastru vestit şi părinte duhovnicesc al sihaştrilor de la Ceahlău, pe la jumătatea secolului XV, Cuviosul Silvestru şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând în urmă numeroşi ucenici. Mai târziu, schitul său, reînnoindu-se, s-a numit „Schitul Hangu”, iar din secolul XVII, Mânăstirea Pionul, după numele sihastrului Peon, care s-a nevoit mai mulţi ani pe Ceahlău.

Cuvioase părinte Silvestre, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL VASILE DE LA MOLDOVIŢA (secolul XV)[58]

Sfântul Vasile ieromonahul era de loc din nordul Moldovei, fiu de ţărani iubitori de Dumnezeu. Auzind de viaţa aleasă şi buna rânduială din Mânăstirea Moldoviţa (sec. XIV) şi fiind chemat de Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în această chinovie voievodală, întrecând pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi cu înţelepciunea cea duhovnicească.

Văzând mitropolitul Iosif Muşat nevoinţa şi sfinţenia vieţii lui, l-a hirotonit preot şi l-a numit egumen al Mânăstirii Moldoviţa, povăţuind cu multă înţelepciune obştea încredinţată lui, încât era cinstit şi căutat, atât de călugări, cât şi de mulţi credincioşi[59].

Vestea numelui său ajunsese până la domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, şi la sfetnicii săi. Căci primise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii şi nu puţini bolnavi vindeca şi cele viitoare mai înainte le cunoştea. Era încă sfetnic şi părinte duhovnicesc al marelui domn şi al multor cuvioşi şi sihaştri, şi toţi se foloseau de cuvintele lui.

Acest sfânt egumen avea ucenici în Muntele Athos şi la Mânăstirea Studion din Bizanţ, de unde a adus zeci de manuscrise bisericeşti la mânăstirea sa. El a întemeiat la Moldoviţa şi o vestită şcoală de monahi cateheţi şi caligrafi, pentru nevoile bisericilor de la sate.

Astfel, bine călătorind şi împlinind Evanghelia lui Hristos, Cuviosul Vasile s-a săvârşit cu pace, lăsând în urmă peste o sută de ucenici şi o obşte cu totul aleasă. Dovedindu-se şi după moarte făcător de minuni, iar trupul său găsindu-se nestricat, a fost aşezat în biserică şi cinstit de toţi ca un adevărat sfânt. În anii 1621–1622, teologul ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopy-stenski, scria despre el: „În Moldoviţa, în mânăstire, Sfântul Vasile făcătorul de minuni”.

Mai târziu, biserica veche risipindu-se şi alta nouă ridicându-se (1535), moaştele Cuviosului Vasile au stat peste o sută de ani în noua biserică. Apoi, din cauza vitregiei vremurilor, au fost aşezate în biserică la un loc tăinuit, unde se află şi astăzi.

CUVIOSUL AGAPIE SIHASTRUL Ctitorul Mânăstirii Agapia Veche (secolul XV)[60]

Pustnicul Agapie este cel dintâi sihastru cunoscut, ce s-a nevoit în munţii care îi poartă numele, şi adevăratul ctitor al sihăstriei Agapia Veche. Acest cuvios a trăit mai întâi în obştea Mânăstirii Neamţ, la începutul secolului al XV-lea, unde s-a învrednicit de darul preoţiei. Apoi, iubind rugăciunea şi viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în muntele ce desparte Mânăstirea Secu de Mânăstirea Agapia.

În acest munte se găseau poieni singuratice şi locuri foarte prielnice vieţii pustniceşti. Aici s-a nevoit Cuviosul Agapie singur, mulţi ani de zile, în post şi rugăciune, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi răbdând multe ispite de la diavoli. Apoi, numele lui făcându-se cunoscut, i s-au alăturat câţiva ucenici din obştea Mânăstirii Neamţ, care şi-au construit chilii din lemn în apropierea dascălului lor. Astfel s-a închegat aici prima şi cea mai vestită sihăstrie din jurul Mânăstirii Neamţ. Înmulţindu-se numărul pustnicilor, se simţea nevoia unei biserici pentru slujbe în zile de sărbători. Atunci Cuviosul Agapie a construit, împreună cu ucenicii săi, o mică biserică de lemn, în poiana care îi poartă numele, cu hramul „Schimbarea Domnului la Faţă”. Aşa a luat naştere pe la jumătatea secolului al XV-lea „Sihăstria lui Agapie”, sub povăţuirea acestui mare sihastru.

Aşa de vestit ajunsese numele lui, că mulţi călugări şi mireni îl căutau, îi cereau cuvânt de folos şi doreau să-i devină ucenici. Căci se cucereau toţi de petrecerea Cuviosului Agapie şi de buna rânduială din sihăstria lui. Toată săptămâna ucenicii lui se nevoiau singuri în munte, iar spre sărbători coborau în schit, făceau priveghere de toată noaptea, săvârşeau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau. Apoi se retrăgeau din nou la linişte, pentru a vorbi neîncetat cu Dumnezeu şi a se hrăni din dumnezeiasca dragoste.

Ajungând la vârsta vestită de Duhul Sfânt, prin gura proorocului David, Cuviosul Agapie Sihastrul s-a strămutat cu pace la cele veşnice, numărându-se în ceata cuvioşilor părinţi, şi a fost înmormântat lângă biserică. De la acest cuvios şi-au luat numele cele două Mânăstiri, Agapia Veche şi Agapia Nouă, Poiana lui Agapie, muntele şi pârâul lui Agapie.

Doamne, odihneşte în împărăţia Ta pe Cuviosul Agapie cu ucenicii săi, care au sfinţit aceste locuri prin jertfa şi dragostea lor!

MONAHUL FILOTEI IMNOGRAFUL Mânăstirea Cozia (secolele XIV–XV)

Acest monah iubitor de Hristos se numără printre cei dintâi imnografi cunoscuţi din mânăstirile româneşti. Mai întâi a fost mare logofăt al Ţării Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cunoscut sub numele de Filos, fiind foarte învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă.

În anul 1392, renunţând la dregătorie şi la toate cele pământeşti, luă Crucea lui Hristos şi se făcu călugăr în Mânăstirea Cozia, prin mâna egumenului Gavriil. Apoi, deprinzând buna nevoinţă şi rânduiala slujbelor bisericeşti, ajunse vestit protopsalt şi cel dintâi dascăl şi caligraf în obştea Mânăstirilor Cozia şi Cotmeana.

Monahul Filotei întemeiază astfel prima şcoală de caligrafi şi copişti la Cozia şi ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de „Pripeale” (mărimuri), adică imne de laudă în cinstea marilor sfinţi, care se cântă la slujba privegherii în mânăstiri. Fiind iscusit protopsalt şi imnograf, „pripealele” sale s-au răspândit prin secolele XV–XVIII în toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică, spre lauda lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi[61].

Ajungând la vârsta proorocită de psalmistul David şi lăsând în urmă câţiva buni ucenici, Cuviosul Filotei s-a mutat la cele cereşti pentru a lăuda neîncetat cu îngerii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

CUVIOSUL GAVRIIL URIC (Scriitorul) Mânăstirea Neamţ (secolele XIV–XV)[62]

Vrednicul de pomenire monah „Gavriil Scriitorul” este numărat printre cei dintâi copişti de opere filocalice din ţara noastră şi unul din cei mai iscusiţi dascăli, miniaturişti şi caligrafi ai monahismului românesc.

Acest călugăr învăţat era fiul grămăticului Petru Uric, scriitor de acte (urice) domneşti de la curtea lui Roman Muşat şi Alexandru cel Bun. După ce învaţă la şcoala de grămătici de la Mânăstirea Bistriţa, ajunge cel dintâi scriitor şi grămătic la cancelaria Moldovei. Apoi, tatăl său făcându-se monah cu numele de „Paisie Uricul” la Mânăstirea Bistriţa, s-a călugărit şi fiul său, Gavriil, în obştea Mânăstirii Neamţ, dorind să slujească din tinereţe lui Hristos. Călugăria lor a avut loc între anii 1407–1415, sub egumenul Dometian, când s-a scris şi pomelnicul de la Mânăstirea Bistriţa. Pe fila 6 r, „zaceala 20” a pomelnicului ctitoricesc, scrie următoarele: „Pomeneşte, Doamne, sufletul robilor Tăi..., al monahului Paisie Uricul şi al fiului său, monahul Gavriil Scriitorul”.

Smeritul monah Gavriil, socotindu-se nevrednic de sfânta preoţie, şi-a închinat anii vieţii copierii de învăţături şi scrieri patristice, atât aghiografice, cât şi filocalice. Căci era înzestrat de Dumnezeu cu multă ştiinţă de carte, cu o frumoasă scriere şi cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi împodobea cărţile sale cu miniaturi din cele mai alese. Timp de aproape 40 de ani, monahul Gavriil Uric a copiat şi a împodobit în Mânăstirea Neamţ zeci de manuscrise. Dintre acestea se mai păstrează astăzi doar câteva: Evangheliarul (1429) cu text slavon şi grecesc şi cu neegalate miniaturi; Scara Sfântului Ioan Scărarul, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, patru volume de „Sbornice” cu extrase de învăţături patristice şi vieţi de sfinţi şi altele, care călăuzesc sufletul pe calea mântuirii.

Monahul Gavriil Uric este considerat cel dintâi dascăl, caligraf şi scriitor de opere filocalice din Moldova. Cercetând manuscrisele bizantine de la Mânăstirea Moldoviţa, aduse de Alexandru cel Bun din Constantinopol (Mânăstirea Studion), el întemeiază la Neamţ şi Bistriţa o vestită şcoală de caligrafi şi miniaturişti, formând numeroşi dascăli, grămătici şi scriitori de cărţi patristice şi de cult. Prin acest dascăl a pătruns duhul Sfinţilor Părinţi şi tradiţia bizantină în mânăstirile din Moldova. Ucenicii lui s-au răspândit, mai ales sub domnia lui Ştefan cel Mare, în toate mânăstirile din Moldova, ca: Bistriţa, Putna, Moldoviţa, Voroneţ, Probota, Tazlău şi la cancelariile domneşti.

Aşa a socotit smeritul monah Gavriil Scriitorul să slăvească pe Dumnezeu, să îmbogăţească Biserica Moldovei şi să ajute la mântuirea sufletelor omeneşti. Scriitor şi împreună lucrător, dascăl şi împlinitor al cuvintelor Sfintei Evanghelii, Cuviosul Gavriil este chipul monahului desăvârşit care a îmbinat pe deplin ascultarea cu rugăciunea şi învăţătura cu fapta bună, în dragoste şi smerenie.

Săvârşindu-şi călătoria vieţii şi lăsând în Moldova numeroşi ucenici, Cuviosul Gavriil Scriitorul (Uric) şi-a dat sufletul cu pace în braţele lui Hristos, către jumătatea secolului XV.

CUVIOSUL SILUAN IEROSCHIMONAHUL Mare egumen al Mânăstirii Neamţ († 1448)[63]

Egumenul Siluan era ucenic al mitropolitului Iosif Muşat şi al egumenului Dometian (1407–1415), crescut şi format în obştea Mânăstirii Neamţ. Aici a învăţat carte multă în şcoala de grămătici a mânăstirii de la marele dascăl şi monah Gavriil Uric, ajungând apoi ieromonah şi duhovnic iscusit.

În anul 1422, răposând egumenul Pimen, a fost rânduit de Dumnezeu egumen al Mânăstirii Neamţ Cuviosul ieroschimonah Siluan. Acest mare stareţ a condus obştea mânăstirii cu deosebită dăruire şi pricepere duhovnicească mai mult de 25 ani. El a continuat şi a desăvârşit opera duhovnicească şi culturală începută de egumenul Dometian în ambele lavre – Neamţ şi Bistriţa.

În Mânăstirea Neamţ, egumenul Siluan a mărit mult numărul monahilor, dintre care nu puţini sihăstreau în pădurile seculare din jurul ei. Dintre aceştia a ridicat duhovnici şi egumeni cuvioşi, cunoscuţi în toată Moldova. La biserică a întărit buna rânduială a slujbelor, încât nicăieri nu se săvârşeau mai frumos ca aici. Vestiţii protopsalţi de la Neamţ, rivalizau cu cei de la Muntele Athos şi din Bizanţ şi însuşi domnul cu toţi dregătorii ţării veneau să-i asculte la slujbe.

Un avânt necunoscut până atunci în Moldova a luat şi viaţa isihastă din jurul Mânăstirilor Neamţ şi Bistriţa, unde străluceau mari sihaştri şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Cel mai vestit sihastru din timpul egumenului Siluan era Cuviosul Iosif, ce se nevoia cu 17 ucenici în Muntele Bisericanilor.

Luminatul egumen Siluan a dezvoltat la Neamţ şcoala de grămătici, condusă de monahul Gavriil Uric, ajungând cel mai vestit centru duhovnicesc din Moldova, de cultură patristică, de iconografie şi aghiografie, de copiere şi ornamentare a cărţilor de cult. Aici învăţau carte mulţi grămătici, monahi şi mireni, dintre care unii au ieşit iscusiţi caligrafi, copişti şi miniaturişti la mânăstirile moldovene. Sub îndrumarea egumenului Siluan s-au copiat la Neamţ mai multe opere patristice cu conţinut filocalic, precum Scara Sfântului Ioan Scărarul, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, Adunări de Cuvinte (Sbornice), Vieţi de sfinţi şi altele.

Tot prin grija egumenului Siluan s-a brodat cu fir de aur Epitaful de la Neamţ (1437), renumit în toată ţara, care îi poartă numele; s-au zidit chilii noi şi s-au făcut numeroase înnoiri şi danii. Iar ca sfetnic al evlaviosului domn Alexandru cel Bun şi al fiilor săi, Cuviosul Siluan a luat parte la toate bucuriile şi încercările vremii din ţara Moldovei. El a participat la prohodirea voievodului Alexandru cel Bun, în anul 1432, şi tot el a căutat să împace neînţelegerile dintre urmaşii săi la domnie, căci era iubit şi respectat de toţi ca un vrednic părinte duhovnicesc.

După o îndelungată nevoinţă duhovnicească, în post şi rugăciune, în răbdare şi jertfire de sine pentru mântuirea multora, cuviosul egumen Siluan şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu, în anul 1448, lăsând în urmă numeroşi ucenici.

CUVIOSUL IOSIF DE LA BISERICANI Sihăstria Bisericani–Neamţ (secolul XV)[64]

Ieroschimonahul Iosif Sihastrul era cu metania din Mânăstirea Bistriţa. Apoi, ducându-se la Mormântul Domnului, s-a făcut pustnic vestit în pustiul Iordanului, încât numele lui se făcuse cunoscut în tot ţinutul Iudeii. Auzind călugării din partea locului, s-au adunat în jurul său 17 sihaştri, dintre care 15 români şi doi greci. Şi era Cuviosul Iosif duhovnic al sihaştrilor şi dascăl al pustnicilor. Nevoinţa lor era neîncetata rugăciune, iar adăpostul lor îl formau peşterile de pe malul Iordanului.

Odată, năvălind arabii în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat ucenicii şi a venit în Moldova, la Mânăstirea Bistriţa. Dar n-a stat mult aici, căci, iubind liniştea, s-a retras într-un munte înalt din apropiere, numit de atunci „Muntele lui Iosif”, iar mai târziu, „Muntele Bisericanilor”. Aici toţi se nevoiau în peşteri de piatră şi în bordeie de lemn şi pământ, iar slujba o făceau într-o peşteră mare, ale cărei urme se cunosc până astăzi. Şi atât de mult a sporit Cuviosul Iosif, încât se făcuse făcător de minuni.

Văzând că se înmulţesc ucenicii lui pe munte, a înălţat o mică biserică de lemn cu hramul Buna-Vestire, a făcut chilii de jur-împrejur şi a adunat aici o parte din călugări. Schitul acesta s-a numit multă vreme „Schitul lui Iosif” şi era una din cele mai vestite sihăstrii din Moldova. Cuviosul Iosif a aşezat cu legământ în schitul său rânduială neadormită de slujbă, numită „achimită”, după modelul Mânăstirii Studion din Constantinopol. Astfel, a împărţit pe călugări în trei cete, şi fiecare ceată slăvea pe Dumnezeu în biserică câte opt ore. Iar rânduiala obştii Cuviosului Iosif era aceasta: neîncetata rugăciune în biserică şi la chilii, cântarea psalmilor lui David, postul, desăvârşita ascultare şi dragostea între fraţi. Schitul lui Iosif era singura aşezare mânăstirească cu rânduială achimită din ţara noastră. Pentru o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Iosif a fost cinstit de credincioşi ca sfânt încă din viaţă, fiind pomenit în partea locului până în zilele noastre.

Mai târziu, Schitul lui Iosif s-a numit de credincioşi „Schitul Bisericani”, adică al „evlavioşilor”, pentru că monahii se rugau neîncetat cu post şi lacrimi şi mulţi se vindecau de boli cu binecuvântarea cuviosului. Deci, mult nevoindu-se Sfântul Iosif şi ajungând la măsura părinţilor de demult, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata sfinţilor.

Sfinte Preacuvioase Părinte Iosif, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOŞII SIMON, METODIE, VARNAVA, PETRU, AVERCHIE, GHERMAN, PIR ŞI GRECU (?) (secolul XV)[65]

Aceşti cuvioşi părinţi împreună cu alţi nouă sihaştri, ale căror nume s-au uitat, au fost ucenicii Cuviosului Iosif din pustiul Iordanului. Dintre aceştia, cincisprezece erau români, iar schimonahii Pir şi Grecu (?) erau din Palestina.

Urmând pe dascălul lor, toţi aceşti părinţi au venit în Moldova şi au sihăstrit pe Muntele Bisericani, având fiecare peştera sa. Astfel, monahul Simon a sihăstrit pe un munte înalt numit până azi „Muntele lui Simon”, iar ceilalţi s-au nevoit în alte culmi de munte, nu departe de peştera Cuviosului Iosif, care de atunci îi poartă numele. Ei se rugau toată săptămâna singuri în aspră nevoinţă, iar în sărbători se adunau în peştera cuviosului şi făceau priveghere de toată noaptea.

După întemeierea „Schitului lui Iosif”, unii din aceşti sihaştri s-au coborât în obşte, iar Cuvioşii Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Pir şi Grecu au rămas în pustie până la sfârşitul vieţii. Şi erau toţi iubitori de Hristos şi lucrători ai rugăciunii inimii, mijlocind neîncetat pentru mântuirea lumii şi strălucind pe munte ca nişte făclii duhovniceşti.

Către sfârşitul secolului XV, cei 17 cuvioşi sihaştri de pe Muntele Bisericani s-au strămutat la cereştile lăcaşuri, iar moaştele lor s-au aşezat în peşterile în care s-au săvârşit. În toponimia locului se păstrează până astăzi următoarele denumiri: „Muntele Simon”, „Muntele Averchie”, „Muntele lui Metodie”, „Muntele lui Varnava”, „Muntele Pir” şi „Muntele Grecu”, iar din secolul XVII, „Muntele Chiriac” şi „La Chilii”[66].

MITROPOLITUL TEOCTIST I al Moldovei şi Sucevei (1452 – 1477)[67]

Venerabilul mitropolit Teoctist I a fost 25 de ani „părintele Moldovei” şi cel mai de aproape rugător şi sfetnic al voievodului Ştefan cel Mare.

După tradiţie se trăgea din familia Muşatinilor. Din tinereţe, luând jugul lui Hristos, s-a făcut călugăr în Mânăstirea Neamţ, cea mai renumită vatră monahală de formare duhovnicească din secolele XV–XIX. Apoi, învăţând de la monahi iscusiţi frica de Dumnezeu şi dogmele credinţei, s-a învrednicit de darul preoţiei şi a fost un timp egumen al marii lavre.

Văzând Petru Aron înţelepciunea şi sfinţenia vieţii egumenului Teoctist, cu sfat de obşte l-au ales mitropolit al Moldovei în anul 1452. Iar în primăvara anului 1457, când Ştefan cel Mare ajunge pe tronul Moldovei, mitropolitul Teoctist a fost rânduit de Dumnezeu să ungă domn pe cel mai mare voievod al neamului românesc. Căci, adunându-se cu tot clerul şi poporul la locul numit „Direptate, cu voia tuturor l-au ridicat Domn şi l-au pomăzuit Teoctist mitropolitul”, în numele Preasfintei Treimi. Apoi s-a rugat pentru el cu tot poporul să fie domn al dreptăţii, viteaz întru războaie, apărător al credinţei, mărturisitor al lui Hristos şi părinte adevărat al Moldovei.

Acest înţelept mitropolit era cel dintâi sfetnic al lui Ştefan cel Mare. Când ţara era ameninţată de războaie, cu el se sfătuia întâi. Iar când domnul pleca la luptă, mitropolitul punea la priveghere de toată noaptea cu post şi rugăciune pe toţi monahii din mânăstiri şi pe toţi sihaştrii din munţi, pe preoţi şi pe credincioşi, până ce voievodul se întorcea biruitor la Suceava. De asemenea, când Ştefan, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, se întorcea învins de la luptă, precum a fost la Războieni (1476), mitropolitul Teoctist cu clerul său îl îmbărbăta cel dintâi, se ruga pentru el şi îl îndemna să nu închine ţara. Tot el este acela care l-a sfătuit pe Ştefan cel Mare să înalţe după fiecare război câte o mânăstire, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu. Cu îndemnul lui, marele domn a zidit Mânăstirea Putna (1466–1470), pe care însuşi a sfinţit-o la 3 septembrie, 1470. Cu îndemnul lui a refăcut în întregime Mânăstirea Zografu (1466–1475) şi a dat multe ajutoare mânăstirilor din Athos.

Sub păstoria acestui evlavios mitropolit a înflorit mult viaţa duhovnicească în mânăstirile Moldovei şi s-au întemeiat numeroase schituri şi sihăstrii de-a lungul Carpaţilor, precum Sihăstria Putnei, Sihăstria Voroneţului, a Bisericanilor, a Tazlăului şi altele. În toate aceste aşezări monahale trăiau călugări aleşi, dintre care unii ajunseseră făcători de minuni şi erau cinstiţi de popor ca sfinţi. Viaţa isihastă în acest timp a cunoscut o înflorire fără egal în Moldova. De asemenea, mitropolitul Teoctist a crescut numeroşi ucenici, dintre care unii au ajuns ierarhi aleşi, alţii stareţi iscusiţi, ca Simeon şi Siluan la Mânăstirea Neamţ, Ioasaf, cel dintâi egumen la Putna, Evstatie la Bistriţa, Silvestru şi Teoctist la Moldoviţa, Gherontie la Humor, Fevronia la mânăstirea de călugăriţe Iţcani, Antonia la Horodnic şi alţii. În Mânăstirile Neamţ, Putna, Moldoviţa, Humor şi Probota, odată cu viaţa duhovnicească, mitropolitul Teoctist a dezvoltat şi şcolile de caligrafie, de broderie, de sculptură, de pictură, de miniatură şi de muzică.

Aşa a fost păstoria bunului mitropolit Teoctist timp de 25 de ani. Apoi, fiind chemat la veşnica odihnă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 18 noiembrie, 1477, fiind plâns de tot poporul şi îngropat în pridvorul Mânăstirii Putna.

SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL Mânăstirea Voroneţ (secolul XV)[68]

a. Viaţa

Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor.

Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moşia Mânăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut călugăr în aceeaşi mânăstire, cu numele de monahul David. După câţiva ani de aspră nevoinţă se învredniceşte de harul preoţiei şi se retrage la Mânăstirea Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus[69]. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească, s-a făcut schimonah cu numele de Daniil, înainte de anul 1450, şi s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti, mai întâi în preajma Mânăstirii Neamţ, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului Putna, într-o mică chilie săpată în piatră.

După sfinţirea Mânăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras în preajma Mânăstirii Voroneţ, unde şi-a săpat chilie în piatră, sub stânca Şoimului. Aici se nevoieşte singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu, crescând numeroşi ucenici şi făcând multe minuni de vindecare.

În anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mânăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mânăstiri. Mai trăind încă puţin şi fiind cinstit de popor ca sfânt şi făcător de minuni, Cuviosul Daniil şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu prin anul 1496 şi a fost aşezat în biserică, unde se află până astăzi.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare. Ci, mereu se ruga şi întru toate asculta de părinţi.

2. Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să înveţe carte în Mânăstirea Sfântului Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Că în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească. Pentru aceasta, cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.

3. După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi.

4. Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic.

5. Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înaintevăzător, iar alţii veneau să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei.

6. Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte la rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mânăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David, însă, ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.

7. Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mânăstire. Atunci, egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.

8. Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor.

Deci, primind binecuvântare de la egumenul Mânăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schimniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu–Neamţ, cu puţin înainte de anul 1450, unde s-a nevoit 14 ani în aspre osteneli călugăreşti. Apoi, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.

9. Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a scobit o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de 20 de ani.

10. Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul în chilia de la Putna era aceasta:

Ziua şi noaptea priveghea cu neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi postea câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.

11. Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul cel îndelungat şi pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de satana, căutând să-l alunge din pustie şi să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar cuviosul, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le biruia. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înaintevederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.

12. Pentru nişte daruri ca acestea, numele cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau „Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân”, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau „Sfântul Daniil Schimonahul”. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor „Sfântul Daniil cel Nou”, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.

13. În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său Ştefan cu greu a scăpat de primejdie. Deci, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat, s-a rugat pentru dânsul, i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.

14. În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, îşi mărturisea păcatele, îi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că, de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.

Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. În felul acesta, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mânăstirilor înălţate la îndemnul său.

15. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mânăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mânăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.

16. Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mânăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră.

17. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării, îl aveau de părinte duhovnicesc.

18. Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei avea prin mânăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său. Aşa a creat Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel, pentru multă vreme, viaţa duhovnicească prin mânăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului.

19. După anul 1470, văzând cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mânăstirii şi a mulţimii credincioşilor, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii seculari din jurul Mânăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mânăstirii, şi-a făcut o mică chilie deasupra stâncii numită „Şoimul” şi aici se ostenea cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu.

Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mânăstire, iar cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor.

20. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, „bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-a chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii. «Închina-voi ţara la turci sau nu?» Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbăvi, să facă o mânăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”[70].

Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor.

21. Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar cuviosul, auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l lipsească până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.

22. Timp de 20 de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca şi cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau, fie în codrii Voroneţului, fie în Munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic Psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mânăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigorie Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mânăstirea Voroneţ. Apoi Cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mânăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mânăstirea Neamţ; Isaia Pustnicul de la Mânăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii.

23. Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mânăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul, şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mânăstirii Voroneţ.

24. Timp de aproape 10 ani, Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mânăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci, deşi petrecea mai mult la chilia sa de pe stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi, iarăşi se retrăgea la chilia sa.

25. În timpul egumeniei sale, Mânăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care numărau peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mânăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea.

La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor marele egumen şi povăţuitor de suflete, Cuviosul Părintele nostru Daniil, „Sihastrul cel Bătrân”.

26. Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Mânăstirii Voroneţ, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.

27. După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l „Sfântul Stareţ Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”[71]. Obştea Mânăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigorie Roşca, ucenicul său, au pus acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea „Sfântului Daniil cel Nou”, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul, a treia zi. Astfel, în Moldova, pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mânăstirii Voroneţ, şi la 14 decembrie, a treia zi după ziua Sfântului Daniil Stâlpnicul (11 decembrie).

Ca sfânt cu aureolă a fost pictat pentru prima dată în anul 1547, de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mânăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul...”.

28. Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mânăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania, în Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”.

29. În anul 1749, egumenul Mânăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mânăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi[72].

Sfinte Preacuvioase Părinte şi făcătorule de minuni Daniile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL MISAIL IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Voroneţ (secolul XV)[73]

Ieroschimonahul Misail era ucenic apropiat al Sfântului Daniil Sihastrul, încă din anii 1450–1460, pe când se nevoia în chilia de la Putna. Urmând dascălului său, s-a nevoit şi el un timp la linişte, sihăstrind pe valea Putnei. Apoi, cu binecuvântarea Cuviosului Daniil, s-a stabilit cu mai mulţi ucenici în Mânăstirea Voroneţ şi acolo se smerea în faţa tuturor în nădejde şi ascultare.

Învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Misail a fost ales egumen de obştea mânăstirii, prin anul 1470, şi era iubit de toţi pentru blândeţea şi înţelepciunea cu care povăţuia sufletele către Hristos. În anul 1471, văzând egumenul Misail că Sfântul Daniil Sihastrul este înconjurat de prea multă lume şi nu mai are linişte la Putna, l-a adus în taină la Mânăstirea Voroneţ. Apoi i-a făcut o chilie de piatră pe stânca Corbului din apropiere, după dorinţa cuviosului. Deci, rânduindu-i ucenici, purta mare grijă de dânsul şi niciodată nu ieşea din cuvântul său.

Povăţuind Mânăstirea Voroneţ mai mult de zece ani, egumenul Misail a făcut din obştea sa cea mai vestită sihăstrie din Moldova. Numeroşi monahi şi schimonahi iubitori de linişte, care doreau să petreacă alături de Sfântul Daniil, se stabileau în obştea de la Voroneţ, sub ascultarea Cuviosului Misail. Între anii 1470–1480 se nevoiau în această sihăstrie peste 60 de monahi, la care se mai adăugau alţi 50 de sihaştri ce trăiau în pădurile seculare din munţii Voroneţului. Pe toţi aceştia îi supraveghea egumenul Misail, cu rugăciunea şi binecuvântarea Sfântului Daniil. Unii dintre ei erau aleşi lucrători ai rugăciunii lui Iisus, alţii erau desăvârşiţi ascultători şi postitori, iar alţii erau buni caligrafi, dascăli în şcoala mânăstirii şi smeriţi slujitori în obşte, odihnind cu dragoste pe credincioşii care veneau la Sfântul Daniil.

După anul 1480, primind schima monahală, Cuviosul Misail s-a retras la linişte, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Apoi, mai trăind puţin, s-a săvârşit cu pace şi s-a numărat în ceata cuvioşilor părinţi.

CUVIOSUL IOASAF ARHIMANDRITUL Primul egumen al Mânăstirii Putna (1470–1484)

Arhimandritul Ioasaf a fost cel dintâi egumen şi ctitor duhovnicesc al Mânăstirii Putna. Chemat de Hristos mai întâi în obştea Mânăstirii Neamţ, unde a primit tunderea monahală, s-a format duhovniceşte pe lângă cei mai aleşi părinţi ai marii lavre. Tot aici a învăţat carte Cuviosul Ioasaf de la ucenicii vestitului dascăl Gavriil Uric, deprinzând bine limbile greacă şi slavonă, precum şi meşteşugul copierii de cărţi bisericeşti. Şi era cinstit de tot soborul monahilor pentru înţelepciunea şi ascultarea lui.

În anul 1440, monahul Ioasaf a fost hirotonit preot şi a ajuns duhovnic iscusit în Mânăstirea Neamţ, povăţuind către Hristos multe suflete. Numele lui se făcuse cunoscut până la mitropolitul Moldovei, Teoctist, şi chiar la dregătorii ţării. Pentru sfinţenia vieţii lui, a fost ales de sobor egumen şi părinte duhovnicesc al Mânăstirii Neamţ, făcând unele îmbunătăţiri la biserică şi întărind mult dragostea şi armonia între fraţi. Egumenul Ioasaf a dat o mare dezvoltare şcolii de caligrafi şi vieţii duhovniceşti de la Neamţ. Obştea sa număra peste 200 de călugări, din care mai mult de 30 erau vestiţi dascăli, psalţi, caligrafi şi duhovnici. În jurul marii lavre se nevoiau, de asemenea, zeci de sihaştri şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus.

Auzind de nevoinţa lui, în anul 1468, Ştefan cel Mare l-a chemat, cu binecuvântarea mitropolitului Teoctist, să fie egumen al Mânăstirii Putna. Astfel, arhimandritul Ioasaf, luând cu sine ca la 25 de călugări aleşi, ieromonahi, duhovnici şi câţiva caligrafi, a purces la Putna, ctitoria marelui domn al Moldovei, care atunci se zidea. Apoi, mânăstirea săvârşindu-se, la 3 septembrie, 1470, s-a sfinţit cu mare alai, în prezenţa ctitorului ei, Ştefan Vodă, şi a zeci de mii de moldoveni.

Din această zi, egumenul Ioasaf a devenit sfetnic de taină al voievodului şi părinte duhovnicesc al Mânăstirii Putna, timp de 15 ani. Având o nevoinţă cu totul deosebită şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu multă putere în faptă şi cuvânt, a reuşit în puţină vreme să întemeieze la Putna o obşte cu peste 60 de călugări, vestită în toată ţara Moldovei. Slujbele şi toată rânduiala se făceau ca la Mânăstirea Neamţ. Călugării, „rugătorii” marelui ctitor, aveau o singură datorie: să slăvească neîncetat pe Hristos şi să se roage pentru ţară şi biruinţa domnului în războaie, iar în timpul liber să copieze cărţi de slujbă şi de învăţătură.

Cuviosul egumen Ioasaf a întemeiat la Putna, din porunca lui Ştefan cel Mare, o vestită şcoală de călugări caligrafi, pe măsura celei de la Neamţ, unde se scriau numeroase cărţi de slujbă şi de învăţătură duhovnicească. A mai format şi o altă şcoală de dascăli şi cateheţi, pentru învăţătura şi luminarea poporului, precum şi o renumită şcoală de muzică bisericească. De aici s-au ridicat egumeni şi ierarhi iscusiţi în povăţuirea sufletelor omeneşti, „dascăli” şi protopsalţi vestiţi până la Constantinopol, care împodobeau slujbele mânăstireşti, mai ales la praznice.

Săvârşind toate bine, Cuviosul Ioasaf Arhimandritul s-a retras din egumenie în anul 1476 şi s-a făcut schimonah, cu numele de Iosif. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri, în ziua de 19 octombrie, 1484[74].

CUVIOSUL CASIAN MONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

Acest părinte vrednic de pomenire a fost unul din cei mai vestiţi caligrafi şi împodobitori de cărţi bisericeşti de la Mânăstirea Putna. Era cu metania din Mânăstirea Neamţ, unde s-a nevoit mulţi ani în plăcere de Dumnezeu şi smerită ascultare. Aici, în şcoala de grămătici a marii lavre, a învăţat monahul Casian de la cei mai iscusiţi dascăli şi miniaturişti, atât limbile greacă şi slavonă, cât şi copierea şi împodobirea cu miniaturi a cărţilor de slujbă. Astfel, în puţină vreme a devenit un renumit călugăr caligraf în Mânăstirea Neamţ, scriind cu răbdare şi migală numeroase manuscrise. Numele său devenise cunoscut în mânăstirile din Moldova.

Auzind de aceasta voievodul Ştefan cel Mare şi dorind să-şi înzestreze ctitoria sa de la Putna, care atunci se zidea, cu cărţi de slujbă, a poruncit monahului Casian să-i scrie mai întâi mineiul pe luna august, cu slujba hramului mânăstirii, Adormirea Maicii Domnului. Pe fila 44 se găseşte următoarea însemnare: „Acest minei pe august l-a scris Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, cu mâna păcătosului Casian”. Mineiul a fost terminat de scris, probabil, în anul 1466. Un an mai târziu, adică în 1467, monahul Casian termina de scris şi împodobit, la cererea marelui voievod, al doilea minei, pe luna noiembrie.

Venind la Putna cu egumenul Ioasaf, monahul Casian a fost printre cei dintâi dascăli şi miniaturişti care au întemeiat vestita şcoală de caligrafi din această mânăstire. Aici a mai scris şi alte cărţi bisericeşti şi a format mai mulţi ucenici, care i-au continuat această duhovnicească îndeletnicire.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Casian ca la 50 de ani, mereu rugându-se şi împodobind cărţi bisericeşti spre slava lui Dumnezeu, către sfârşitul secolului XV a adormit cu pace în obştea Mânăstirii Putna[75].

CUVIOSUL VASILE MONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

Printre cei cinci călugări caligrafi aduşi în anul 1470 de la Mânăstirea Neamţ la Putna, se numără şi acest smerit dascăl şi monah Vasile. El cunoştea bine scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales ale marilor cuvioşi sinaiţi, începând cu Scara Sfântului Ioan Scărarul. Cunoştea scrierile filocalice care circulau în mânăstirile din Athos şi din fostul Bizanţ şi ştia cât folos duhovnicesc au ele pentru călugării din Moldova, el însuşi fiind un profund isihast.

Astfel, monahul Vasile este numărat printre cei mai buni dascăli isihaşti ai şcolii de caligrafi din Mânăstirea Neamţ. El a copiat mai multe cărţi filocalice pentru folosul sufletesc al călugărilor din obşte şi din sihăstrii, fiind unul din ctitorii Filocaliei în spaţiul românesc. Totodată era şi un iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi bun caligraf.

Ajungând la Mânăstirea Putna şi fiind cunoscut marelui domn, Ştefan Vodă al Moldovei, Cuviosul Vasile a luat poruncă să scrie, pentru ctitoria sa, Scara Sfântului Ioan Scărarul, pentru a nu fi lipsiţi „rugătorii” săi de un dar ca acesta. Căci nu exista mânăstire ortodoxă să nu aibă „Cuvintele” Sfântului Ioan, egumenul Muntelui Sinai, operă filocalică cu cea mai largă răspândire.

Monahul Vasile, împlinind porunca, adăugă pe fila 269 această însemna-re: „Din porunca dreptmăritorului domnului nostru Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, s-a scris această scară (leastviţă) pentru mânăstirea sa din Putna, în această mânăstire, în timpul arhimandritului chir Ioasaf, cu mâna mult păcătosului monah Vasile, în anul 1472”.

Legătura cărţii uzându-se cu timpul, fiind mult citită de călugări, în anul 1646 a fost legată din nou de ieromonahul Antonie, precum singur scrie pe aceeaşi pagină: „Iată eu, robul Domnului Iisus Hristos, mult păcătosul şi nevrednicul ieromonah Antonie, am legat şi am înnoit această scară („leastviţă”), făcând ascultare, în anul 1674, luna august, în 13 zile”.

Cuviosul Vasile a fost printre cei dintâi dascăli ai şcolii de caligrafi din Mânăstirea Putna, scriind şi alte cărţi filocalice de folos sufletesc şi crescând mai mulţi ucenici. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace în ceata cuvioşilor părinţi, către sfârşitul secolului XV[76].

CUVIOSUL NICODIM IEROMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

Ieromonahul Nicodim era cu metania din Mânăstirea Neamţ. Învăţând de la ucenicii vestitului dascăl şi caligraf Gavriil Uric meşteşugul miniaturii şi al copierii de cărţi bisericeşti, Cuviosul Nicodim a ajuns unul din iscusiţii caligrafi miniaturişti din marea lavră. El se îndeletnicea, atât cu nevoinţa vieţii călugăreşti, cât şi cu rugăciunea şi copierea de cărţi duhovniceşti de învăţătură. În acea vreme trăiau în Mânăstirea Neamţ cei mai vestiţi călugări dascăli şi caligrafi, care copiau pentru obşte învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ce formau hrana duhovnicească a monahilor şi credincioşilor.

Acest cuvios ieromonah era, de asemenea, şi un iscusit părinte duhovnicesc pentru călugări şi mireni, vorbind tuturor de Hristos şi ajutând la mântuirea multor suflete.

În anul 1470, mergând la Putna cu egumenul Ioasaf, a luat poruncă de la Ştefan cel Mare să scrie un Tetraevanghel pentru Mânăstirea Humor, pe care îl termină la 17 iunie, 1473. Frumoasele miniaturi, icoane, ornamente şi întreaga caligrafie fac din acest manuscris cel mai preţios Tetraevanghel ce se păstrează astăzi în ţara noastră. Icoana Maicii Domnului şi a celor patru evanghelişti, ca şi portretul lui Ştefan cel Mare, de o mare valoare, nu puteau fi lucrate aşa de frumos, decât de mâna binecuvântată a unui călugăr cuvios. Şi acesta a fost Cuviosul Nicodim de la Putna.

Aşa nevoindu-se ieromonahul Nicodim Dascălul şi bineplăcând lui Dumne-zeu, s-a strămutat cu pace la cele veşnice către sfârşitul secolului XV, lăsând în urmă câteva manuscrise frumos împodobite şi mai mulţi fii duhovniceşti[77].

CUVIOSUL CHIRIAC SCHIMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

Schimonahul Chiriac s-a nevoit mai întâi mulţi ani în Mânăstirea Neamţ, îndeletnicindu-se, atât cu rugăciunea cât şi cu scrierea cărţilor patristice. Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi iubea mult liniştea şi singurătatea. El făcea parte din şcoala de caligrafi a marii lavre, fiind unul din ucenicii monahului Gavriil Uric.

În anul 1470, ducându-se la Mânăstirea Putna cu egumenul Ioasaf, Cuviosul Chiriac a luat poruncă de la domnul Moldovei să scrie pentru ctitoria sa „Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur”, pe care le termină în câteva luni. Cartea se păstrează până astăzi la Mânăstirea Putna. Ea se citea, atât la biserică, pentru mângâierea fraţilor, cât şi la chilii. Pe ultima filă se află această însemnare: „Eu, mult păcătosul Chiriac, am scris acest Zlatoust (Gură de Aur) pentru dreptmăritorul domn a toată Ţara Moldovei, Io Ştefan Voievod, la mânăstirea zidită de el cu numele Putna, în anul 1470 şi s-a sfârşit în luna ianuarie 30”.

Schimonahul Chiriac a scris şi alte cărţi filocalice cu învăţături folositoare de suflet de la Sfinţii Părinţi, fiind printre cei dintâi dascăli ai şcolii de grămătici şi caligrafi de la Mânăstirea Putna. Împreună cu ceilalţi călugări veniţi de la Neamţ, a întemeiat o aleasă viaţă duhovnicească la Putna, formând numeroşi ucenici iubitori de Hristos şi luminaţi în Sfintele Scripturi.

Aşa nevoindu-se peste 60 de ani, în smerenie şi ascultare, şi mult ostenindu-se pentru folosul şi mântuirea tuturor, Cuviosul Chiriac şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, spre sfârşitul secolului XV[78].

CUVIOSUL STAHIE ARHIMANDRITUL Egumen al Mânăstirii Probota (secolul XV)

Arhimandritul Stahie, sfetnic de taină al lui Ştefan cel Mare, a fost cel mai ales egumen al Mânăstirii Probota din secolul XV. Fiind călugăr sporit în fapte bune şi duhovnic iscusit în povăţuirea sufletelor omeneşti, în anul 1460 a fost ales egumen al Mânăstirii Probota, veche ctitorie muşatină de pa valea Siretului, pe care o conduce cu multă frică de Dumnezeu mai bine de zece ani. Adunând în jurul său peste 60 de monahi, pe toţi i-a deprins smerenia, ascultarea şi dragostea de Hristos. Iar pentru luminarea minţii, a întemeiat la Probota o vestită şcoală mânăstirească în care s-au format mulţi dascăli învăţaţi, egumeni, caligrafi şi mai ales preoţi pentru sate.

Văzând Ştefan cel Mare că biserica părinţilor săi este gata să se risipească din cauza terenului alunecos, la îndemnul egumenului Stahie, a zidit în apropiere o nouă mânăstire cu biserică şi chilii pentru călugări. Biserica, închinată Sfântului Ierarh Nicolae, destinată drept necropolă voievodală, a fost sfinţită în prezenţa domnului, înainte de anul 1465.

În anul 1465, mama voievodului, doamna Oltea, simţindu-şi sfârşitul aproape, a fost călugărită de Cuviosul Stahie cu numele de monahia Maria. Apoi, răposând în acelaşi an, a fost îngropată în cripta bisericii de soborul părinţilor. La slujba prohodului au luat parte însuşi marele domn, mitropolitul Teoctist şi toţi dregătorii Moldovei. După un an a răposat şi soţia voievodului, Evdochia, şi a fost aşezată de arhimandritul Stahie în aceeaşi criptă.

Aşa s-a nevoit egumenul Stahie până în anul 1472, înnoind în întregime Mânăstirea Probota şi întărind în obşte dragostea şi râvna celor dumnezeieşti. Apoi, lăsând egumen în locul său pe unul din ucenici, a fost mai mulţi ani părinte duhovnicesc, povăţuind pe calea mântuirii numeroşi călugări şi mireni. Căci era duhovnic vestit în toată Moldova şi avea mulţi ucenici prin mânăstiri, cetăţi şi sate.

Deci, ajungând la sfârşitul vieţii sale, Cuviosul Stahie a dat tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, apoi şi-a încredinţat sufletul cu pace în braţele lui Hristos.

CUVIOSUL IACOB IEROMONAHUL Mânăstirea Putna (secolul XV)

Cuviosul ieromonah Iacob face parte dintre vestiţii duhovnici şi dascăli ai Mânăstirii Neamţ din secolul XV, unde se nevoise în anii tinereţii ca ucenic al renumitului dascăl Gavriil Uric. În marea lavră, el a scris câteva cărţi patristice drept mângâiere şi hrană duhovnicească pentru călugări.

Venind la Mânăstirea Putna, în anul 1470, ca dascăl şi duhovnic al întregii obşti, ieromonahul Iacob a continuat aceeaşi sfântă ascultare, formând duhovniceşte zeci de călugări tineri. Dându-se pe sine pildă tuturor, îi deprindea mai ales smerenia, ascultarea şi rugăciunea, hrănindu-i cu cuvintele cele mai dulci decât mierea ale Sfinţilor Părinţi. Căci ieromonahul Iacob era învăţat în scrierile filocalice şi devenise iscusit caligraf.

Cunoscându-l de aproape şi cinstindu-l pentru nevoinţa sa, voievodul Ştefan cel Mare i-a cerut să-i scrie un sbornic cu vieţi de sfinţi şi martiri pe lunile aprilie-iunie pentru obştea Mânăstirii Putna, pe care îndată l-a săvârşit. Pe una din paginile cărţii, ieromonahul Iacob scria: „Drept măritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a poruncit să se scrie acest sbornic pentru mânăstirea sa din Putna, în timpul arhimandritului Ioasaf egumenul, cu mâna mult păcătosului ieromonah Iacob, în anul 1474, mai 20”[79].

Acest cuvios duhovnic a ajutat mult la întemeierea obştii şi şcolii de la Mânăstirea Putna, fiind unul din cei mai aleşi dascăli şi caligrafi. Deci, scriind şi alte câteva cărţi şi lăsând în urmă mai mulţi ucenici, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului către sfârşitul secolului XV.

CUVIOSUL GHERONTIE IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Humor (secolul XV)

Mânăstirea Humor, zidită la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, a fost secole de-a rândul, alături de celelalte mânăstiri româneşti, o aleasă vatră de trăire duhovnicească în Moldova de Nord.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Mânăstirea Humor ajunsese renu-mită mai ales sub egumenul Gherontie. Acest cuvios părinte se număra printre sfetnicii de taină ai marelui domn. În tinereţile sale a fost ucenic al Cuviosului Daniil Sihastrul, pe când acesta se nevoia în Schitul Laura–Rădăuţi. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei şi nevoindu-se mai mulţi ani în Mânăstirea Humor, a ajuns egumen al acestui sfânt lăcaş, înainte de anul 1470.

Egumenul Gherontie, devenind duhovnic vestit în partea locului, atrăgea la mânăstirea sa nu puţini credincioşi, preoţi şi călugări, pe care îi întărea în dreapta credinţă şi îi povăţuia pe calea mântuirii. Unii din fiii săi duhovniceşti au ajuns mai târziu preoţi buni, sihaştri şi călugări iscusiţi.

Sub egumenia acestui cuvios părinte, Mânăstirea Humor a trăit o epocă de aleasă înflorire spirituală. Obştea sa număra peste 40 de monahi, dintre care unii erau buni nevoitori, duhovnici, dascăli şi caligrafi. În şcoala acestei mânăstiri se pregăteau, de asemenea, tineri pentru preoţi şi cântăreţi la sate.

Domnul Moldovei, văzând viaţa egumenului Gherontie, adeseori îl cerceta şi îi cerea sfatul. Apoi, văzând biserica lipsită de unele lucruri, a înzestrat acest lăcaş închinat Adormirii Maicii Domnului cu multe danii şi obiecte de cult. Cel mai mare dar făcut de Ştefan cel Mare Mânăstirii Humor a fost vestitul Tetraevanghel scris, la porunca sa, de ieromonahul Nicodim din Mânăstirea Putna, la 17 iunie, 1473, pe care domnul l-a dat în mâinile Cuviosului Gherontie. Pe coperta acestei cărţi, caligraful a pictat pe Ştefan Voievod în genunchi, oferind Maicii Domnului dania sa. Acest Tetraevanghel a fost păstrat de egumenul Gherontie şi de urmaşii săi cu mare sfinţenie până în zilele noastre, ca un odor din cele mai de preţ pe care l-au creat şi adăpostit evlavioşii călugări din mânăstirile româneşti.

Spre sfârşitul secolului XV, Cuviosul Gherontie, egumenul Mânăstirii Humor, şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi, dându-şi sufletul cu pace în braţele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

CUVIOSUL ANASTASIE DASCĂLUL Mânăstirea Moldoviţa (†1490)

Cuviosul ieroschimonah Anastasie a fost cel mai vestit egumen, dascăl şi părinte duhovnicesc al Mânăstirii Moldoviţa, din a doua jumătate a secolului XV.

Originar din ţinutul Sucevei, a luat din tinereţe jugul lui Hristos, călugărindu-se în Mânăstirea Moldoviţa. Aici a învăţat de la cuvioşii călugări şi dascăli ai mânăstirii, atât cunoştinţa cărţii şi scrierea de manuscrise, cât mai ales buna nevoinţă, postul, privegherea de noapte, cugetarea la cele dumnezeieşti şi neîncetata rugăciune. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei, a ajuns părinte sufletesc al multor călugări şi credincioşi din partea locului.

Între anii 1462–1490, Cuviosul Anastasie a fost egumen al Mânăstirii Moldoviţa, renumită ctitorie a lui Alexandru cel Bun din anul 1402. Şi era aşa de iscusit povăţuitor al călugărilor, că mulţi sihaştri şi tineri de prin sate s-au adunat în jurul său. Unii deprindeau de la el meşteşugul rugăciunii lui Iisus, al tăcerii şi al smeritei cugetări. Alţii învăţau scrierile Sfinţilor Părinţi, iar alţii învăţau să traducă din limbile greacă şi slavonă şi să copieze cărţi de slujbă, spre lauda Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Numele egumenului Anastasie ajunsese cunoscut până la marele domn Ştefan Vodă al Moldovei. Acesta îl avea printre cei dintâi rugători ai săi, învrednicindu-l de numeroase danii pentru întreţinerea şi hrana smeriţilor călugări.

Cuviosul Anastasie era şi un iscusit caligraf, „cel mai vechi cunoscut până acum la Mânăstirea Moldoviţa”. A format, de asemenea, mai mulţi ucenici caligrafi, organizând la Moldoviţa una dintre cele mai renumite şcoli de caligrafi din Moldova, alături de Mânăstirile Neamţ şi Putna.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Anastasie, dascălul şi egumenul, şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul mântuirii 1490, lăsând la Moldoviţa o obşte cu numeroşi călugări[80].

SIHAŞTRII DE PE VALEA SUCEVIŢEI Mânăstirea Suceviţa (secolul XV)

Pe valea pârâului Suceviţa, ce izvorăşte din Muntele Obcina Mare, s-au nevoit cuvioşi sihaştri încă din secolul XIV. În tradiţia locului se spune că, pe la mijlocul secolului XV, se osteneau în pădurile neumblate ale Suceviţei câţiva sihaştri iubitori de Hristos. Drept chilii aveau mici bordeie din trunchiuri de copaci acoperite cu pământ. De asemenea, şi biserica în care se rugau era tot din lemn.

Apoi, înmulţindu-se numărul sihaştrilor, s-a vestit peste tot sfinţenia vieţii lor. Auzind de aceasta o femeie credincioasă din partea locului şi dorind să-şi împlinească un canon al tinereţii sale, s-a obligat înaintea cuvioşilor sihaştri să care piatră cu căruţa pentru zidirea unei biserici mari, în locul celei de lemn. Astfel, timp de 30 de ani, smerita femeie a cărat singură tot materialul necesar pentru zidirea unei mânăstiri din piatră. Pe când biserica era deja zidită, fericita aceasta s-a mutat la Hristos, iar cuvioşii călugări s-au îndatorat să o pomenească neîncetat la sfintele lor rugăciuni.

Aceasta a fost cea dintâi sihăstrie pe valea pârâului Suceviţa, înălţată în a doua jumătate a secolului XV, iar sihaştrii de sub Obcina Mare au fost primii nevoitori din schit. În acest sfânt lăcaş au trăit sihaştri aleşi, împodobiţi cu multe fapte bune, precum smerenia, tăcerea şi neîncetata rugăciune. Numele lor uitate de oameni au rămas scrise în cartea veşniciei. Împrejurul acestei sihăstrii se nevoiau pustnici anahoreţi foarte sporiţi în cuvioşie. Ei coborau în schit numai Duminica, pentru a primi Sfintele Taine, apoi se urcau din nou la bordeiele lor. Mai târziu, risipindu-se această sihăstrie, s-a reînnoit la începutul secolului XVI, prin Cuviosul Calistrat Sihastrul[81].

CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL Întemeietorul Mânăstirii Pângăraţi (secolul XV)[82]

Acest renumit sihastru s-a nevoit mai întâi în obştea Mânăstirii Bistriţa. Apoi, auzind despre Cuviosul Iosif cu cei 17 ucenici ai săi, care se nevoiau în desăvârşită asceză pe Muntele Bisericanilor din apropiere şi dorind să le urmeze viaţa, s-a retras cu doi ucenici pe valea pârâului Pângăraţi, într-o mică poiană lângă Muntele Păru. Acolo şi-a făcut chilie de lemn şi pământ şi a sihăstrit în aspră nevoinţă şi iubire de Dumnezeu 29 de ani, agonisind multe fapte bune şi mai ales rugăciunea, lacrimile şi darul înaintevederii.

Astfel, numele şi faptele Cuviosului Simeon s-au făcut cunoscute tuturor şi însuşi marelui domn Ştefan al Moldovei, care îl cinstea ca pe un mare rugător al său şi al ţării, alături de Sfântul Daniil Sihastrul. În anul 1461, venind Ştefan Voievod la Mânăstirea Bistriţa şi auzind că fericitul Simeon, rugătorul său, nu are biserică să se roage lui Dumnezeu cu ucenicii săi, a trimis pe pârcălabul de la Târgu Pietrei cu meşteri şi bani şi a înălţat în Poiana lui Simeon o biserică de lemn cu hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, alături de chilia cuviosului. Multă vreme, acest schit s-a numit „Schitul lui Simeon”, iar mai târziu, „Mânăstirea Pângăraţi”.

În această sihăstrie s-a nevoit Cuviosul Simeon până în anul 1476, lăudând neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru domn şi ţară şi învăţând pe credincioşi calea mântuirii. Iar în acest an, datorită luptelor de la Războieni, cu turcii, mulţi oameni, fugind în păduri de frica păgânilor, erau odihniţi şi ospătaţi de Cuviosul Simeon în schitul său. Dar, văzând marele sihastru că turcii ard şi jefuiesc satele şi mânăstirile, a părăsit schitul său şi, luându-şi ucenicii, a trecut în Transilvania şi s-a stabilit la Mânăstirea Caşiva din Munţii Gurghiului. Mai trăind puţină vreme şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace acolo, la adâncul bătrâneţilor şi a fost îngropat cu cinste de ucenici.

Auzind de adormirea Cuviosului Simeon în Transilvania, Ştefan cel Mare s-a întristat mult pentru el, căci îl iubea ca pe un adevărat sfânt şi rugător al său. Deci „după ce s-au întors turcii şi s-a potolit vrajba robiei şi s-a făcut pace, atunci a trimis Ştefan Voievod şi i-au adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste (în cetatea de scaun a Sucevei). Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a poprit (oprit) pentru blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme şi cu tămâie le tămâia totdeauna, spre credinţa şi buna întărire a blagocestiei (evlaviei) domniei sale; iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce o avea mai înainte către dânsul. Iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte, cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste, le-a îngropat în cetatea Sucevei...”.

Aceasta este pe scurt viaţa şi nevoinţa Cuviosului Simeon Sihastrul, ale cărui moaşte au fost multă vreme venerate ca făcătoare de minuni şi ajutătoare în primejdii, atât pentru domnii Moldovei, cât şi pentru binecredincioşii creştini.

Preacuvioase Părinte Simeon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

ARHIMANDRITUL GRIGORIE Mânăstirea Bistriţa – Neamţ (1490–1500)[83]

Arhimandritul Grigorie a fost unul din marii egumeni ai Mânăstirii Bistriţa. El a crescut de mic în obştea acestei lavre, ca ucenic al egumenului Eustatie (1455–1460), de la care a învăţat frica de Dumnezeu şi buna nevoinţă. Învăţătura cărţii precum şi limbile greacă şi slavonă le-a învăţat la şcoala de grămătici care funcţiona aici, ajungând dascăl priceput şi duhovnic al mânăstirii.

Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Grigorie a fost ales în anul 1490 egumen al Mânăstirii Bistriţa, pe care o povăţuieşte duhovniceşte 10 ani. Era cinstit şi căutat de toţi, fiind înţelept la cuvânt şi blând la suflet şi nu era alt duhovnic în lavră mai iscusit ca dânsul. Pentru aceea era numărat între sfetnicii de taină ai lui Ştefan cel Mare. La îndemnul acestui egumen, voievodul înmormântează la Bistriţa pe fiul său, Alexăndrel (1493), şi tot la îndemnul lui zideşte aici o măreaţă clopotniţă (1498), donează două clopote şi face numeroase danii rugătorilor săi.

În timpul egumeniei sale, viaţa duhovnicească din mânăstire s-a reînnoit mult. Dintre ucenicii săi a ridicat dascăli învăţaţi, egumeni şi duhovnici buni, căutaţi, atât de călugări, cât şi de mireni. A încurajat mult viaţa isihastă din partea locului, ajutând la închegarea sihăstriei Cuviosului Iosif de pe Muntele Bisericanilor şi a sihăstriei Cuviosului Simeon de la Pângăraţi. A dat ajutor, de asemenea, la întemeierea Mânăstirii Tazlău, trimiţând acolo câţiva călugări şi duhovnici aleşi.

Ajungând la sfârşitul vieţii, Cuviosul egumen Grigorie a primit îngerescul chip al schimniciei şi s-a săvârşit cu pace la începutul secolului XVI.

CUVIOSUL EFREM IEROSCHIMONAHUL Egumen al Mânăstirii Voroneţ (secolele XV–XVI)[84]

Ieroschimonahul Efrem era unul din ucenicii apropiaţi ai Sfântului Daniil Sihastrul. El s-a format duhovniceşte lângă chilia acestui cuvios de la Putna, în preajma căruia s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, stabilindu-se în sihăstria Voroneţului, a primit darul preoţiei şi slujea cu credinţă şi osârdie Biserica lui Hristos. În obşte era iubit de toţi, mai ales pentru smerenia şi ascultarea lui faţă de Sfântul Daniil, că niciodată nu ieşea din cuvântul bătrânului şi toate le făcea cu binecuvântare.

După anul 1480, egumenul Misail, retrăgându-se la linişte, a încredinţat obştea Mânăstirii Voroneţ ieroschimonahului Efrem. Timp de aproape zece ani, noul egumen a povăţuit cu multă pricepere această aleasă sihăstrie, îndemnând, sfătuind şi făcându-se tuturor pildă de răbdare şi statornicie. A dezvoltat încă şcoala de caligrafi din mânăstire şi a purtat o deosebită grijă de Sfântul Daniil ce sihăstrea alături de mânăstire.

Acest cuvios egumen făcea parte dintre sfetnicii lui Ştefan cel Mare şi era multora dascăl şi părinte duhovnicesc. Tot el s-a învrednicit, în anul 1488, să vadă la Voroneţ o nouă biserică de piatră, înălţată de marele domn în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Apoi, cu sfat de obşte numindu-se Cuviosul Daniil stareţ al Mânăstirii Voroneţ, egumenul Efrem îi era întru toate ascultător, până ce cuviosul s-a mutat la cereştile lăcaşuri. Deci, mai trăind câţiva ani după mutarea lui şi bineplăcând lui Dumnezeu, în primii ani ai secolului al XVI-lea s-a săvârşit cu pace şi Cuviosul Efrem ieroschimonahul, lăsând în Voroneţ peste 60 de monahi.

CUVIOSUL PALADIE TAHIGRAFUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

Acest călugăr iubitor de Hristos a fost un mare caligraf format în şcoala Mânăstirii Putna[85]. După ce deprinse bine nevoinţa cea duhovnicească, arhimandritul Ioasaf, egumenul Putnei, l-a dat să înveţe meşteşugul caligrafiei şi al împodobirii cărţilor bisericeşti de la vestiţii dascăli aduşi din Mânăstirea Neamţ: Nicodim ieromonahul, Casian monahul, Chiriac şi alţii. Astfel, în puţină vreme, smeritul monah Paladie a ajuns scriitor şi pictor vestit. Şi era în toate înţelept, cuvios şi iubitor de Dumnezeu. Cunoştea bine învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi era bun povăţuitor în obşte şi iubit de toţi. Iar pentru că scria foarte repede şi frumos, i se spunea „tahigraf”, adică „iute scriitor”.

Cunoscându-l bine Ştefan cel Mare, ctitorul mânăstirii, şi auzind despre nevoinţa lui, în anul 1488 i-a poruncit să-i scrie un Tetraevanghel pentru Mânăstirea Putna. Iar Cuviosul Paladie, îndată scriindu-l, l-a împodobit cu alese miniaturi şi icoane, spre slava lui Hristos şi bucuria marelui domn. La sfârşitul cărţii, monahul Paladie face această însemnare: „Dreptmăritorul Domn Io Ştefan Voievod, Domn a toată ţara Moldovei, a făcut, a scris şi a ferecat acest Tetraevanghel Mânăstirii sale din Putna în al 32-lea an al domniei sale, fiind arhimandrit Paisie Scurtul, prin mâna mult păcătosului tahigraf Paladie, în anul 1488. Şi s-a început în luna septembrie 3, şi s-a sfârşit în martie 23”[86].

Scriind şi alte cărţi ale dumnezeieştilor Părinţi cu învăţături filocalice şi săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul Paladie s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri, către începutul secolului XVI.

CUVIOSUL SPIRIDON MONAHUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)

Monahul Spiridon a fost unul din caligrafii iscusiţi, formaţi în şcoala Mânăstirii Putna. Dascălul său a fost însuşi arhimandritul Paisie egumenul, vestit tahigraf şi miniaturist. De la el a învăţat, atât nevoinţa cea duhovni-cească, în smerenie, în trezvie şi în plăcere de Hristos, cât şi meşteşugul copierii de cărţi. Şi era Cuviosul Spiridon foarte osârdnic la cele sufleteşti, la rugăciune şi post, la tăcere şi ascultare, iar în caligrafie era neîntrecut.

Auzind de aceasta, bătrânul şi fericitul ctitor Ştefan cel Mare a poruncit cuviosului Spiridon, în ultimul an al domniei sale – 1504 –, să-i scrie un Tetraevanghel pentru Mânăstirea Putna. Dar, răposând după câteva luni Ştefan Voievod, cartea a fost terminată în anul 1506 şi apoi ferecată în argint de fiul său, Bogdan Voievod, şi dată Mânăstirii Putna în anul 1507. La sfârşitul Evangheliei lui Ioan, Cuviosul Spiridon scrie această frumoasă însemnare: „Cu bunăvoinţa Tatălui şi ajutorul Fiului şi săvârşirea Sfântului Duh, dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Domn Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, care, aprins fiind de dorul dumnezeiesc şi fiind iubitor de cuvintele lui Hristos, a început bucuros acest Tetraevanghel Mânăstirii sale din Putna, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi într-acesta l-a găsit moartea şi n-a apucat să o sfârşească. Deci dar fiul său, Bogdan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, a ferecat-o şi sfârşind-o pentru sufletul întru sfinţenie răposatului său părinte Ştefan Voievod şi pentru sănătatea şi mântuirea sa. (1507, mai 5)”[87].

Acest smerit nevoitor şi caligraf a fost dascăl în şcoala Mânăstirii Putna, formând mai mulţi ucenici şi scriind şi alte câteva cărţi, care s-au înstrăinat în curgerea anilor. Deci, mult ostenindu-se şi săvârşind călătoria acestei vieţi, Cuviosul Spiridon s-a mutat cu pace la cele veşnice, în primele decenii ale secolului XVI.

CUVIOSUL IOAN MONAHUL Mânăstirea Voroneţ (secolele XV–XVI)

Smeritul nevoitor Ioan, venind de mic în mânăstire, era unul din ucenicii de chilie ai Sfântului Daniil Sihastrul, împlinind cu mare osârdie această ascultare mai mult de cincisprezece ani. El povăţuia pe credincioşi la chilia marelui sihastru, ajuta pe cei bolnavi care veneau pentru vindecare, aducea cele de nevoie pentru hrană, iar la timpul cuvenit mergea la biserică şi era tuturor iubit pentru blândeţea lui.

Ajungând la vârsta de 18 ani, a fost făcut călugăr, luând jugul lui Hristos cu îndemnul şi „cu rugăciunile sfânt părintelui nostru Daniil cel Nou...”. Căci, fiind iubit foarte cuviosului, neîncetat se ruga pentru dânsul şi îl povăţuia pe calea mântuirii. Răposând dascălul şi părintele său duhovnicesc, monahul Ioan se îndeletnicea cu scrierea cărţilor bisericeşti, căci era un bun caligraf. Mai târziu s-a nevoit un timp la Mânăstirea Probota, apoi a făcut câţiva ani ascultare pe lângă mitropolitul Grigorie Roşca († 1570), cu care a fost dimpreună ucenic al Sfântului Daniil.

Dintre cărţile copiate de monahul Ioan, se numără şi o carte cu conţinut patristic, „Cuvintele Sfântului Efrem Sirul”, pe care smeritul caligraf o scrie prin anul 1550 pentru mânăstirea de metanie. În însemnarea de pe carte scrie: „...cu învăţătura mitropolitului Grigorie... am dorit din inimă şi am dat din dreapta mea agonisită şi am făcut această carte, numită a Sfântului Efrem, şi am dat-o la Mânăstirea Voroneţului... unde din fragedă tinereţe şi din copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile sfânt părintelui nostru Daniil cel Nou şi unde am primit mântuitorul şi îngerescul cin ...”[88].

Deci, retrăgându-se la metanie şi mai trăind puţini ani, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri.

CUVIOSUL CALISTRAT SIHASTRUL Mânăstirea Suceviţa (secolele XV–XVI)[89]

Ieroschimonahul Calistrat era unul din ucenicii Sfântului Daniil Sihastrul pe când acesta se nevoia la Mânăstirea Voroneţ. Deci, după ce deprinse de la dascălul său meşteşugul luptei duhovniceşti, ieroschimonahul Calistrat se retrage pe valea pârâului Suceviţa, unde se nevoiau câţiva călugări retraşi de lume, şi aici a sihăstrit cuviosul în plăcere de Dumnezeu mulţi ani de zile.

Răspândindu-se vestea despre acest fericit sihastru, s-au adunat în jurul său mai mulţi călugări iubitori de linişte. Însă, nu aveau biserică să săvârşească cele sfinte, căci erau săraci şi depărtaţi de sate. Dar, cu rugăciunile Cuviosului Calistrat, s-a făcut o minune ca aceasta: „În toate Duminicile la vremea Utreniei, adică la miezul nopţii, se vedeau făclii multe aprinse, preoţi şi diaconi preaminunaţi care cântau canonul Învierii lui Hristos deasupra unei poieniţe”. Atunci, cuviosul a făcut în acea poiană o mică biserică de lemn cu hramul Învierii Domnului şi, adunând pe toţi sihaştrii din partea locului, a întemeiat Schitul Suceviţa, spre sfârşitul secolului XV.

Acesta este al doilea schit de pe valea pârâului Suceviţa, numit la început „Sihăstria lui Calistrat”. Primul egumen al acestei sihăstrii a fost însuşi întemeietorul ei, ieroschimonahul Calistrat, sihastru şi duhovnic vestit în nordul Moldovei. Fericitul Calistrat avea încă darul rugăciunii, al înainte- vederii şi al izgonirii duhurilor necurate din oameni, fiind cinstit de toţi ca făcător de minuni. Apoi, săvârşindu-şi călătoria acestei vieţi, s-a mutat cu pace în ceata cuvioşilor părinţi, lăsând la Suceviţa o obşte aleasă cu peste 30 de călugări.

Mai târziu, zidindu-se din nou biserica Mânăstirii Suceviţa (1583–1586), Cuviosul Calistrat a fost pictat pe peretele de apus al pridvorului, precum se vede şi astăzi.

CUVIOSUL PAISIE ARHIMANDRITUL Al doilea egumen al Mânăstirii Putna (†1502)[90]

Acest arhimandrit, numit „Paisie cel Scurt”, a fost al doilea egumen al Mânăstirii Putna. El îşi avea metania tot la Mânăstirea Neamţ. Apoi, venind la ctitoria lui Ştefan cel Mare în anul 1470, odată cu egumenul Ioasaf, după moartea acestuia a fost ales de sobor părinte duhovnicesc în locul său. Şi a povăţuit Mânăstirea Putna cu multă înţelepciune timp de 26 de ani, începând din vara anului 1476.

Egumenul Paisie a continuat întru toate şi a desăvârşit opera duhovnicească a înaintaşului său. Sub egumenia lui s-a menţinut în obşte aceeaşi înaltă trăire evanghelică în Hristos, în dragoste şi ascultare. De asemenea, s-au dezvoltat aici, în chip deosebit, şcolile de caligrafi, de grămătici şi de muzică bisericească, făcând din Mânăstirea Putna una din cele mai vestite lăcaşuri mânăstireşti de laudă lui Dumnezeu şi de cultură teologică din Moldova, alături de Neamţ, Bistriţa şi Moldoviţa. Aici se copiau şi se împodobeau, de mâna smeriţilor călugări, numeroase cărţi de slujbă şi de învăţătură patristică, cum a fost Tetraevanghelul scris de ieromonahul Nicodim (1473), Tetraevanghelul scris de monahul Paladie (1489), Mineiele copiate „cu mâna păcătosului Casian” monahul (1467), Scara Sfântului Ioan Scărarul, de monahul Vasile (1471–1472), Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, scrise de monahul Chiriac (1470) şi multe altele care s-au pierdut şi înstrăinat.

Aici a cântat şi a compus marele protopsalt Eustatie monahul acele frumoase manuscrise de muzică psaltică, sub îndrumarea egumenului Paisie. În şcoala de grămătici, care funcţiona aici, s-au scris de călugări, la porunca lui Ştefan cel Mare, Cronica şi Analele Putnene. Tot în această şcoală învăţau, de la dascălii mânăstirii, candidaţii de preoţi din toate satele Moldovei de Nord, deprinzând, pe lângă cunoştinţele teologice şi cântarea bisericească, şi o aleasă formare duhovnicească necesară unor buni păstori de suflete.

Această intensă lucrare duhovnicească şi culturală de la Putna se desfăşura sub povăţuirea şi supravegherea permanentă a cuviosului egumen Paisie, ajutat de duhovnicii, dascălii şi toţi călugării din obştea sa. Sub egumenia lui, Mânăstirea Putna a trăit epoca cea mai luminoasă şi mai rodnică din toată istoria ei. Acum se aflau la Putna, pe lângă dascăli de teologie, caligrafi şi protopsalţi, şi renumiţi duhovnici, care învăţau poporul dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu. La duhovnicii Mânăstirii Putna se spovedeau, atât episcopii, preoţii şi credincioşii de la sate, cât şi dregătorii din sfatul ţării şi însuşi marele domn Ştefan „cel Bun şi Sfânt”. Negreşit, arhimandritul Paisie, egumenul Putnei, i-a fost multă vreme duhovnic şi sfetnic de taină, alături de Cuviosul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Pe lângă acestea, slujbele de la Putna, cu sobor de zeci de preoţi şi cu neîntrecuţi protopsalţi, unde asistau adesea domnul ţării cu sfetnicii săi, făceau din această mânăstire un mic Bizanţ în Moldova de Nord.

Cuviosul Paisie, egumenul, s-a dovedit şi un vrednic înnoitor al ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Că, arzând mânăstirea „de istov”, în anul 1484, arhimandritul Paisie, ajutat de însuşi domnul Moldovei, a reînnoit acoperişul bisericii, a zidit noi chilii şi a adăugat şi alte îmbunătăţiri, devenind astfel un adevărat ctitor al acestui sfânt lăcaş.

După o neobosită jertfă şi nevoinţă duhovnicească, timp de peste 26 de ani, Cuviosul Paisie, Arhimandritul şi egumenul Mânăstirii Putna, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 15 februarie, 1502, lăsând în urmă o obşte numeroasă de călugări cu o rânduială monahală din cele mai înfloritoare.

CUVIOSUL EUSTATIE PROTOPSALTUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)[91]

Cuviosul monah Eustatie a fost cel mai mare protopsalt al secolului XVI, cunoscut în mânăstirile din Moldova. Se crede că era cu metania din Mânăstirea Neamţ. Apoi, venind la Putna cu arhimandritul Ioasaf, a cântat slujba sfinţirii bisericii, la 3 septembrie, 1470, în prezenţa marelui ctitor, a celor 64 de slujitori şi a zeci de mii de credincioşi.

Fericitul Eustatie ducea o nevoinţă cu totul aleasă, în post, în rugăciune şi în negrăită bucurie a Duhului Sfânt. Din această duhovnicească bucurie a inimii sale izvorau acele cuvioase cântări bisericeşti de laudă lui Dumnezeu, care au mângâiat inimile călugărilor şi au împodobit slujbele din biserica Mânăstirii Putna aproape o jumătate de secol. Acest vestit protopsalt avea şi multă învăţătură de carte. Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi ştia toate cântările compuse de marii sfinţi şi protopsalţi bizantini şi atoniţi, ca: Ioan Damaschin, Roman Melodul, Ioan Cucuzel şi mulţi alţii. El nu numai că executa frumos cântările bisericeşti pe muzică psaltică, dar şi compunea personal pe note unele stihuri, mărimuri, heruvice şi axioane. Era încă şi iscusit caligraf, copiind mai multe cărţi de psaltichie pe care apoi le împodobea cu alese miniaturi.

Dintre toate acestea se mai păstrează astăzi, în biblioteca Mânăstirii Putna, un singur Irmologhion copiat de mâinile sale la sfârşitul secolului XV. Unele din cântări, care sunt compoziţii personale, poartă titlul „Facerea lui Eustatie”. Celelalte cărţi copiate de el au ajuns în posesia ucenicilor săi şi s-au pierdut cu timpul.

Protopsaltul Eustatie a fost unul din cei dintâi dascăli ai „şcolii de gramatică” din Mânăstirea Putna, întemeiată după anul 1470 din porunca lui Ştefan cel Mare. El preda călugărilor gramatica muzicii psaltice şi cântările pe cele opt glasuri, fiind numit de ucenicii săi „ritor, domesticus, dascăl şi protopsalt”. Numele său se făcuse cunoscut în toate mânăstirile din Moldova şi la curtea marelui voievod, care îl preţuia în chip deosebit şi adeseori venea la Putna să-l asculte cum laudă pe Dumnezeu. Era cunoscut, de asemenea, în mânăstirile din Athos şi era numărat printre cei mai vestiţi protopsalţi ai Patriarhiei de Constantinopol, cu numele de „Eustatie de la Putna”.

Timp de peste 40 de ani cât s-a nevoit la Mânăstirea Putna, Cuviosul Eustatie a crescut duhovniceşte ca la o sută de ucenici monahi şi preoţi de sate, dintre care cei mai mulţi au ajuns vestiţi protopsalţi în mânăstirile din nordul Moldovei, la Episcopia Rădăuţilor şi la Mitropolia din Suceava. Acest preacuvios părinte s-a învrednicit să cânte, împreună cu ucenicii săi, şi slujba înmormântării marelui ctitor Ştefan Vodă al Moldovei, la 2 iulie, 1504.

Deci, mai trăind puţin şi bineplăcând Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a strămutat la cele veşnice, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu.

CUVIOSUL PALADIE SIHASTRUL Mânăstirea Putna (secolele XV–XVI)[92]

Schimonahul Paladie a fost în tinereţe ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul. Mai înainte de anul 1460, pe când Cuviosul Daniil sihăstrea în peştera din apropierea Mânăstirii Putna, avea în jurul său câţiva ucenici pe care îi învăţa aspra nevoinţă pustnicească şi dragostea de Dumnezeu. Unul dintre aceştia era şi schimonahul Paladie.

Mai târziu, strămutându-se Cuviosul Daniil la Voroneţ, s-a dus şi acest ucenic cu dânsul. Apoi, întemeindu-se Mânăstirea Putna, schimonahul Paladie şi-a făcut o colibă de lemn şi pământ pe valea pârâului Putna şi sihăstrea aici în post şi rugăciune, slăvind pe Hristos ziua şi noaptea. Împreună cu el se nevoiau şi alţi sihaştri din Mânăstirea Putna. După orele de rugăciune, Cuviosul Paladie se îndeletnicea cu scrierea de cărţi bisericeşti. Din acestea îşi câştiga, atât hrana şi îmbrăcămintea, cât şi bucuria că mărturiseşte pe Hristos. Căci era bun caligraf şi vestit sihastru în partea locului, cunoscut şi cinstit de însuşi voievodul Ştefan cel Mare. Din cărţile scrise de el, se mai păstrează la Mânăstirea Putna un singur ceaslov copiat în anul 1493, poate la cererea marelui ctitor. Pe fila 181 scrie: „Această carte a făcut-o Paladie Sihastrul de Putna”.

Deci, bineplăcând lui Dumnezeu şi crescând duhovniceşte mai mulţi ucenici, Cuviosul Paladie Sihastrul de la Putna s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVI.

CUVIOSUL CHIRIAC SIHASTRUL Mânăstirea Neamţ (secolele XV–XVI)

În pădurile seculare din jurul Mânăstirii Neamţ s-au nevoit sihaştri sfinţi încă dinainte de întemeierea ei (secolul XIV). Unul din cei mai vestiţi sihaştri nemţeni, al cărui nume a ajuns până astăzi, a fost Cuviosul Chiriac Ieroschimonahul, contemporan cu Sfântul Daniil Sihastrul.

Acest smerit nevoitor a trăit mai întâi în obştea Mânăstirii Neamţ, ca duhovnic şi dascăl al rugăciunii lui Iisus, fiind iubit şi căutat de mulţi. Apoi, retrăgându-se la linişte în muntele dinspre apus, care de atunci îi poartă numele, şi-a făcut acolo o colibă de lemn şi pământ şi se nevoia singur în post şi rugăciune, în frig şi osteneală, suferind multe ispite de la diavoli. Mai târziu, adunând câţiva ucenici în jurul său, a construit o mică biserică de lemn şi acolo slujeau, se împărtăşeau şi slăveau împreună pe Hristos. Această aşezare pustnicească s-a numit „Sihăstria lui Chiriac”, iar muntele în care s-a nevoit cuviosul cu ucenicii săi se cheamă până astăzi „Muntele lui Chiriac”, popular „Chiriacu”.

Aşa s-a ostenit Cuviosul Chiriac în acest munte peste 30 de ani, ajungând făcător de minuni şi înaintevăzător. La bătrâneţile sale se adunaseră mulţi călugări în jurul său. Ei se nevoiau în bordeie şi chilii pustniceşti, risipite în tot muntele. Numai în sărbători, la sunetul unui clopot, se adunau părinţii la chilia bătrânului şi cântau împreună Utrenia şi Sfânta Liturghie.

La începutul secolului XVI, Cuviosul Chiriac Sihastrul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat pe munte. Ucenicii săi s-au nevoit fără întrerupere în această sihăstrie, după aceeaşi rânduială, până la întemeierea Schitului Pocrov (1714).

CUVIOSUL EUFROSIN SIHASTRUL Sihăstria Agapia Veche (secolele XV–XVI)

Puţin mai sus de poiana lui Agapie se află o altă poiană tot aşa de liniştită, înconjurată de păduri seculare şi străbătută de un mic pârâiaş. Aceasta se numeşte „Poiana lui Eufrosin”. Aici s-a nevoit mulţi ani de zile un sihastru vestit, pustnicul Eufrosin, ucenicul Cuviosului Agapie. Petrecerea lui era la fel de aleasă ca şi a dascălului său, iar numele lui se făcuse cunoscut multor călugări iubitori de linişte, care apoi i-au fost ucenici.

În timpul acestui cuvios, biserica cea dintâi şi chiliile Mânăstirii Agapia Veche ruinându-se, în urma unei alunecări de teren, pustnicul Eufrosin cu ucenicii săi au construit o altă biserică de lemn cu hramul „Minunea din Colose a Arhanghelului Mihail”. Această sihăstrie era cunoscută şi cu numele de „Mânăstirea lui Eufrosin” sau „Mânăstirea Sfântului Mihail”. Primul egumen al noii sihăstrii a fost însuşi pustnicul Eufrosin, care păstra întru totul rânduiala lăsată de Cuviosul Agapie. Peste săptămână, şi mai ales în posturi, călugării se retrăgeau în munte, unde se nevoiau în post şi rugăciune. Iar în sărbători se adunau cu toţii la biserică, dădeau laudă lui Dumnezeu şi primeau Sfintele Taine.

Sub egumenia Cuviosului Eufrosin, sihăstria zisă „a lui Agapie” s-a dezvoltat şi mai mult, ajungând cunoscută până la mitropolie şi la domnul Moldovei, mai ales pentru sfinţirea vieţii de aici. Căci în obştea sa nu era nici vorbă deşartă, nici tulburare, nici grijă de cele pământeşti, ci permanentă rugăciune, tăcere, pază a gândurilor, linişte duhovnicească, bucurie şi desăvârşită dragoste. Toţi practicau rugăciunea lui Iisus şi se hrăneau din lucrul mâinilor lor.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, Cuviosul Eufrosin a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă şi s-a odihnit cu pace în cereştile lăcaşuri, la începutul secolului XVI. Iar trupul său purtător de bună mireasmă a fost îngropat în livada sădită de el şi de obştea sa, numită „Livada Părinţilor”. În acest loc s-au aşezat secole de-a rândul nenumăraţi sihaştri iubitori de Hristos din Agapia şi din împrejurimi[93].

SFÂNTUL IERARH NIFON Mitropolitul Ţării Româneşti († 1508)[94]

a. Viaţa

Acest fericit şi prea înţelept ierarh al Bisericii lui Hristos s-a născut prin anii 1435–1440 în Peloponez–Grecia, din părinţi binecredincioşi. După ce învaţă carte, se face călugăr şi se retrage la linişte în Muntele Athos, nevoindu-se în Mânăstirile Cutlumuş, Marea Lavră şi Dionisiu. În anul 1483 a fost ales mitropolit al Tesalonicului, pentru sfinţenia vieţii lui, ca cel mai iscusit călugăr atonit şi păstor devotat de suflete din acea vreme. Aici păstoreşte bine turma cea cuvântătoare trei ani de zile, învăţând pe toţi frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă. În anul 1486 este numit patriarh al Constantinopolului, cea mai înaltă treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă. După ce îndreaptă pe calea cea bună pe mulţi creştini, monahi, preoţi şi dregători şi îndepărtează unele sminteli din Biserica lui Hristos, după doi ani este schimbat din scaunul patriarhal şi se nevoieşte în post şi rugăciune la un schit întemeiat de el.

În jurul anului 1500, Sfântul Ierarh Nifon este adus şi numit mitropolit al Ţării Româneşti de către domnul muntean Radu cel Mare. Timp de cinci ani s-a ostenit mult să călăuzească poporul după învăţătura Sfintei Evanghelii, sfătuind, îndemnând, mustrând şi zidind duhovniceşte pe toţi, de la domn până la credincioşii de rând. Apoi a hotărât în sinod întemeierea a două episcopii noi în oraşele Râmnicu–Vâlcea şi Buzău şi a rânduit peste tot păstori buni, temători de Dumnezeu şi cu multă grijă pentru turmă.

În anul 1505, ivindu-se o gravă neînţelegere între marele ierarh şi domnul muntean, din cauza unei căsătorii nelegitime, Sfântul Nifon s-a retras din scaun şi a plecat din nou în Muntele Athos, la Mânăstirea Vatopedu. Simţindu-şi aproape sfârşitul, s-a dus cu ucenicul său la Mânăstirea Dionisiu, ca un necunoscut, şi, după puţin timp, a adormit în Domnul, la anul 1508, 11 august, când se prăznuieşte în calendar.

Între anii 1515–1517, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Ţara Românească şi au stat la Mânăstirea Dealu, iar la 16 august, 1517, Sfântul Ierarh Nifon a fost canonizat la Mânăstirea Curtea de Argeş de către Teolipt I, patriarhul Constantinopolului, împreună cu Sinodul Ţării Româneşti şi cu toţi egumenii Muntelui Athos, care au luat parte la sfinţirea frumoasei mânăstiri de la Argeş.

În acelaşi an, 1517, moaştele Sfântului Nifon au fost restituite Mânăstirii Dionisiu, restaurată integral de Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Petru Rareş. Drept recunoştinţă, atoniţii dăruiesc capul şi mâna dreaptă a Sfântului Nifon lui Neagoe Basarab, care le depune la ctitoria sa.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Fiind foarte învăţat şi împodobit cu darul cuvântului şi al smereniei, când a intrat fericitul Nifon întâia oară în Muntele Athos, l-au întâmpinat fraţii şi călugării cu multă dragoste, iar arhimandritul Daniil, mai-marele Muntelui, i-a zis:

– O, părinte Nifon, m-am înştiinţat de la mulţi despre tine şi m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească a te vedea mai înainte de moartea mea. Iată, a auzit preabunul Dumnezeu rugăciunea mea. Te rugăm, deci, să înveţi cele de folos pe fraţii adunaţi aici.

– Preacuvioşi părinţi, a răspuns el, nu sunt vrednic să dau doctorii celor sănătoşi, nici doctorilor iscusiţi, căci mai ales eu am trebuinţă de vindecare de la ei.

– Părinte Nifon, i-au răspuns atoniţii, nu se cade să păstrezi dumnezeieştile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtăşeşti şi altora, ca să ne folosim cu toţii.

Cerând iertare de la ei, fericitul Nifon şi-a plecat capul în jos şi a început a le grăi cuvinte de mântuire, încât toţi se minunau. Căci era atât de dulce şi înţelept la vorbire, încât cei ce ascultau nu se puteau despărţi de el şi uitau de hrana cea trupească.

2. În anul 1483, murind mitropolitul Tesalonicului, toţi episcopii, clericii şi monahii au ales păstor în loc pe fericitul Nifon de la Dionisiu. Deci, au trimis doi episcopi cu scrisori la Mânăstirea Dionisiu să-l ia pe Sfântul Nifon. Iar el le-a zis:

– Cine sunt eu, leneşul şi păcătosul, să primesc pe grumazul meu cu totul rănit un jug aşa de greu? Eu am venit în locul acesta să mă liniştesc şi să mă sfârşesc: Deci, cum pot să fug de calea pocăinţei şi să iau asupra mea grija atâtor suflete, când abia îmi pot mântui sufletul meu cel păcătos?

– Părinte, au răspuns tesalonicenii, să nu te împotriveşti dumnezeieştii hotărâri, că toţi de obşte, într-un glas, te cer pe tine a le fi păstor.

I-a spus şi egumenul mânăstirii:

– Du-te, cinstite părinte, că aşa este voia lui Dumnezeu să înmulţeşti talantul şi să se mântuiască mulţi prin tine, căci Domnul mi-a poruncit în noaptea aceasta să nu-ţi împiedic calea ta!

La urmă, supunându-se poruncii ascultării, a răspuns Sfântul Nifon:

– Părinţilor şi fraţii mei, fie voia Domnului, precum hotărâţi, însă mare primejdie îmi va urma de pretutindeni. De aceea, rugaţi-vă Domnului pentru mine!

3. După trei ani de păstorie a Mitropoliei Tesalonicului şi apoi, alţi patru ani, a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Sfântul Ierarh Nifon a fost chemat de Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti, să păstorească mitropolia de la Curtea de Argeş, care i-a zis:

– Mă rog arhieriei tale să vii în Muntenia, să ne înveţi pe noi, că suntem cu totul lipsiţi de învăţătură duhovnicească, de păstori şi învăţători. Aici te vei odihni şi toţi te vom primi cu bucurie. De astăzi te avem povăţuitorul şi păstorul nostru, ca să ne înveţi calea mântuirii şi să se facă orice vei porunci!

Sfântul Nifon a răspuns:

– Fiule Radu, îţi laud socoteala cea bună; dar să dea Dumnezeu s-o ţii până la sfârşit. Orice voi face spre îndreptarea voastră, s-o primiţi cu mulţumire. Chiar tu, de vei greşi, să primeşti duhovnicescul meu sfat, căci, atunci când domnul ţării va călca legea şi va defăima sfintele canoane, se face mare cădere multora, pentru că oamenii se pleacă lesne spre lucrul cel rău.

La urmă i-a adăugat:

Tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuieşti pe toţi supuşii tăi şi să pedepseşti pe cei fără rânduială. Să nu cauţi la faţă nici la mare, nici la mic şi să faci judecată dreaptă, care este de la Dumnezeu.

4. Păstorind Biserica şi poporul binecredincios al Ţării Româneşti timp de cinci ani, în anul 1505, Sfântul Ierarh Nifon a plecat din nou la iubita lui linişte şi smerenie din Muntele Athos, din cauza fărădelegii făcute de domnul muntean, căsătorind pe sora lui cu un boier moldovean ce-şi lăsase femeia şi copiii. Înainte de plecare a zis cu amărăciune către domnul muntean:

– Să ştii că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Şi-a vărsat preasfântul Său sânge, ca s-o cureţe de tot păcatul şi s-o sfinţească. Ea va fi curată şi sfântă prin lucrarea dumnezeieştilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârşitul vieţii mele. Nu voiesc pentru nevoile mele nici bani, nici haine, nici vreo cinste nu cer de la tine. Eu am fost rânduit de Domnul ca să cert pe cei fărădelege şi nu vreau să fiu părtaş la a ta fărădelege, pentru că nici o lege nu mă lasă. Eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veţi muri în fărădelege. Multe necazuri şi dureri şi nenumărate rele vor veni peste voi. Atunci mă veţi căuta, dar nu mă veţi mai găsi în viaţă!

Iar către fiul său duhovnicesc, Neagoe Basarab, pe care îl iubea foarte mult, a zis:

– Văd, fiul meu, că mare pedeapsă va veni peste locul acesta şi vei fi în primejdie şi tu cu tot neamul tău. Dar Preamilostivul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat. Nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci şi la mare cinste te vei ridica şi se va vesti numele tău în toate părţile. Dar să-ţi aduci aminte de mine, părintele tău duhovnicesc. Iar eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, Îl voi ruga pentru tine.

Apoi l-a binecuvântat şi l-a sărutat. La fel a făcut cu tot clerul şi poporul iubitor de Hristos. Căci i-a adunat pe toţi în biserică, le-a dat cel de pe urmă cuvânt de învăţătură, i-a binecuvântat cu lacrimi în ochi şi, luându-şi ucenicii săi, Macarie şi Ioasaf, a plecat spre Sfântul Munte.

5. Fiind rânduit cu paza Mânăstirii Dionisiu, Sfântul Nifon a mers cu un călugăr bătrân şi duhovnicesc, anume Petronie, în afara zidurilor ei. La miezul nopţii s-a deşteptat bătrânul să se roage şi, nu departe de el, a văzut pe Sfântul Nifon stând la rugăciune cu ochii şi mâinile înălţate la cer, învăluit într-o lumină divină care se ridica până sus şi strălucea în jurul lui. Bătrânul Petronie a căzut de spaimă la pământ, iar dimineaţa s-a dus în taină la mânăstire şi i-a spus egumenului. Acesta i-a răspuns:

– Părinte Petronie, aceasta dovedeşte curăţenia desăvârşită a bărbatului şi ne arată că prin el se vor lumina mulţi. Păzeşte-te să nu spui această vedenie nimănui, ca să nu audă el şi să se ducă de la noi, fugind de laudă, căci ne vom păgubi de un om ca acesta pe care ni l-a dăruit Dumnezeu.

6. Fiind în Mânăstirea Vatopedu, Sfântul Nifon cunoştea cu duhul că ucenicul său Macarie dorea să mărturisească pe Hristos şi să ia cununa muceniciei. De aceea, ştiind că aceasta este după voia lui Dumnezeu, i-a zis ucenicului:

– Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că după dorinţa ta te vei învrednici să primeşti cununa muceniciei şi te vei bucura împreună cu mucenicii şi cuvioşii!

Apoi, petrecându-l pe cale, l-a binecuvântat cu Sfânta Cruce şi l-a sărutat. Ajungând Macarie în Tesalonic, a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos în faţa turcilor ce ocupaseră oraşul şi toate ţările din Balcani şi, după ce a fost închis şi bătut, i s-a tăiat capul. Cunoscând cu duhul ziua când ucenicul şi-a dat viaţa pentru Hristos, Sfântul Nifon a zis către ucenicul său Ioasaf:

– Să ştii, fiule, că astăzi s-a săvârşit prin mucenicie fratele tău, Macarie, şi merge să se bucure în ceruri!

7. După puţin timp, Sfântul Nifon Patriarhul şi-a luat ucenicul şi au plecat în taină de la Vatopedu la Dionisiu, mânăstirea sa din tinereţe, fără a fi cunoscut şi a spune cuiva cine este. După obiceiul acestei mânăstiri, fiecare monah nou venit trebuia să facă un timp ascultare la catâri şi să aducă cu ei lemne din pădure. Sfântul Nifon a făcut această ascultare cu smerenie şi dragoste până când l-a descoperit Dumnezeu întregii obşti în chip minunat.

Noaptea i s-a arătat în vedenie Sfântul Ioan Botezătorul, patronul Mânăs-tirii Dionisiu, egumenului acestei obşti şi i-a poruncit:

– Adună toată frăţimea şi ieşiţi întru întâmpinarea patriarhului Nifon, că-i ajunge atâta smerenie ce a arătat-o ca un simplu monah, ca să nu vă păgubiţi mai mult!

Deşteptându-se, egumenul a bătut toaca, a adunat toată obştea şi le-a spus tuturor că monahul necunoscut care face ascultare la catâri este Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului. Apoi, când patriarhul se întorcea de la pădure ca un argat, cu catârii încărcaţi cu lemne de foc, în faţa porţilor de intrare, clopotele mânăstirii au început să sune singure, iar părinţii toţi l-au întâmpinat cu mare cinste, cu făclii şi cu tămâieri. După ce toţi i-au făcut metanii şi i-au sărutat sfintele lui mâini, egumenul i-a zis:

– O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea sfinţiei tale; ajunge suferinţa desăvârşită pe care ai îndurat-o de bunăvoie; ajunge atâta smerenie care ai arătat-o, neştiindu-te noi, nepricepuţii!

Iar Sfântul Nifon, cu multe lacrimi, le-a zis:

– Părinţi şi fraţi ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc mântuitor de suflet, că eu am cerut de la El să mă izbăvesc cu grijile lumii şi să fiu miluit în ziua cea mare a judecăţii. Că dacă nu ne vom lepăda de părinţi, de fraţi, de rudenii şi de toată mândria acestei lumi, după cum ne-a poruncit Hristos, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui.

8. Odată, venind corabia mânăstirii cu hrană, iar marea fiind cuprinsă de furtună, Sfântul Nifon a intrat în corabie şi odată a încetat furtuna. Altă dată, fraţii i-au cerut să se roage pentru ei ca să călătorească fără primejdie pe mare şi să aducă cele de nevoie mânăstirii. Iar el le-a zis:

– Dacă nu vă veţi lenevi de rânduiala şi rugăciunea voastră şi dacă nu veţi grăi deşertăciuni şi cuvinte necuviincioase, atunci vă va ajuta Domnul şi vă va feri de toată întâmplarea cea rea.

Apoi, rugându-se în genunchi pe un fier din corabie, le-a spus monahilor:

– Fraţilor, puneţi acest fier la loc curat şi când veţi fi în primejdie de înecare, să atârnaţi acest fier în mare şi veţi călători fără primejdie.

9. Ajungând Sfântul Nifon la vârsta de 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a adunat toată obştea, a cerut iertare de la ei şi le-a poruncit să păzească cu mare grijă rânduielile vieţii monahiceşti, nevoindu-se cu toată silinţa pentru dobândirea împărăţiei cereşti. Apoi le-a zis:

– Fraţii mei, cereţi de la smerenia mea orice cerere duhovnicească voiţi, mai înainte de a-mi da duhul în mâinile Domnului! Iar monahii i-au răspuns:

– Voim să ne dai în scris dumnezeieştile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri, ca să ia dezlegare de păcate. Atunci le-a lăsat o rugăciune pentru dezlegarea celor adormiţi. Apoi, trimiţând pe ucenicul său Ioasaf la Constantinopol, ca să-l mărturisească pe Hristos şi să ia cununa muceniciei, Sfântul Ierarh Nifon şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 11 august, 1508, fiind plâns de toţi călugării Muntelui Athos. După ce au făcut la Dionisiu priveghere de toată noaptea, a doua zi au sărutat toţi sfintele sale moaşte şi le-au îngropat cu mare cinste şi plângere în cimitirul mânăstirii.

10. A întrebat oarecare frate pe Fericitul Nifon[95], zicând:

– Spune-mi, părinte, cuvânt de folos, cum să mă mântuiesc? Şi a răspuns stareţul, zicând:

– Dacă voieşti, fiule, în mijlocul oamenilor a locui, aceasta eşti dator a păzi: a nu prihăni nicidecum pe cineva, a nu osândi, a nu ocărî, a nu te întărâta, a nu defăima, nici a te socoti pe sineţi ca şi cum vreun lucru bun ai făcut cândva, şi a te păzi de a zice: „Cutare bine petrece, iar cutare întru neînfrânare”, că aceasta este aceea, adică „nu judecaţi”; ci pe toţi cu deopotrivă ochi, cu o punere înainte, cu un gând şi cu proastă inimă vezi-i; şi-i primeşte pe toţi ca pe Hristos. Să nu pui urechea ta lângă omul ce cleveteşte, nici să te îndulceşti cu unul ca acesta, ci cu tăcere multă ţine-ţi gura ta, zăbavnic fiind la grăire şi grabnic la rugăciune, şi să nu prihăneşti cândva pe cel ce cleveteşte, nici pe altul oarecare ce lucrează fărădelege, ci de-a pururea caută la ale tale greşeli, şi prihăneşte-te pe sineţi şi defaimă-te în fiecare zi.

– Aceasta, părinte, a nevoitorilor celor desăvârşiţi este! a zis fratele. Şi a zis fericitul:

– Fiule, tinereţea, dacă are smerenie, destul este ei. Că nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr, fără numai curăţie şi smerenie. Deci tu, fiule, fii blând şi paşnic, îndurat şi milostiv, şi ţine-te pe sineţi dedesubtul tuturor oamenilor şi vei fi întru adevăr sălăşluindu-te cu Dumnezeu; şi nevoieşte-te şi de a nu năluci cu mintea cum că ai ajuns la măsurile cutărui sfânt, ci grăieşte-ţi ţie însuţi de-a pururea aşa: «Suflete, cunoşti că întru păcate am covârşit şi pe draci, iar vreun lucru bun încă n-am făcut pentru Dumnezeu; şi vai nouă, smeritule, ce vom face în ziua Judecăţii?»

Şi fie-ţi rugăciunea ta, fiule, în toată vremea vieţii tale ca a unui păcătos, zicând în fiecare clipă: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; şi aceea, adică: «Doamne, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul». Zi şi graiul acesta totdeauna: «Doamne, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău».

Cunoaşte încă şi aceasta, că niciodată să nu te mulţumeşti cu lucrurile cele bune ale tale, nici a cuteza spre dânsele, că nu ştii de sunt plăcute lui Dumnezeu sau neplăcute. Pentru aceasta, cutează mai vârtos spre Dumnezeu şi spre puterea Lui, ca nişte ţărână nefolositoare socotindu-te pe sineţi, şi de aici este îndreptarea”.

11. Zis-a iarăşi fratele:

– Părinte, cum poate omul să biruiască toată ispita ce-i vine lui asupra de la vrăjmaşul? Răspuns-a stareţul:

– Fiule, orice fel de ispită de ţi-ar veni ţie asupra, tăcerea este biruinţa ei şi smerenia şi a zice: «Blagosloveşte, Părinte»; şi toate lucrurile celui smerit cugetător cunoscute sunt la Dumnezeu şi lăudate de îngerii Lui, iar tuturor dracilor de spaimă şi înfricoşate. Deci tu, fiule, fă-te smerit cu inima şi zdrobit foarte, ca să dorească Duhul Sfânt a Se sălăşlui întru tine, şi să-ţi dea ţie putere de a goni de la tine toată grija lumească.

12. Întrebat-a iarăşi:

– Oare precum acum s-au înmulţit sfinţii întru toată lumea, aşa şi la sfârşitul veacului? Zis-a lui fericitul:

– Fiule, până la sfârşitul veacului nu va lipsi prooroc Domnului Dumnezeu; aşijderea nici satanei slujitor. Însă în zilele cele mai de apoi, câţi întru adevăr vor sluji lui Dumnezeu, se vor ascunde pe sineşi cu bună isteţime despre oameni, şi nu va fi întru dânşii de a săvârşi semne şi minuni precum în zilele de acum, ci pe cale lucrătoare şi măsurată vor călători cu smerenie, şi mai mari decât Părinţii cei purtători de semne se vor afla întru Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că atunci nimeni nu va fi în ochii lor ca să facă semne, ca dintr-o pricină ca aceasta, de a doua oară aţintindu-se oamenii foarte cu osârdie să se ducă către nevoinţă.

Că vor fi cei ce împodobesc scaunele preoţiei întru toată lumea cu totul neiscusiţi, neştiind ştiinţă de faptă bună; aşijderea încă şi cei mai mari ai monahilor vor fi, căci se vor birui cu totul de lăcomie de pântece toţi, şi de mărirea deşartă, şi vor fi mai vârtos sminteală oamenilor, şi nu pildă.

Pentru aceasta mai vârtos va fi nebăgată în seamă fapta bună, căci atunci iubirea de arginţi va împărăţi. Şi vai monahilor celor ce sunt bogaţi cu aur! Că ocară vor fi aceştia lui Dumnezeu, şi nu vor vedea faţa Domnului Celui Viu. Monahul sau mireanul care îşi dă aurul său cu dobândă, de nu se va depărta de o lăcomie ca aceasta, întru adâncul tartarului se va afunda, că nu vrea să le aducă pe dânsele roadă lui Dumnezeu prin facerea de bine a săracilor. Pentru aceasta, fiule, precum mai-nainte am zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai mulţi se vor prăpăstui întru lăţimea căii late şi largi, rătăcindu-se.

13. Întrebat-a iarăşi fratele:

– Spune-mi mie, părinte, cum unii îşi necăjesc trupurile lor prin înfrânare, şi patimile împărăţesc întru dânşii – mânia, vrajba, pomenirea de rău, zavistia, şi, cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi zgârcenia –, iar alţii din cei îmbunătăţiţi, şi mănâncă, şi beau vin, şi nici un lucru al păcatului nu se află întru dânşii? Ce oare este aceasta? Cuviosul a zis:

– Precum mi se pare, fiule, că cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, din gura lor pătimesc; că cel ce nu are păzire gurii sale totdeauna, măcar tot anul de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, dacă diavolul te zădărăşte pe tine spre iuţime, tu să nu grăieşti, şi ai biruit patima. Iarăşi spre zavistie de te duce pe tine vrăjmaşul, tu să nu cleveteşti, şi cu totul ai biruit pe vicleanul, că rodul zavistiei clevetirea este.

Dacă te va înfoca pe tine bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura ta spre vorbire de muiere, nici la mâncare şi la băutură prea mult să intri, şi l-ai biruit pe dânsul; şi, luând vreun lemn mic, bate-te pe sineţi, şi durerea goneşte războiul. Că de folos îţi este ţie ca unul din mădularele tale să îl pierzi, şi nu tot trupul să se arunce în focul gheenei. Dacă vierul şi porcul sălbatic vor porni pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te putoarea lor.

Dacă te va ocărî pe tine cineva sau te va osândi sau te va jigni, şi tu smereşte-ţi gândul tău şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un păcătos. Şi adu-ţi aminte că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni păcătoşi, şi cu trestia capul I-a fost bătut; şi atunci socoteşte-te pe sineţi nevrednic de a trăi.

Iar pentru cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau, cunoaşte, fiule, că aceia ostaşi viteji sunt, care au călcat capetele păcatului; că acum sunt domni şi stăpânitori, fiindcă au luat darurile nepătimirii de la Dumnezeu, că mai întâi înfrânându-se şi nevoindu-se au dobândit scopul pe care îl doreau. Însă sunt şi cei ce fac pe aceasta, iar apoi, iarăşi liniştindu-se, pe cele ale înfrânării le lucrează, împlinind pe urmă în chilie prin nemâncare pe acele ce au lipsit înaintea oamenilor.

14. În anul 1512, potrivit proorociei sale, Neagoe Basarab, ucenicul său, ajunge domn al Ţării Româneşti. În anul 1515, moaştele Sfântului Nifon au fost aduse în Muntenia, la Mânăstirea Dealu, unde au stat doi ani de zile şi au fost aşezate de evlaviosul domn într-un chivot de argint mare, donat de el. În anul 1517, la 16 august, Sfântul Nifon a fost canonizat ca sfânt la Mânăstirea Curtea de Argeş de patriarhul ecumenic Teolipt cu tot sinodul. Aceasta a fost prima canonizare de sfinţi cunoscută în ţara noastră.

Apoi, sfintele sale moaşte au fost trimise cu mare cinste la Mânăstirea Dionisiu, unde se află şi astăzi.

Drept recunoştinţă, obştea de la Dionisiu a dat în dar voievodului Neagoe Basarab capul şi mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nifon, care au stat la Mânăstirea Curtea de Argeş, iar din anul 1949 se păstrează în Catedrala Mitropoliei din Craiova.

Sfinte Ierarhe Nifon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL IOAN DE LA PRISLOP (secolele XV–XVI)[96]

Între sfinţii români canonizaţi recent se numără şi Cuviosul Ioan din Mânăstirea Prislop–Hunedoara. Această mânăstire, aşezată într-o zonă liniştită de munte aproape de Haţeg, a fost la început o mică sihăstrie de rugăciune pentru călugării iubitori de Hristos.

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mânăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mânăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secolelor XV–XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi.

Unul dintre marii sihaştri de la Prislop, care a rămas în evlavia credincioşilor din Ţara Haţegului şi din întreaga noastră ţară, este şi Cuviosul Ioan de la Prislop, cinstit în tradiţia locală cu numele de „Sfântul Ioan de la Silvaş”. Amintirea lui se păstrează pe scurt, atât în tradiţia orală legată de Mânăstirea Prislop, cât şi într-o cronică anonimă în versuri compusă de localnici, intitulată „Plângerea Sfintei Mânăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, scrisă în secolele XVII–XVIII.

După aceste izvoare orale şi scrise, Cuviosul Ioan era localnic din satul Silvaşul de Sus, fiu de părinţi foarte credincioşi. Renunţând la căsătorie din marea sa dragoste pentru Hristos, fericitul Ioan intră în obştea Mânăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru mai sus de mânăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstrează şi astăzi şi este cunoscută în partea locului cu numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi multă încredere în rugăciunile lui, încât îl cinsteau ca sfânt încă din viaţă şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, alteori, cu dureri în trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în „casa sfântului”, pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Văzând diavolul că este mereu biruit prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinţa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mânăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mânăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se roagă pentru mântuirea tuturor.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost canonizat la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la 13 septembrie.

MITROPOLITUL GHEORGHE I al Moldovei şi Sucevei (1477–1508)[97]

Mitropolitul Gheorghe I a fost cel mai ales ucenic al marelui ierarh Teoctist I. El a păstorit Biserica lui Hristos din Moldova timp de 34 de ani, continuând cu aceeaşi înţelepciune duhovnicească opera dascălului său.

Acest mitropolit vrednic de laudă „din tinereţe a fost închinat lui Dumnezeu în Mânăstirea Neamţ”, în a doua jumătate a secolului XV. Aici şi-a tuns perii capului în anul 1468, prin mâna mitropolitului Teoctist I, părintele său sufletesc, deprinzând de la cuvioşii bătrâni tainele vieţii duhovniceşti. Aici, în cea mai vestită vatră a Ortodoxiei din Moldova, a învăţat mitropolitul Teoctist multă carte – limbile greacă şi slavonă, dogmele credinţei ortodoxe şi tâlcul Sfintelor Scripturi.

După ce deprinde bine cunoştinţele duhovniceşti ce se puteau învăţa din belşug în lavră, ajunge mai întâi duhovnic iscusit. Apoi, pentru petrecerea sa cuvioasă, obştea Mânăstirii Neamţ l-a ales egumen al marii lavre, povăţuind cu pricepere sufletele monahilor pe calea mântuirii, pe care o păstoreşte cu părintească dragoste şi înţelepciune 17 ani de zile. Obştea sa număra prin 1475 peste 200 de călugări.

În timpul stăreţiei sale, marea lavră număra până la 200 de călugări, din care unii erau vestiţi duhovnici, alţii, iscusiţi traducători şi scriitori de cărţi, iar alţii, smeriţi ascultători şi slujitori ai celor sfinte. În jurul Mânăstirii Neamţ se nevoiau, de asemenea, numeroşi sihaştri iubitori de linişte şi rugăciune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.

În anul 1477, stareţul Gheorghe este ales de tot sfatul ţării mitropolit al Moldovei, în locul bătrânului Teoctist, mutat la cele veşnice. Mitropolitul Gheorghe, fiind cu metania din Mânăstirea Neamţ, s-a numit mai târziu „Nemţeanul”. Prima sa grijă a fost să îndemne şi să susţină pe Ştefan cel Mare la zidirea de noi lăcaşuri de rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea poporului.

Astfel, cu sfatul şi binecuvântarea sa, marele voievod a zidit şi rezidit din temelie numeroase mânăstiri, ca: Sfântul Ilie–Suceava (1479); Sfântul Ilie, Floreşti–Vaslui (1480); Pătrăuţi–Suceava (1487); Voroneţ (1488); biserica Sfântul Gheorghe–Hârlău (1492); biserica Sfântul Nicolae–Iaşi (1491–1493); Borzeşti–Bacău (1493–1494); Sfinţii Arhangheli, Scânteia–Vaslui (1494); Probota (1495); Războieni (1496); Tazlău–Neamţ (1497); biserica Mânăstirii Neamţ (1497); clopotniţa Mânăstirii Bistriţa (1498) şi Mânăstirea Dobrovăţ–Iaşi (1503). S-au mai zidit cu sfatul său peste 35 de biserici din piatră la curţile domneşti precum şi în numeroase sate din Moldova. Pe toate aceste biserici le-a sfinţit mitropolitul Gheorghe, în prezenţa voievodului şi a numeroşilor credincioşi, rânduind peste tot călugări şi stareţi din cei mai aleşi.

Evlaviosul ierarh al Bisericii lui Hristos iubea pe toţi, ca un adevărat părinte al Moldovei, şi era iubit de tot poporul, de la domn până la cel mai de pe urmă ţăran. Ştefan cel Mare îl avea de părinte duhovnicesc şi cel dintâi sfetnic al său, pe care îl numea „rugătorul şi părintele nostru chir Gheorghe, mitropolitul Sucevei”.

Sub păstoria sa, viaţa duhovnicească în mânăstirile din Moldova ajunsese la cea mai înaltă înflorire. Sihăstriile şi codrii „foşneau de pustnici”, dintre care unii erau înaintevăzători şi făcători de minuni, precum: Cuviosul Daniil Sihastru, Sfântul Vasile de la Moldoviţa, Epifanie de la Voroneţ, Inochentie de la Probota şi numeroşi alţii. Avea, de asemenea, duhovnici vestiţi, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi cu totul cuvioşi. La îndemnul său, în marile Mânăstiri Neamţ, Putna, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa, funcţionau vestite şcoli de monahi caligrafi, pictori, miniaturişti, traducători şi dascăli învăţaţi, care creşteau ucenici şi apărau credinţa ortodoxă. Tot în aceste şcoli mânăstireşti se pregăteau tineri pentru preoţi de mir la sate şi oraşe.

Marele mitropolit Gheorghe, cel dintâi rugător către Dumnezeu al Moldovei, era el însuşi un exemplu viu de sfinţenie, de cuvioşie, de smerenie şi de iubire către toţi. Purta mare grijă de copiii orfani şi de văduvele de război, care erau atât de numeroase în vremea sa. O grijă deosebită avea şi pentru zecile de mii de oşteni căzuţi în desele războaie. La porunca sa, osemintele lor erau adunate la mânăstiri şi biserici, iar numele lor erau scrise în marile pomelnice ctitoreşti. În anumite zile de peste an şi mai ales la hramuri, se făceau în toată Moldova liturghii, parastase şi praznice de obşte pentru odihna sufletelor fericiţilor ctitori şi eroi ai neamului.

În vara anului 1504, când marele voievod Ştefan Vodă al Moldovei s-a strămutat la veşnica odihnă, bunul mitropolit Gheorghe, însoţit de sute de clerici, de mii de călugări şi zeci de mii de credincioşi, l-a condus la locul cel de veci din Mânăstirea Putna. Apoi, cu sfat de obşte, şi-a pus mâinile pe creştetul fiului său Bogdan, ungându-l domn al Moldovei (1504–1517).

Aşa s-a nevoit bunul păstor şi părinte sufletesc al Moldovei, mitropolitul Gheorghe, timp de 34 de ani, până în primăvara anului 1511. Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a luat marele şi îngerescul chip al schimniciei cu numele de David şi, binecuvântând pe toţi, şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos.

MITROPOLITUL TEOCTIST II al Moldovei şi Sucevei († 1528)[98]

Acest preacuvios stareţ Teoctist împreună cu mitropolitul Gheorghe al Moldovei (1477–1508) au îndemnat pe marele domn Ştefan Vodă al Moldovei să zidească la Neamţ o biserică nouă în cinstea Înălţării Domnului. Iar la 14 noiembrie, 1497, terminându-se biserica, au sfinţit-o în prezenţa domnului şi a zeci de mii de credincioşi, clerici şi monahi din toată ţara Moldovei.

În anul 1500, răposând episcopul Romanului, Vasile, cuviosul arhimandrit Teoctist de la Neamţ a fost ales în locul său „mitropolit” al Ţării de Jos, lăsând la Neamţ o obşte înfloritoare. Şi a păstorit episcopul Teoctist opt ani de zile la Roman, povăţuind turma lui Hristos cu multă blândeţe şi hrănind-o din învăţăturile Sfintei Evanghelii. Iar în anul 1508, retrăgându-se din scaun mitropolitul Gheorghe, cu sfat de obşte a fost ales episcopul Teoctist în locul său. Aşa a ajuns acest cuvios mitropolit părintele şi „învăţătorul Moldovei”, sfetnicul domnilor şi mângâietorul poporului, căci era „bărbat învăţat ca nimeni altul” şi slujea cu mare credinţă Biserica lui Hristos.

Timp de 20 de ani, cât a fost mitropolit al Moldovei, a rânduit preoţi la sate şi stareţi pricepuţi prin mânăstiri, încurajând mult viaţa duhovnicească, învăţătura, scrierea de cărţi, zidirea şi pictarea sfintelor biserici. De asemenea, în anul 1522 a terminat de zidit şi a sfinţit noua Catedrală a Mitropoliei din Suceava, aşezând în ea moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou. Tot el a uns ca domni ai Moldovei pe Ştefăniţă Vodă, în anul 1517, şi pe Petru Rareş, în anul 1527, făcându-se la amândoi cel dintâi sfetnic, părinte şi duhovnic.

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, mitropolitul Teoctist se retrage din scaun la mânăstirea de metanie şi se face schimonah, cu numele de Teodor. Apoi, binecuvântând pe fiii săi duhovniceşti, a adormit cu pace la 15 ianuarie, 1528 şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mânăstirea Neamţ.

SFÂNTUL INOCHENTIE DE LA PROBOTA (secolele XV–XVI)[99]

În vechea Mânăstire Probota de pe Valea Siretului au trăit, încă din secolul XIV, călugări iubitori de Hristos şi împodobiţi cu multe daruri şi fapte bune. Dintre toate, precum însuşi numele mânăstirii o dovedeşte, cea mai aleasă virtute din această obşte era dumnezeiasca dragoste.

Unul dintre marii nevoitori ai Mânăstirii Probota de la sfârşitul secolului XV şi ucenic al fericitului egumen Stahie a fost şi Cuviosul Inochentie schimonahul. După tradiţie, era fiu de ţăran din partea locului. Apoi, luând crucea lui Hristos, s-a făcut călugăr iscusit în viaţa de obşte, prin desăvârşită ascultare, prin rugăciune şi iubire de fraţi şi era tuturor iubit pentru blândeţea sa. Ziua şi noaptea slăvea pe Dumnezeu cu neadormite rugăciuni, cu post îndelungat şi cu multe lacrimi care spală orice păcat şi îndumnezeiesc pe om. Şi atât a sporit cuviosul acesta, încât şi făcător de minuni s-a făcut. Pentru aceea tuturor le era iubit şi mulţi bolnavi se vindecau cu rugăciunile lui. Apoi s-a nevoit mai mulţi ani singur într-o chilie pustnicească din pădurile apropiate, suferind multe ispite de la diavoli şi ajungând la măsura desăvârşirii.

Aşa nevoindu-se în toţi anii vieţii sale şi bineplăcând lui Dumnezeu, către începutul secolului XVI, Cuviosul Inochentie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând în Probota mai mulţi ucenici. Pentru înalta sa trăire duhovnicească a fost cinstit în Moldova ca un adevărat sfânt şi rugător.

Sfinte Preacuvioase Părinte Inochentie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL PAHOMIE SCHIMONAHUL Ctitorul Mânăstirii Bistriţa – Vâlcea († c. 1520)

Spre sfârşitul secolului XV, binecredinciosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, împreună cu fraţii săi au întemeiat Mânăstirea Bistriţa de sub Muntele Parâng, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, înzestrând-o cu odoare şi toate cele de nevoie. Apoi, evlaviosul ctitor a adus din Serbia la mânăstirea sa cu mare cheltuială moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, făcătorul de minuni, ca să fie spre mângâierea călugărilor şi a poporului binecredincios. În tradiţie se spune că sicriul cu sfintele moaşte a fost cumpărat cu bani, după greutate. Dar Cuviosul Grigorie, lăsându-se uşor la cântar, l-a costat puţin pe fericitul ctitor.

În primul deceniu al secolului XVI, ctitorul Mânăstirii Bistriţa a reînnoit ctitoria sa dărâmată de Mihnea Vodă, adăugând chilii pentru călugări şi o mică biserică pictată pentru bolniţă, cum se vede până astăzi. Apoi fericitul ctitor, renunţând la toate pentru dragostea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Mânăstirea Bistriţa cu numele de Pahomie, întrecând pe mulţi cu nevoinţa sa, căci era foarte râvnitor la cele sfinte, milostiv şi tuturor plecat. Se mai spune despre dânsul că, năvălind turcii să fure odoarele mânăstirii, cuviosul singur a luat sicriul cu moaştele Sfântului Grigorie şi l-a ascuns într-o peşteră din munte, ca să nu se lipsească Ţara Românească de un dar ca acesta.

După ce Cuviosul Pahomie s-a ostenit mulţi ani în plăcere de Dumnezeu, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, lăsând în urmă o mânăstire binecuvântată cu zeci de călugări.

CUVIOSUL PEON SIHASTRUL Muntele Ceahlău (secolele XV–XVI)

Marele sihastru ieroschimonahul Peon era cu metania din Schitul lui Silvestru, situat la nord de Muntele Ceahlău. Umplându-se de râvnă pentru dragostea lui Hristos, a sihăstrit mulţi ani pe culmea unui deal din apropiere, devenind iscusit lucrător al rugăciunii şi înaintevăzător. Locul în care s-a nevoit se cheamă până astăzi „Dealul lui Peon”.

Apoi, dorind să urmeze marilor pustnici egipteni şi sinaiţi, şi-a făcut o colibă pe vârful Muntelui Ceahlău şi a sihăstrit acolo mai mult de zece ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu, rugându-se pentru lume şi răbdând cu bărbăţie frigul iernii, vânturile cele iuţi şi ispitele diavolului. A adunat încă şi câţiva ucenici şi a ajuns părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor din jurul Ceahlăului. Deci, văzând cuviosul râvna lor, a aşezat un clopot şi o toacă de lemn pe vârful muntelui şi a rânduit să se sune în fiecare zi şi miez de noapte pentru deşteptarea la rugăciune a călugărilor ce se nevoiau în jurul muntelui.

După numele cuviosului, Ceahlăul s-a numit sute de ani „Muntele lui Peon”, popular „Pionul”, iar cele două vârfuri se numesc până astăzi „Toaca” şi „Panaghia”. Tot el a rânduit şi zi de hram pentru Muntele Ceahlău, la 6 august, Schimbarea Domnului la Faţă, asemenea Muntelui Athos, înălţând deasupra muntelui o mică biserică de lemn, unde se făcea Sfânta Liturghie.

Cuviosul Peon a rânduit ca la hramul muntelui să se adune pe Ceahlău, o dată pe an, toţi sihaştrii şi credincioşii din împrejurimi. Aici făceau priveghere de toată noaptea, săvârşeau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mâncau împreună, apoi, dând laudă lui Dumnezeu, cobora fiecare la chilia sa. Astfel, acest mare părinte a făcut din Ceahlău un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă, care se păstrează până în zilele noastre, Ceahlăul fiind singurul munte din Carpaţi şi Balcani care are zi de hram, ca şi Muntele Athos.

Spre bătrâneţe, Cuviosul Peon s-a stabilit în sihăstria lui Silvestru, la poala muntelui, înnoind în întregime schitul şi adunând în obştea sa până la 30 de călugări. De la el, sihăstria lui Silvestru se numeşte până astăzi „Mânăstirea Pionul” (Peon). Deci, ajungând la vârsta de peste optzeci de ani şi simţindu-se chemat de Hristos, a adormit cu pace şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi români.

Preacuvioase Părinte Peon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL IERARH GHELASIE Mare egumen al Mânăstirii Râmeţ – Alba (secolele XV–XVI)

Mânăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mânăstiri româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului XIII de vestiţii eremiţi ce se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. În secolele următoare, Mânăstirea Râmeţ avea o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care apărau cu multă putere credinţa ortodoxă în satele româneşti transilvănene.

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Mânăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit egumen al Mânăstirii Râmeţ.

În tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mânăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Muntele Râmeţ şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mânăstire unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mânăstirii numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie”. Mulţi săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească biserica şi să fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos. În tradiţia mânăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi a păstorit, atât obştea monahilor de la Râmeţ, cât şi Arhiepiscopia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din cimitirul mânăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în sfântul altar, spre mângâierea credincioşilor. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de Sfântul Sinod la 20-21 iunie, 1992, fiind prăznuit la 30 iunie.

MITROPOLITUL TEOFAN I al Moldovei şi Sucevei († 1546)[100]

Mitropolitul Teofan I, cel mai apropiat colaborator şi sfetnic al lui Petru Rareş, a fost părinte şi păstor duhovnicesc al Moldovei timp de 12 ani. Era cu metania din Mânăstirea Voroneţ, fiind unul din cei dintâi ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. Primind o aleasă creştere şi formare duhovnicească de la dascălul său şi având multă cunoştinţă de carte în şcoala de la Voroneţ, în anul 1522 s-a învrednicit a fi ales episcop al Eparhiei Rădăuţi. Timp de peste 10 ani de zile, episcopul Teofan a păstorit bine turma lui Hristos, apărând dreapta credinţă, făcând milă cu cei săraci şi câştigând pe toţi cu blândeţea şi dragostea sa.

În anul 1534, rămânând vacant scaunul Sucevei, voievodul Petru Rareş, cu sfat de obşte, l-a ales mitropolit al ţării. Astfel, timp de încă 12 ani, acest blând păstor a povăţuit poporul Moldovei pe calea mântuirii, făcându-se tuturor pildă de smerenie, de răbdare şi de statornicie duhovnicească. Ca mitropolit lua apărarea celor asupriţi şi era nelipsit de la sfintele slujbe şi din sfatul ţării unde era întotdeauna ascultat.

Acest mitropolit a format în Moldova, la mitropolia din Suceava, cea mai vestită şcoală de pictori în frescă, printre care străluceau meşterul Dragoş Coman şi zugravul Toma din Suceava. Tot la îndemnul lui, voievodul Petru Rareş a zidit din nou şi a reînnoit mai multe biserici şi mânăstiri, ca: Mânăstirea Humor (1530), Mânăstirea Moldoviţa (1532), Catedrala Episcopiei din Roman (1542), biserica Sfântul Dumitru din Suceava (1535), Mânăstirea Probota (1527), Mânăstirea Bistriţa (1541–1546) şi altele. De asemenea, a rânduit stareţi din cei mai aleşi în mânăstiri şi a dezvoltat şcolile de copişti şi caligrafi de la Putna, Neamţ, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa. În aceste lăcaşuri de rugăciune şi de înaltă trăire duhovnicească ale Moldovei s-au copiat şi s-au tradus, cu binecuvântarea mitropolitului Teofan I, numeroase cărţi de cult şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Tot aici erau vestite şcoli de psaltichie şi de formare a tinerilor pentru preoţi la sate.

Cu porunca şi cheltuiala acestui evlavios mitropolit s-a pictat în frescă pronaosul bisericii de la Voroneţ, după cum arată inscripţia din interior: „Această tindă a înfrumuseţat-o şi aurit-o Teofan, arhiepiscop al Moldovei în anul 1540, luna iulie, 12. Veşnica lui pomenire”[101]. Iar în anul 1543 donează Mânăstirii Voroneţ un „Praxiu” (Faptele Apostolilor), scris pe pergament de diaconul Mihail.

Astfel, bine povăţuind turma lui Hristos şi înnoind multe sfinte altare, în vara anului 1546, mitropolitul Teofan I s-a mutat la cele veşnice şi a fost înmormântat în biserica Mânăstirii Voroneţ, alături de Sfântul Daniil, părintele său duhovnicesc.

EPISCOPUL MACARIE AL ROMANULUI (†1558)[102]

Acest venerabil ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai ales şi învăţat episcop al Romanului din secolul XVI. Era cu metania din Mânăstirea Neamţ, unde din copilărie se nevoise după voia lui Dumnezeu, ca ucenic al mitropolitului Teoctist II (1510–1528).

Văzându-l arzând pentru dragostea lui Hristos şi plin de întreaga înţelepciune, părintele său duhovnicesc, pe atunci egumen al marii lavre, l-a încredinţat celor mai buni dascăli şi duhovnici nemţeni. Astfel, timp de mai mulţi ani, monahul Macarie a deprins bine cunoştinţa Sfintei Scripturi şi limbile greacă şi slavonă. Iar de la cuvioşii călugări a deprins frica de Dumnezeu şi râvna de a sluji Biserica până la jertfă.

Învrednicindu-se de darul preoţiei, arhimandritul Macarie a devenit egumen al Mânăstirii Neamţ în anul 1508, în locul părintelui său Teoctist, ales episcop al Romanului. Şi a povăţuit cuviosul lavra Neamţului timp de 23 de ani, făcându-se tuturor pildă de ascultare, blândeţe, înţelepciune şi statornicie. El a dat o mare dezvoltare şcolii catehetice şi de gramatică din mânăstire, în care s-au format zeci de duhovnici, egumeni, episcopi, dascăli şi cuvioşi sihaştri. Mulţi dintre ei se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus, alţii cu copierea cărţilor de cult, precum era monahul Teodor Mărişescul, iar alţii traduceau operele Sfinţilor Părinţi, fiind buni cunoscători ai scrierilor patristice.

Vestea despre petrecerea şi înţelepciunea Cuviosului egumen Macarie se răspândise în toată Moldova şi mulţi îl aveau de sfetnic şi părinte duhovnicesc. Auzind de aceasta Petru Rareş, în primăvara anului 1531, l-a ales episcop al Romanului şi părinte sufletesc al familiei sale. Apoi l-a rugat să scrie Cronica Moldovei între anii 1504–1541, pe care a scris-o cu multă iscusinţă, căci nu era alt ierarh mai învăţat în ţară pe acea vreme.

Episcopul Macarie ducea o viaţă cu totul aleasă, în rugăciune, în post şi milostenie, purtând mare grijă pentru mântuirea sufletelor omeneşti. La episcopie a înfiinţat o şcoală de cateheţi pentru preoţi de mir şi a înnoit multe biserici prin sate. Apoi cerceta părinteşte pe credincioşi, sfătuind şi mângâind pe toţi. Pentru nişte fapte bune ca acestea, ucenicul său Eftimie, egumen de Neamţ, îl numea „preacuratul arhiereu şi dascăl al Moldovei”, iar alţii îi ziceau „preaînvăţatul episcop Macarie Cronicarul”.

Văzând Schitul Bogdăneşti–Fălticeni aproape în paragină, episcopul Macarie a zidit din temelie, cu ajutorul lui Petru Rareş, Mânăstirea Râşca, între anii 1542–1550. Biserica închinată Sfântului Ierarh Nicolae a fost apoi împodobită cu frescă în interior şi exterior, cu chilii şi şcoală mânăstirească. Acest mare ierarh a făcut din ctitoria sa o vestită obşte isihastă cu peste 60 de monahi, toţi lucrători ai rugăciunii lui Iisus, din care unii au ajuns să fie număraţi printre sfinţi. Cel mai cuvios ucenic al episcopului Macarie a fost desigur „Ioan de Râşca, arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”.

A doua ctitorie a episcopului Macarie a fost Catedrala episcopală din Roman, pe care domnul Moldovei o rezideşte din temelie, la îndemnul său, între anii 1542–1550. Tot cu sfatul lui s-a pictat catedrala, s-a format o frumoasă bibliotecă episcopală şi s-au copiat de către ucenicii săi mai multe opere ale Sfinţilor Părinţi.

După o nevoinţă duhovnicească de peste 60 de ani, din care 27 de ani ca strălucit păstor al „Mitropoliei Ţării de Jos”, evlaviosul episcop Macarie şi-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, în toamna anului 1558, şi a fost înmormântat la Mânăstirea Râşca. Multă vreme, ucenicii săi i-au continuat, în Moldova şi Transilvania, nevoinţa şi opera sa.

IEROMONAHUL AMFILOHIE Primul egumen al Mânăstirii Pângăraţi (†1570)

Rămânând Schitul Cuviosului Simeon de la Pângăraţi multă vreme fără egumen, în anul 1514, a venit de la Mânăstirea Moldoviţa un ieromonah şi dascăl învăţat, anume Amfilohie. Acesta a povăţuit Sihăstria lui Simeon timp de 52 de ani, mărind numărul călugărilor la 40 de rugători şi făcându-se tuturor părinte şi dascăl luminat şi sfânt.

Însă, neavând schitul biserică încăpătoare, s-a rugat Cuviosul Amfilohie multă vreme Sfântului Mucenic Dimitrie să-i trimită un om milostiv pentru a-l ajuta să zidească o biserică nouă din piatră. Pe la anul 1560, spune tradiţia, zăbovind domnitorul Alexandru Lăpuşneanu la Piatra Neamţ, i s-a arătat marele mucenic în vis şi i-a poruncit să zidească o biserică de piatră la Schitul lui Simeon. Aşa s-a înnoit această sihăstrie sub egumenia lui Amfilohie, luând denumirea de Mânăstirea Pângăraţi.

Apoi, ieromonahul Amfilohie, întemeind aici obşte cu înaltă viaţă duhovnicească şi lăsând bună rânduială, s-a retras la metanie, a primit îngerescul chip al schimniciei cu numele de Enoh şi, mai trăind 4 ani, a adormit cu pace în anul 1570, septembrie 7, cunoscându-şi dinainte sfârşitul.

Iată ce scrie ieromonahul Anastasie, egumenul Mânăstirii Moldoviţa, despre sfârşitul minunat al Cuviosului Amfilohie:

„...Acestea toate mi le-au spus mie părintele Amfilohie, stareţ de la Sfânta Mânăstire Pângăraţi, mie, smeritului ieromonah Anastasie de la Mânăstirea Moldoviţa, mult păcătosului şi întru tot netrebnicului, că mare dar a luat bătrânul Amfilohie mai înainte de mutarea sa, că vremea şi ziua mutării sale au spus mie, smeritului Anastasie, şi nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, şi oricine vor vrea, să râvnească acestor Sfinţi Părinţi.

Pentru aceasta mă rog, părinţi şi fraţi, celor bătrâni, ca părinţilor; celor de mijloc, ca fraţilor, şi celor tineri, ca fiilor. Din toate, precum ne va învrednici Duhul Sfânt, ca să ne nevoim întru pocăinţă şi întru mărturisire să petrecem totdeauna, ziua şi noaptea, până la sfârşitul nostru. Şi să avem în mintea noastră aceste trei porunci: cum va vrea sufletul nostru să se despartă de trup, şi cum va vrea să întâmpine pe Hristos în văzduh, şi cum vom da răspuns pentru păcatele noastre. Şi iară (alte) trei porunci: cum va să cerce Dumnezeu credinţa dreaptă de la suflet, şi adevărul din (de pe) limbă şi curăţia trupului; că acolo faptele se vor întreba şi gândurile se vor ispiti, că nu este nimic nearătat înaintea lui Dumnezeu. Ci toate vor fi de faţă, toate goale vor fi faptele noastre înaintea noastră.

Şi au vieţuit stareţul Amfilohie, care din schimnicie s-au numit Enoh, 56 de ani (în călugărie), dar la mânăstirea noastră Moldoviţa, 4 ani, de unde au luat chipul îngeresc. Şi de toţi anii lui au avut 83 ... şi sfârşitul vieţii sale bine au sfârşit. Că au dat ţărâna ţărânei şi s-au dus în calea cea lungă a părinţilor, luându-şi plata ostenelilor sale de la dreptul Judecător, şi cu cinste s-au îngropat de ucenicii săi. Şi, prin rugăciunile acestui sfânt părinte, să acopere Domnul pe toţi ortodocşii domni ai Moldovei, cei ce s-au învrednicit a domni întru acest pământ, şi întru toată lumea dreptcredincioşi domni, cei ce vieţuiesc întru dreaptă credinţă. Şi tuturor ortodocşilor creştini, care sunt turma lui Dumnezeu, care ne-au răscumpărat cu cinstit sângele Său, de blestemul legii şi din mâna diavolului ne-au izbăvit.

Pentru aceasta să nu ne ruşinăm de marele nume, că pentru Hristos ne numim creştini, precum au zis Sfântul Grigorie Teologul. După sfinte poruncile Lui totdeauna a umbla, să ne nevoim până la ieşirea noastră, după cum ne învaţă Sfânta Evanghelie, şi El ne va judeca în ziua cea de apoi. Numai mila lui Dumnezeu şi acoperământul Preacuratei Maicii Lui să ne acopere pre noi păcătoşii până la sfârşitul veacului, după făgăduinţa Lui cea nemincinoasă.

Acest sfânt stareţ al acelui loc, Amfilohie, şi în schimă, Enoh, s-au mutat la veşnicele lăcaşuri la leat 7079 (1570), septembrie 7, în zilele lui Bogdan voievod, la şapte ceasuri din noapte, după cum singur şi-au arătat mutarea. Iar pomenirea lui s-au aşezat să se facă în ziua Naşterii Născătoarei de Dumnezeu, septembrie 8, în toţi anii până va fi sfânta mânăstire (Pângăraţi) iar nameastnic (egumen) în locul lui s-au pus preotul Teodor de la Mânăstirea Bistriţa”[103].

MITROPOLITUL GRIGORIE ROŞCA al Moldovei şi Sucevei (†1570)[104]

Acest ierarh iubitor de Hristos a fost unul dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul, din neamul căruia se trăgea. Era originar din nordul Moldovei. Către sfârşitul secolului XV (1490) a fost adus în obştea Mânăstirii Voroneţ de către Cuviosul Daniil egumenul. Despre acesta însuşi mitropolitul Grigorie scria mai târziu, pe o Evanghelie dăruită Voroneţului, că „din fragedă copilărie m-am făgăduit lui Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Daniil cel Nou”.

Ca ucenic al celui mai mare duhovnic, sihastru şi sfânt moldovean, tânărul Grigorie învaţă din copilărie de la dascălul său nevoinţa duhovniceas-că, smerenia, ascultarea, întreaga înţelepciune, cunoştinţa Sfintelor Scripturi şi dragostea de oameni. A deprins, de asemenea, rânduiala slujbelor, rugăciu-nea şi buna chivernisire a casei Domnului.

Pentru viaţa sa îmbunătăţită, în anul 1523 a fost numit egumen al Mânăstirii Probota, pe care o conduce cu multă râvnă şi pricepere timp de 23 de ani (1523–1546). Fiind rudă cu voievodul Petru Rareş, la îndemnul său, domnul Moldovei înnoieşte în întregime biserica şi chiliile mânăstirii, alegându-şi aici locul de veşnică odihnă.

Sub egumenia ieromonahului Grigorie Roşca, Mânăstirea Probota a trăit o epocă de mare înflorire duhovnicească şi culturală. În timpul său au strălucit în Probota doi mari cuvioşi părinţi purtători de Dumnezeu, anume Sfinţii Inochentie şi Eustatie. Obştea număra aproape 100 de monahi, din care unii erau duhovnici renumiţi, alţii rugători iscusiţi, iar alţii, zugravi de biserici, dascăli de limbi străine, traducători şi buni caligrafi. Tot prin grija sa, biserica Mânăstirii Probota este pictată în întregime, atât în interior, cât şi pe dinafară. Acest egumen a contribuit cel mai mult la formarea unei vestite şcoli de zugravi moldoveni, cum nu mai fusese până atunci în Moldova. Unii dintre aceşti zugravi anonimi erau monahi şi ucenici ai marelui stareţ.

Văzând domnul Moldovei, Iliaş Rareş (1546–1551) petrecerea egume-nului Grigorie, în anul 1546 îl alege, cu sfat de obşte, mitropolit al Moldovei. Timp de 6 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, neobositul ierarh a înviorat viaţa călugărească în mânăstiri, a rânduit stareţi vrednici, a zidit biserici prin sate şi a povăţuit cu pricepere oile cele cuvântătoare pe calea mântuirii, apărând cu toată puterea sfânta credinţă ortodoxă.

Însă, nestatornicia vremurilor şi desele schimbări de domni, au silit pe marele mitropolit, în anul 1551, să se retragă din scaun la mânăstirea de metanie, Voroneţ. Timp de încă 19 ani de zile, mitropolitul Grigorie a fost făclie şi candelă nestinsă în această obşte şi în toată Moldova de nord, pe toţi învăţând şi folosind cu cuvântul şi cu fapta, cu smerenia, cu bărbăţia, cu îndemnul şi cu multa sa înţelepciune. Căci era părinte sufletesc al multor egumeni şi duhovnici, sihaştri, oameni de rând şi dregători de ţară. În această vreme şi viaţa isihastă a luat o mare amploare, îndeosebi în jurul Voroneţului, al Mânăstirilor Slatina şi Agapia şi în Munţii Rarău şi Ceahlău.

Faima acestui mitropolit a atras numeroşi monahi în obştea Mânăstirii Voroneţ, dintre care unii erau iscusiţi cronicari, cunoscători ai limbilor greacă şi slavonă, traducători în grai românesc şi pricepuţi în Sfânta Scriptură. Mitropolitul Grigorie este considerat chiar fondatorul unei şcoli de copişti şi traducători la Voroneţ, unde se studiau textele biblice şi scrierile Sfinţilor Părinţi, unde se traduceau cărţi în limba românească şi unde se lucra stăruitor la formarea limbii naţionale şi la introducerea ei în cultul nostru ortodox.

Monahii de la Voroneţ, cu binecuvântarea mitropolitului Grigorie, ajungeau până în Maramureş şi în toată Transilvania, ducând şi aducând manuscrise dintr-o parte în alta. Datorită acestui ierarh şi ucenicilor lui, s-au păstrat şi copiat aici două din cele mai vechi manuscrise româneşti, „Codicele Voroneţian” şi „Psaltirea Voroneţiană”. Tot la porunca lui s-a copiat pentru Mânăstirea Voroneţ un Tetraevangheliar în anul 1551 „cu cheltuiala arhiepiscopului Grigorie, mitropolitul Sucevei, cu mâna mult păcătosului diacon Mihail”.

De asemenea, neobositul ierarh a adăugat un pridvor nou la biserica Mânăstirii Voroneţ şi a pus pe cei mai vestiţi zugravi ai Moldovei s-o împodobească cu frescă exterioară, cum nu este alta mai frumoasă în ţară. Iar la intrare a poruncit să se picteze alături de portretul său chipul Cuviosului Daniil Sihastrul, cu aureolă de sfânt. Tot el a pus şi o frumoasă piatră de mormânt deasupra moaştelor marelui său dascăl şi părinte sufletesc. Astfel, mitropolitul Grigorie Roşca este considerat al treilea ctitor al Mânăstirii Voroneţ, după Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul, rudenia sa.

Ajungând la adânci bătrâneţi şi pregătindu-şi singur mormântul, la 5 februarie, 1570, vrednicul ierarh şi părinte al Moldovei, Grigorie Roşca, s-a strămutat la veşnicele lăcaşuri în vârstă de peste 90 de ani şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii înnoite de el.

SIHAŞTRII DIN MUNTELE SCAUNELOR Sihăstria Agapia Veche (secolele XV–XVI)

Printre ucenicii Cuvioşilor Agapie şi Eufrosin erau unii atât de râvnitori în nevoinţa pustnicească, încât doreau să urmeze marilor asceţi din pustiul Egiptului. Ei sihăstreau în muntele numit până astăzi „Scaunele”, situat pe obcină, un kilometru mai sus de Agapia Veche.

Nevoinţa sihaştrilor din Muntele Scaunele era aceasta: toată ziua lucrau cu mâinile şi rosteau rugăciunea lui Iisus, în deplină linişte şi tăcere; la asfinţitul soarelui mânca fiecare puţini pesmeţi şi legume; iar noaptea se aşezau pe un fel de scaune sau laviţe de lemn fixate în trunchiuri de brad şi împleteau coşuri din nuiele de alun; după miezul nopţii aţipeau câteva ore pe aceste scaune, apoi în zori de ziuă iarăşi se deşteptau, dădeau laudă lui Dumnezeu şi îşi continuau nevoinţa. De la scaunele acestor sihaştri s-a numit şi locul „La Scaune” sau „Muntele Scaunele”. Nevoinţa aceasta a fost conti-nuată până la sfârşitul secolului XVIII şi este unică în isihasmul românesc.

Spre sărbători, pustnicii coborau la biserica schitului din poiană, unde făceau priveghere de toată noaptea, ascultau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi iarăşi se retrăgeau în pădure. Aceşti sihaştri lucrau de obicei coşuri din alun, metanii de lemn, cruci şi alte rucodelii călugăreşti, pe care apoi le trimiteau spre vânzare la Târgu Neamţ. Din banii obţinuţi, ucenicii le cumpărau pâine, verdeţuri, şiacuri pentru haine şi cele strict necesare vieţii.

Nevoinţa acestor cuvioşi părinţi era tăcerea desăvârşită, liniştea, privegherea de toată noaptea, osteneala trupului şi neîncetata rugăciune. Căci pustnicii din Sihăstria Agapiei şi mai ales cei din Muntele Scaunele erau mari lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi cei mai vestiţi nevoitori din Munţii Neamţului. Despre aceşti cuvioşi se spune în tradiţia locului că, pe la începutul secolului XVI, i-au întâlnit într-o zi câţiva boieri din sfatul ţării, care erau la vânătoare. Deci, văzând asprimea vieţii lor, le-au zis:

– Părinţilor, noi nu avem vreme să ne rugăm lui Dumnezeu, că suntem învăluiţi de grijile acestei lumi. Rugaţi-vă sfinţiile voastre pentru noi şi nu vă mai trudiţi atât cu lucrul mâinilor, iar noi vă vom trimite întotdeauna cele de nevoie vieţii!

Auzind domnul Moldovei, Petru Rareş, despre aceşti cuvioşi sihaştri de la Agapia Veche, însuşi a binevoit, în prima sa domnie (1527–1538), să zidească o biserică nouă cu hramul Schimbarea la Faţă, în locul celei vechi, risipite prin alunecarea terenului. Astfel, încetul cu încetul, sihaştrii s-au coborât din munte şi s-au aşezat în Schitul Agapia Veche, formând o obşte călugărească vestită în toată Moldova[105].

SFÂNTUL EUSTATIE DE LA PROBOTA (secolul XVI)[106]

Un alt cuvios monah din obştea Mânăstirii Probota, cinstit de popor şi trecut de mitropolitul Dosoftei în rândul sfinţilor români, a fost Cuviosul Eustatie schimonahul. Era originar din satele de pe Valea Siretului.

Acesta, auzind de petrecerea monahilor din chinovia Probotei şi mai ales de nevoinţa Cuviosului Inochentie, a lăsat toate şi i s-a făcut ucenic. Şi era desăvârşit următor al faptelor lui, ostenindu-se mulţi ani într-o chilie pustnicească din codrii seculari ai mânăstirii. Astfel, în puţini ani, a străbătut multe osteneli călugăreşti, învăţând de la toţi frica de Dumnezeu şi întrecând pe mulţi cu smerenia, cu rugăciunea şi cu nemuritoarea dragoste. Pentru o nevoinţă ca aceasta se învrednicise de darul facerii de minuni şi era iubit, atât de Dumnezeu, cât şi de oameni. Căci fiecare se folosea de rugăciunea şi sfinţenia vieţii lui. Apoi, săvârşind bine cuvântul Evangheliei lui Hristos şi ajungând la măsura dascălului său, Cuviosul Eustatie s-a strămutat la cereştile lăcaşuri şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi. Desigur, mitropolitul Dosoftei s-a închinat la moaştele ambilor sfinţi, Inochentie şi Eustatie, el însuşi fiind cu metania de la Probota.

CUVIOSUL ANTONIE PROTOPSALTUL Mânăstirea Putna (secolul XVI)

Ieromonahul Antonie Protopsaltul era unul din ucenicii vestitului dascăl şi protopsalt Eustatie de la Putna. Luând de tânăr jugul lui Hristos în obştea Mânăstirii Putna şi învăţând carte în şcoala de gramatică şi de psaltichie de aici, a ajuns în puţină vreme călugăr sporit şi cântăreţ iscusit. Cunoştea bine limbile greacă şi slavonă şi copia cu îndemânare cărţi de folos sufletesc şi de cântări pentru strană.

După trecerea din viaţă a ieromonahului Eustatie, dascălul său, monahul Antonie, s-a învrednicit de darul preoţiei, ajungând dascăl şi protopsalt în locul lui, la şcoala de muzică psaltică de la Putna. Şi era vestit în toate mânăstirile din Moldova de nord, încât mulţi călugări şi tineri de prin sate învăţau de la dânsul a citi, a scrie şi a lăuda pe Dumnezeu. Era încă preot şi duhovnic iscusit, povăţuind multe suflete la limanul mântuirii. Iar la marile praznice şi la hramul mânăstirii, Cuviosul Antonie împodobea biserica cu cele mai frumoase cântări, ca în vremea Bizanţului de altădată.

Între anii 1546–1547, Cuviosul Antonie Protopsaltul de la Putna a scris o carte cu alese cântări bisericeşti, după care se învăţa şi se cânta la şcoala de psaltichie de aici. Deci, bine nevoindu-se şi lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea mai mult de 50 de ani, ieromonahul Antonie Protopsaltul s-a săvârşit cu pace, adăugându-se în ceata fericiţilor părinţi.

CUVIOSUL PAISIE IEROMONAHUL Egumen al Mânăstirii Umor (secolul XVI)[107]

Ieromonahul Paisie a fost egumen şi părinte duhovnicesc al Mânăstirii Humor în timpul domniei lui Petru Rareş. El se nevoia din tinereţe în această mânăstire, ostenindu-se ziua şi noaptea cu postul, cu rugăciunea şi cu smerita ascultare. Era încă duhovnic iscusit, dascăl şi bun caligraf. Pentru o nevoinţă ca aceasta, obştea Mânăstirii Humor l-a ales egumen în anul 1528. Auzind de petrecerea egumenului Paisie, Petru Rareş, domnul Moldovei (1527–1538; 1541–1546), l-a ales de sfetnic şi părinte duhovnicesc şi asculta sfaturile lui şi multe lucruri făcea cu binecuvântarea lui.

Văzând cuviosul că obştea sa se măreşte, iar biserica veche este neîncăpătoare, a hotărât să zidească o nouă biserică în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, „prin voinţa şi cu ajutorul dreptcredinciosului domn Petru (Rareş) Voievod” şi cu cheltuiala logofătului Teodor Bubuiog. Zidirea bisericii a început în anul 1530, sub supravegherea egumenului Paisie, şi s-a sfârşit în acelaşi an, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. În jurul bisericii noi s-au zidit chilii de piatră unde se nevoiau peste 40 de cuvioşi călugări. Tot aici, egumenul Paisie a întemeiat o şcoală mânăstirească pentru călugări şi preoţi de mir, cu dascăli de greacă şi slavonie şi cu iscusiţi caligrafi.

Cuviosul Paisie, fiind el însuşi bun pictor miniaturist, a căutat să împodobească cu frescă noua biserică, „atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară”, prin mâna celui mai bun pictor ce se găsea atunci în Moldova. Astfel, în anul 1535, zugravul Toma din Suceava împlineşte dorinţa egumenului Paisie, împodobind biserica cu frescă de o rară valoare duhovnicească şi iconografică.

În anul 1538, Petru Rareş fiind izgonit la Ciceu şi mânăstirile fiind jefuite, egumenul Paisie a ascuns în pădure odoarele bisericii, iar vestitul Tetraevanghel donat de Ştefan cel Mare (1473) l-a trimis prin doi călugări la Ciceu, ca să fie spre ajutor şi mângâiere voievodului pribeag. După patru ani, luând din nou scaunul Moldovei, Petru Rareş încredinţează acest Tetraevanghel în mâinile egumenului Paisie[108].

Astfel, mult nevoindu-se şi răbdând cu bărbăţie necazurile acestei vieţi, Cuviosul Paisie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu către jumătatea secolului XVI, lăsând în urmă numeroşi ucenici.

CUVIOSUL PAHOMIE SIHASTRUL Întemeietorul Mânăstirii Slatina (secolul XVI)[109]

În prima jumătate a secolului XVI, s-a nevoit pe valea pârâului Suha Mică, comuna Slatina–Suceava, un sihastru sfânt şi făcător de minuni, ce se chema Pahomie. El îşi avea chilia într-o poiană mare, liniştită, situată la nord de actuala mânăstire, numită până astăzi „Poiana lui Pahomie”.

Cuviosul Pahomie, după tradiţie, era cu metania din Mânăstirea Voroneţ, la 20 de km mai sus de Slatina, fiind unul din cei mai aleşi ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul. Apoi, iubind viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în codrii de pe valea pârâului Suha. Aici, deja exista o mică sihăstrie, încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare, care mai târziu a dispărut.

Nevoinţa Cuviosului Pahomie era aşa de înaltă, încât şi darul facerii de minuni şi al înaintevederii s-a învrednicit a-l primi de la Dumnezeu. Ziua şi noaptea petrecea în post şi rugăciune, cu mâinile şi mintea înălţate la Dumnezeu. Mâncare nu primea, decât la o zi sau două, după apusul soarelui, iar inima lui permanent ardea de dragostea lui Hristos, căci se odihnea în el harul Duhului Sfânt. Deci, biruind cuviosul cursele vrăjmaşului, nălucirile cele de noapte, foamea, frigul şi toată nevoia firii, după mulţi ani de nevoinţă ajunsese la mare odihnă duhovnicească. Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu, vindeca bolile şi izgonea duhurile necurate cu rugăciunile sale, fiind căutat de mulţi credincioşi de prin sate.

În anul 1553, voind Domnul să întemeieze o mânăstire în aceste locuri, a descoperit Cuviosul Pahomie o minune ca aceasta: În fiecare noapte spre Duminici şi sărbători, când se fac slujbe în biserici, vedea cuviosul multe lumini aprinse într-un paltin mare, jos în poiană, iar deasupra lui auzea cor îngeresc, cântând troparul Schimbării Domnului la Faţă. Deci, rugându-se cu lacrimi, i s-a arătat Maica Domnului în vis şi i-a poruncit să se ducă la voievodul Alexandru Lăpuşneanu şi să-l îndemne să zidească în locul acesta mânăstire de călugări. Domnul Moldovei, ascultând îndemnul Cuviosului Pahomie, a zidit aici o frumoasă mânăstire, între anii 1553–1559, aşezând altarul pe locul unde se afla acel paltin. Aşa a luat fiinţă Mânăstirea Slatina.

Astfel, Sfântul Pahomie Sihastrul, mai trăind puţin, s-a strămutat în ceata sfinţilor, la cereştile lăcaşuri, iar trupul său a fost aşezat lângă biserica de curând zidită. De asemenea şi „Izvorul Cuviosului Pahomie”, care nu seacă niciodată, a fost adus în mânăstire spre mângâierea fraţilor.

CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL Valea Sihăstriei (secolul XVI)

Pustnicul Ioan este considerat printre cei dintâi călugări care au sihăstrit în pădurile seculare de pe valea Sihăstriei. El venea, desigur, din obştea Mânăstirii Neamţ, ca, de altfel, aproape toţi sihaştrii din Munţii Neamţ. Deci, iubind desăvârşita linişte şi arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a retras în munte, la izvoarele pârâului „Săc” şi acolo şi-a făcut chilie într-o poiană singuratică, ce îi poartă numele până astăzi.

Iar ostenelile, rugăciunile şi ispitele de la diavoli, pe care le-a răbdat Cuviosul Ioan Sihastrul în locul acesta, numai singur Dumnezeu le ştie. În tradiţia locului se spune că pustnicul Ioan a trăit mulţi ani în această poiană, că era mare duhovnic, dascăl al liniştii şi al rugăciunii şi era plin de dragostea lui Hristos. Astfel, numele lui ajunsese cunoscut peste tot şi mulţi călugări iubitori de linişte i-au devenit ucenici. Poate tocmai de la acest pustnic s-a numit întâi locul acesta „Valea Sihastrului”, apoi „Valea Sihaştrilor”, iar din secolul XVII, „Valea Sihăstriei”.

Ajungând la adânci bătrâneţi, Cuviosul Ioan Sihastrul şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu şi a fost îngropat de ucenici în acea poiană[110].

CUVIOSUL IACOB CEL VREDNIC Primul egumen al Mânăstirii Slatina (secolul XVI)[111]

Acest preacuvios părinte, precum însuşi numele îl arată, a fost cel dintâi egumen al Mânăstirii Slatina. Căci, îndată ce voievodul Alexandru Lăpuş-neanu (1553–1564) începu să zidească acest dumnezeiesc lăcaş în cinstea Schimbării Domnului la Faţă, la îndemnul Cuviosului Pahomie Sihastrul, el încredinţă această lucrare ieromonahului Iacob, vrednic slujitor al lui Hristos din Mânăstirea Neamţ.

Egumenul Iacob era duhovnic renumit în marea lavră a Moldovei. Apoi, ajungând părinte sufletesc al Mânăstirii Slatina în anul 1558, a supravegheat şi a condus cu multă pricepere zidirea acestei ctitorii voievodale. La 3 septembrie, 1559, când s-a sfinţit biserica în prezenţa ctitorului şi a zeci de mii de credincioşi, Cuviosul Iacob devine sfetnic de taină şi duhovnic al familiei voievodului.

Timp de 15 ani, cât a condus Mânăstirea Slatina, egumenul Iacob a format aici o obşte de peste 60 de călugări cu o aleasă viaţă duhovnicească. Unii dintre ei erau schimonahi şi iscusiţi lucrători ai rugăciunii lui Hristos. Alţii, vestiţi duhovnici şi povăţuitori de suflete pentru călugări şi mireni. Iar alţii, dascăli învăţaţi în greacă şi slavonă, buni cunoscători ai Sfinţilor Părinţi, cronicari şi caligrafi îndemânatici. Sub supravegherea acestui neobosit egumen s-au copiat la Mânăstirea Slatina de către ucenicii săi numeroase cărţi filocalice şi de cult, s-au scris pagini importante din cronica Moldovei şi s-au pregătit sute de tineri pentru preoţi la sate. Încă şi viaţa isihastă a luat o mare dezvoltare în jurul mânăstirii. Căci se nevoiau în partea locului zeci de ucenici ai Cuviosului Pahomie, din care unii erau mari asceţi şi lucrători ai rugăciunii. Pe toţi aceştia îi ajuta marele egumen.

De asemenea, ieromonahul Iacob a împodobit biserica cu alese odoare voievodale, a zidit din temelie chilii pentru călugări şi a înzestrat mânăstirea cu numeroase danii, situând astfel ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu în rândul celor mai renumite ctitorii voievodale din Moldova. Pentru toate acestea, egumenul Mânăstirii Slatina a fost numit de tot poporul „Iacob cel Vrednic”, căci era plin de înţelepciune şi frică de Dumnezeu şi niciodată nu dădea înapoi din faţa primejdiei.

Un mare merit a avut Cuviosul Iacob îndemnând pe domnul Moldovei să zidească şi alte lăcaşuri sfinte, atât în ţară, cât şi în Muntele Athos. Cu sfatul său s-au înnoit mânăstirile Bistriţa, Tazlău, Bogdana–Rădăuţi, Sfântul Dumitru–Suceava etc., cum şi mai multe lăcaşuri atonite, în frunte cu Mânăstirea Dochiaru, pe care o reface în întregime.

La toate acestea, egumenul Iacob adaugă încă o înţeleaptă faptă bună. Văzând sfârşitul apropiat al voievodului, precum şi numărul mare al potrivnicilor săi şi dorind mântuirea marelui domn, l-a sfătuit să primească schima monahală. Astfel, în anul 1568, Cuviosul Iacob cel Vrednic a săvârşit la Slatina tunderea monahală a lui Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie, după numele marelui sihastru care l-a sfătuit să zidească mânăstirea. Puţin mai târziu, trecând la cele veşnice, atât monahul Pahomie, cât şi doamna Ruxandra cu fiii lor, au fost înmormântaţi de egumen în biserica înălţată de ei. În anul 1572, egumenul Iacob s-a mutat la cele veşnice.

CUVIOSUL ZOSIMA IEROSCHIMONAHUL Întemeietorul Mânăstirii Secu (secolul XVI)

Ieroschimonahul Zosima este întemeietorul celei dintâi sihăstrii pe valea pârâului Secu, în a doua jumătate a secolului XVI. În tinereţile sale, Zosima (Zosin) era un mic dregător (vistiernicel) la curtea domnului Moldovei. Apoi, auzind de petrecerea unor sihaştri îmbunătăţiţi pe valea pârâului Secu, aproape de Mânăstirea Neamţ, precum: Prohor, Veniamin, Chiriac, Visarion, Ştefan, Spiridon, Atanasie şi alţii, a fost îndemnat de Duhul Sfânt să intre şi el în nevoinţă călugărească[112].

Deci, mult folosindu-se de sfinţenia vieţii acestor cuvioşi părinţi şi văzând că nu au în apropiere nici o biserică în care să slăvească pe Hristos, şi-a vândut toate averile sale ce le avea şi a întemeiat pe valea Secului primul schit numit „Schitul lui Zosima”, cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. În acest schit a primit îngerescul chip al schimniciei şi fericitul ctitor Zosin, primind numele de Zosima. Mai târziu, hirotonindu-se, a ajuns cel dintâi egumen al acestei smerite sihăstrii.

Nevoinţa Cuviosului Zosima şi a ucenicilor săi ajungând cunoscută până la voievodul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, acesta a înzestrat schitul cu câteva danii şi hotarnice, între anii 1555–1568. Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu şi povăţuind această sihăstrie peste 20 de ani, a adunat în jurul său o obşte de 30 de sihaştri care slăveau pe Hristos ziua şi noaptea. Unii dintre aceştia erau luminaţi cu multă învăţătură duhovnicească, precum ieroschimo-nahul Dosoftei, devenind renumiţi dascăli şi povăţuitori de suflete.

Ajungând la adânci bătrâneţi şi lăsând pe Dosoftei egumen în locul său, Cuviosul Zosima s-a săvârşit cu pace şi a fost aşezat lângă biserica zidită de el.

CUVIOŞII SIHAŞTRI MOISE, PROHOR, VENIAMIN, SPIRIDON, CHIRIAC, VISARION, ŞTEFAN ŞI ATANASIE de pe valea Secului (secolul XVI)[113]

În câteva documente de danie către Mânăstirea Secu, din secolul XVI şi începutul secolului XVII, sunt amintiţi opt sihaştri din cei mai vestiţi care se nevoiesc în codrii seculari de pe valea Secului: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie. Astfel, se face pomenire de „Chiliile lui Moise”, „Chiliile lui Prohor”, „Chiliile lui Veniamin” şi „Chiliile lui Spiridon şi Chiriac”, din afara zidurilor Mânăstirii Secu.

Aceşti cuvioşi sihaştri erau cu metania din Mânăstirea Neamţ. Deci, dorind fericita linişte şi fiind umbriţi de harul Sfântului Duh, s-au făcut pustnici vestiţi pe valea „Pârâului Săc”, înainte de întemeierea „Schitului lui Zosin” (a doua jumătate a secolului XVI). Ei sunt printre cei dintâi sihaştri cunoscuţi pe valea Secului, amintiţi în actele vremii. Nevoinţa lor a fost aşa de aleasă, încât numele şi faptele lor au ajuns până la domnul ţării şi nu puţini călugări li s-au făcut ucenici. În documentele amintite se spune că fiecare dintre ei avea „chilii”, adică mici comunităţi de 3–4 sihaştri, din care bătrânii erau socotiţi superiorii acestor „chilii”. Toţi aceştia la un loc, împreună cu alţi sihaştri nenumiţi, au format prima sihăstrie pe valea pârâului Secu. Desigur, primii vieţuitori ai Schitului Zosin, în frunte cu egumenul Dosoftei, făceau şi ei parte din comunitatea acestor cuvioşi sihaştri. Apoi, odată cu întemeierea schitului (1564), o parte dintre ei au intrat în obşte, sub ascultarea egumenului Dosoftei, iar ceilalţi au rămas mai departe la „chilii” în pădure.

Cuvioşii părinţi Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie s-au nevoit toată viaţa la linişte, în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Numai la sărbători se adunau la Schitul lui Zosin, ascultau slujba, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, luau pesmeţi pentru hrană şi se întorceau din nou la pustie.

După mulţi ani de aspră nevoinţă, cei opt sihaştri iubitori de Hristos s-au săvârşit cu pace către sfârşitul secolului XVI, lăsând în urmă numeroşi ucenici şi o profundă tradiţie isihastă, care a durat până în zilele noastre.

CUVIOSUL IOV SIHASTRUL Mânăstirea Râşca [114] (secolul XVI)

Pustnicul Iov era cu metania din Mânăstirea Râşca, dascăl şi povăţuitor al arhiepiscopului Ioan cel Sfânt (1550–1598). Cuviosul acesta s-a nevoit mai întâi în obşte, întrecând pe toţi cu ascultarea şi osârdia lui. Apoi s-a făcut ucenic unui sihastru vestit ce trăia în Muntele Pleşu din apropiere, ostenindu-se în pustie ca la 30 de ani.

Acolo, în puţină vreme, a ajuns cu darul lui Hristos cel mai vestit sihastru din jurul Mânăstirii Râşca. Dascăl al rugăciunii, povăţuitor de suflete şi părinte al multor sihaştri iubitori de linişte, el a prevestit mai înainte pustiirea Mânăstirii Râşca şi risipirea călugărilor, care s-a petrecut la anul 1574. În acest an, prădând turcii mânăstirile şi satele Moldovei, au jefuit şi odoarele Mânăstirii Râşca. Atunci, toţi călugării şi însuşi Cuviosul Ioan de la Râşca s-au retras în munte la pustnicul Iov şi acolo s-au nevoit împreună câţiva ani, răbdând multe primejdii până ce iarăşi s-a liniştit ţara. La acest fericit sihastru venea adesea arhiepiscopul Ioan „cel Sfânt” de la Râşca, pentru cuvânt de folos şi multe făcea după sfatul lui.

Aşa petrecând, cuviosul Iov Pustnicul s-a mutat la veşnica odihnă spre sfârşitul secolului XVI, fiind îngropat de ucenici în pustie. Locul acela se cheamă până azi „Poiana lui Iov”, popular „Iova”.

CUVIOSUL SILVAN IEROMONAHUL Primul egumen al Mânăstirii Râşca (†1579)[115]

Ieromonahul Silvan era cu metania din Mânăstirea Bogdăneşti–Suceava, ucenic al episcopului Macarie de Roman. Risipindu-se acest lăcaş călugăresc şi înălţându-se în apropiere o nouă mânăstire de către Bogdan cel Orb (1512–1517), cuvioşii părinţi s-au strămutat aici.

Atunci s-a aşezat şi ieromonahul Silvan în noua ctitorie voievodală, dovedindu-se întru toate ascultător şi foarte râvnitor la cele dumnezeieşti. Era încă iubitor de linişte şi adeseori se retrăgea în pădurile de sub munţi, unde sihăstreau numeroşi pustnici.

În anii 1540–1542, înnoindu-se întreaga mânăstire de către Petru Rareş şi de episcopul Macarie de Roman cu numele de „Mânăstirea Râşca”, a fost rânduit egumen Cuviosul Silvan, căci era duhovnic vestit şi sporit în fapte bune. Până în vara anului 1542, egumenul Silvan s-a îngrijit de zidirea bisericilor şi a chiliilor. Apoi, adunând în jurul său peste 30 de călugări, a întemeiat o aleasă obşte monahală cu duhovnici buni şi cu călugări caligrafi aduşi din Mânăstirea Neamţ. Rânduiala mânăstirii era aceeaşi ca şi în celelalte mânăstiri din Moldova. Utrenia la miezul nopţii, Sfânta Liturghie zilnică, spovedania şi împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos la trei săptămâni, masa o dată pe zi, afară de zilele de sărbătoare, şi ascultare în desăvârşită dragoste, cu rugăciunea lui Iisus.

Cuviosul Silvan încuraja, de asemenea, viaţa pustnicească din munţii Râşcăi, unde, cu secole în urmă, se nevoiseră sihaştri sfinţi. El trimitea cele de nevoie cuvioşilor din pustie şi îi cerceta duhovniceşte, iar pe cei iubitori de linişte îi lăsa să se retragă în singurătate.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Silvan, în anul 1548 s-a retras din egumenie şi s-a făcut schimonah. Apoi, mai trăind până în anul 1579 şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat la cele veşnice, lăsând în urmă numeroşi fii duhovniceşti.

EPISCOPUL ISAIA DE RĂDĂUŢI (†1592)[116]

Acest ierarh iubitor de Hristos a fost cel mai renumit episcop al Rădăuţilor din secolul XVI. Era cu metania din Mânăstirea Slatina. Aici învaţă din tinereţe asprimea vieţii călugăreşti şi dragostea de Dumnezeu şi de oameni.

Tot în şcoala mânăstirii se lumină cu multă învăţătură de carte, întrecând pe toţi dascălii săi. Căci era iscusit în cunoştinţa Sfintei Scripturi, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în lucrarea rugăciunii lui Iisus şi în povăţuirea sufletelor omeneşti pe calea mântuirii. Cunoştea bine istoria Moldovei şi a întregului Bizanţ şi era bun cronicar, caligraf şi vorbitor în limbi. Pe când era ieromonah, înainte de anul 1561, Cuviosul Isaia a copiat un hronograf bizantin şi două cronici, una sârbească şi alta bulgărească, iar între anii 1561–1564, a scris o cronică putneană prescurtată.

Auzind de înţelepciunea şi nevoinţa lui, voievodul Alexandru Lăpuşneanu îl rânduieşte episcop la Rădăuţi în anul 1564, eparhie pe care o păstoreşte cu aleasă pricepere şi blândeţe timp de 14 ani. Ca păstor de suflete s-a ostenit să pună preoţi buni la sate şi egumeni duhovniceşti şi învăţaţi prin mânăstiri. De asemenea, cerceta adesea pe călugări şi pe credincioşi, dezvolta mult şcolile mânăstireşti şi încuraja viaţa isihastă în nordul Moldovei. Iar ca sfetnic de taină al voievodului, mijlocea adesea între el şi supuşii săi, stăruind mereu pentru bună înţelegere şi împăcare. A împlinit şi câteva misiuni de pace peste hotare, în Transilvania, Polonia şi Rusia.

În anul 1577, bunul păstor al turmei lui Hristos, se retrage din scaun la Mânăstirea Agapia Veche, unde îmbracă îngerescul chip al schimniciei. În această vestită vatră isihastă, el întrecu pe mulţi sihaştri, devenind iscusit lucrător al rugăciunii lui Iisus, dascăl şi părinte al părinţilor. După mai mulţi ani de adâncă smerenie şi neîncetată rugăciune, episcopul Isaia îşi dă sufletul în mâinile Domnului, în anul 1592 şi este îngropat alături de biserică.

MITROPOLITUL TEOFAN II Mitropolia Moldovei şi Sucevei (†1598)

Al doilea mitropolit, Teofan, era ucenicul învăţatului episcop Macarie de la Roman, amândoi fiind cu metania din Mânăstirea Râşca. Aici a crescut duhovniceşte, învăţând de la dascălul său frica de Dumnezeu, cunoaşterea Sfintei Evanghelii şi scrierea în limba greacă.

Având o trăire aleasă, cu voia lui Dumnezeu, în anul 1564 a fost ales mitropolit al Moldovei de către Alexandru Lăpuşneanu. Şi era tuturor iubit pentru smerenia şi bunătatea inimii lui. Acest păstor sufletesc cerceta adesea satele şi sfintele mânăstiri şi ajuta mult pe călugării care sihăstreau prin păduri şi prin munţi. Avea încă deosebită grijă de monahii români ce se nevoiau în Muntele Athos, unde a fost trimis de voievod să ducă bani pentru înnoirea din temelie a Mânăstirii Dochiaru (1564–1568). El a supravegheat aceste lucrări, a ajutat să se picteze biserica şi a luat parte la sfinţirea ei, devenind una din cele mai frumoase mânăstiri atonite.

În anul 1568, mitropolitul Teofan l-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie şi tot el l-a îngropat în biserica Mânăstirii Slatina. Mai târziu, sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz, fiind izgonit din scaun, a sihăstrit cu trei ucenici ai săi în munţii din preajma Rarăului. Aici, făcându-şi chilii pe obcina numită până astăzi „Piciorul Mitropolitului”, s-au nevoit în post şi rugăciune câţiva ani de zile. În anul 1577 a fost iarăşi chemat la scaunul său de voievodul Petru Şchiopul, păstorind Biserica Moldovei încă patru ani de zile. În anul 1581, din cauza deselor schimbări de domni, mitropolitul Teofan se refugiază în Polonia. După un an este chemat din nou la scaunul său, pentru a treia oară, rămânând la cârma Bisericii încă cinci ani de zile, căci în acele vremuri tulburi nu era în Moldova alt păstor mai bun ca mitropolitul Teofan.

Deci, povăţuind corabia Bisericii lui Hristos prin grele valuri timp de 17 ani de zile şi răbdând cu bărbăţie multe necazuri, izgoniri şi primejdii, în anul 1587, mitropolitul Teofan II se retrage de bunăvoie din scaun şi se duce la Mânăstirea Dochiaru în Athos. Aici petrece ca un mare sihastru încă 12 ani, întrecând pe mulţi călugări cu aspra sa nevoinţă, fiind cunoscut şi cinstit în tot Muntele Athos. Evlaviosul mitropolit Teofan era primul ierarh român care se făcuse sihastru atonit şi era vestit povăţuitor şi părinte duhovnicesc, atât monahilor români, cât şi multor monahi din Athos.

Ajungând la măsura marilor sihaştri atoniţi, în anul 1598, fericitul mitropolit Teofan şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos şi a fost înmormântat în pridvorul bisericii din Mânăstirea Dochiaru, cum se vede până astăzi. Monahii de aici l-au trecut în rândul marilor ctitori şi îl numără în ceata cuvioşilor părinţi atoniţi. După câţiva ani, soţia lui Ieremia Movilă a dăruit bani să i se pună piatră de mormânt, deasupra căreia stă scris această frumoasă inscripţie: „O, mormântule, pentru Dumnezeu, ce mort ai? Spune-mi repede mie, celui ce te întreabă, pe cine ai? O, străine, (îl am) pe Teofan, cel drag tuturor, pe slăvitul arhiereu al Moldovlahiei, al cărui strălucit sicriu, Elisabeta, soţia prea luminatului Ieremia, fiind fericită că-i este rudă, îl împodobeşte după cuviinţă, de departe, spre amintire şi ca să aibă răsplată. Cerul cu slava lui să-i dea viaţă îndelungată şi strălucită fericire, în anul 1598”.

Pe portretul frumos pictat de pe perete stau scrise, de asemenea, aceste cuvinte: „Strălucitul păstor al Moldovlahiei, Teofan”.

SFÂNTUL IOAN ARHIEPISCOPUL Mânăstirea Râşca (secolele XVI–XVII)[117]

a. Viaţa

Acest ierarh sfânt al Bisericii Ortodoxe Române era de loc din ţinutul Sucevei. Părinţii săi se numeau Gheorghe şi Anastasia. Prin anul 1560 a intrat, ca fiu duhovnicesc al episcopului Macarie de Roman, în obştea Mânăstirii Râşca, ajungând mai târziu egumen şi duhovnic. Între anii 1598–1605 a fost episcop de Huşi; apoi episcop de Rădăuţi, între anii 1605–1608, când este ales mitropolit al Moldovei. El însă, renunţând la scaun, se retrage la mânăstirea de metanie şi după puţin timp se mută la cele veşnice. Viaţa sa, atât de sfântă, ne rămâne în mare parte necunoscută, fiind ascunsă în Hristos. Cel dintâi care l-a făcut cunoscut şi l-a cinstit ca sfânt a fost evlaviosul mitropolit Dosoftei al Moldovei.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Cuviosul Ioan de la Râşca, „arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”, cum l-a numit mitropolitul Dosoftei, a fost chemat de Hristos din tinereţe la viaţa călugărească, având ca dascăl şi povăţuitor pe episcopul Macarie de Roman, care i-a fost egumen şi duhovnic. De la el a învăţat cunoştinţa cărţii, iar de la cuvioşii duhovnici şi sihaştri din munţi a învăţat lucrarea cea îngerească a rugăciunii inimii şi paza minţii de gândurile cele deşarte, care vin de la diavoli. Astfel, în puţină vreme, a împlinit ani îndelungaţi, ajungând la măsura bărbatului desăvârşit.

2. Acest vas ales al Duhului Sfânt avea, îndeosebi, două mari fapte bune: rugăciunea curată însoţită de lacrimi şi o negrăită dragoste pentru Hristos şi pentru oameni. Prin aceste două bunătăţi a biruit toate ispitele vrăjmaşilor şi, curăţindu-şi mintea şi inima, a ajuns purtător de Hristos, plin de blândeţe şi smerenie. În acea vreme nu era altul mai sporit ca el în mânăstirile Moldovei. Era încă mare lucrător şi dascăl al rugăciunii inimii.

3. Învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Ioan s-a făcut egumen şi mare părinte duhovnicesc în Mânăstirea Râşca, căci pe toţi îi miluia şi îi mângâia cu alese cuvinte duhovniceşti şi îi povăţuia spre urcuşul cel duhovnicesc prin însăşi pilda vieţii sale. Acest egumen a adunat în jurul său numeroşi călugări şi a desăvârşit lucrarea duhovnicească începută de episcopul Macarie la Râşca. Cerceta, de asemenea, pe sihaştrii din munţii Râşcăi, le aducea Preacuratele Taine şi zăbovea la chiliile lor, mai ales în sfintele posturi, căci în sufletul lui se odihnea Hristos. Sub povăţuirea acestui sfânt egumen, Mânăstirea Râşca ajunsese la cea mai înaltă înflorire duhovnicească.

4. Pentru o nevoinţă aleasă ca aceasta, Cuviosul Ioan s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al înaintevederii. Din această pricină, mulţi credincioşi de prin sate alergau la chilia lui, îi cereau sfintele rugăciuni, îşi mărturiseau păcatele şi primeau sănătate, căci era părinte sufletesc al tuturor şi toţi îl cinsteau ca pe un sfânt bărbat şi plin de har.

5. În anul 1574, năvălind păgânii, au prădat numeroase sate şi mânăstiri din centrul Moldovei. Atunci, mulţi oameni au scăpat de moarte cu rugăciunea şi milostenia Cuviosului Ioan. Căci, adunându-se mii de săteni în curtea mânăstirii de frica turcilor, blândul egumen i-a adăpostit, i-a hrănit şi i-a mângâiat pe toţi cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Apoi, cunoscând cu duhul că şi Mânăstirea Râşca va fi jefuită de turci, a făcut cuviosul priveghere de toată noaptea împreună cu tot soborul, a săvârşit Sfânta Liturghie şi a împărtăşit poporul cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Iar în zorii zilei, binecuvântându-i, le-a dat hrană şi i-a trimis să se ascundă în munţi. În urmă, marele stareţ a luat clopotele ctitoreşti şi le-a aruncat în iazul mânăstirii pentru a nu le topi păgânii. Asemenea şi odoarele îngropându-le, a luat icoana Sfântului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfânt lăcaş şi, îngenunchind, a înconjurat biserica împreună cu părinţii. Apoi, sărutându-se unii cu alţii, s-au risipit în munţi, la chiliile fericiţilor sihaştri şi acolo au zăbovit ca la trei ani, până s-a liniştit ţara.

6. Văzând mitropolitul şi domnul Moldovei nevoinţa Cuviosului egumen Ioan, în anul 1598 l-au ales episcop de Huşi, împotriva voii sale, păstorind bine turma lui Hristos timp de 7 ani, căci ducea aceeaşi petrecere ca la mânăstire şi era mereu înconjurat de popor. A păstorit şi Episcopia Rădăuţilor încă trei ani. Apoi, fiind ales mitropolit al Moldovei şi iubind mai mult liniştea şi rugăciunea decât cinstea cea trecătoare, Cuviosul Arhiepiscop Ioan, cerându-şi iertare, s-a retras la fericita linişte de la Râşca. Aici, mai trăind puţin în rugăciune şi smerenie, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos.

Sfinte Ierarhe Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!

CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL Mânăstirea Râşca (secolele XVI–XVII)

Ieroschimonahul Ioan era unul din ucenicii Sfântului Arhiepiscop Ioan de la Râşca. El s-a nevoit mai întâi în mânăstirea de metanie, până ce marele său dascăl şi părinte duhovnicesc s-a mutat din viaţa aceasta. Apoi, dorind viaţă pustnicească, s-a retras în munte, pe valea pârâului Râşcuţa, şi acolo a sihăstrit în cuvioşie şi plăcere de Dumnezeu mai mult de 30 de ani.

Acest sihastru a fost un vestit lucrător al rugăciunii lui Iisus şi un mare rugător al neamului românesc. Atât de mult sporise în asceză şi în cugetarea celor dumnezeieşti, că în timpul rugăciunii faţa lui se lumina de darul Duhului Sfânt şi cunoştea cele viitoare. Chilia lui din lemn şi pământ se afla într-o mică poiană retrasă de lume, la 3 km mai sus de mânăstire, numită până azi „Poiana lui Ioan”. Aici avea cuviosul câţiva ucenici, un mic paraclis pentru rugăciune şi o mică grădină de legume. În această poiană au sihăstrit întotdeauna pustnici aleşi, fiind loc de linişte pentru călugării din Mânăstirea Râşca. Se crede că tot aici s-a retras fericitul Arhiepiscop Ioan cu obştea sa, de frica turcilor, pe când era egumen la Râşca.

Deci, mult nevoindu-se şi răbdând nu puţine ispite de la vicleanul diavol, Cuviosul Ioan Sihastrul şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi.

CUVIOSUL ISAIA PUSTNICUL Mânăstirea Moldoviţa (secolele XVI–XVII)

În jurul Mânăstirii Moldoviţa (ante 1402), ca de altfel pretutindeni, se nevoiau încă din secolele XIII–XIV câţiva sihaştri uitaţi de lume. Unii rămâneau necunoscuţi până la moarte; alţii trăiau un timp ca pustnici în poienile codrilor, apoi din nou se retrăgeau în mânăstire.

Unul dintre aceşti sihaştri a fost şi Cuviosul schimonah Isaia. El s-a nevoit mai întâi în Mânăstirea Moldoviţa, în a doua jumătate a secolului XVI, ajungând monah foarte sporit în cele duhovniceşti. Apoi, dorind să înveţe mai multă carte, a fost trimis de egumenul său la vestita şcoală duhovnicească din Mânăstirea Putna. Aici străluceau în acea vreme doi mari dascăli putneni, Antonie Protopsaltul şi arhimandritul Filotei. De la cel dintâi a învăţat Cuviosul Isaia tipicul şi cântarea psaltică, iar de la „prealuminatul” dascăl Filotei a învăţat, pe lângă limbile greacă şi slavonă, cunoştinţa Sfintei Scripturi şi operele cele mai alese ale Sfinţilor Părinţi. Tot la Putna a deprins meşteşugul caligrafiei şi împodobirii cu picturi a cărţilor bisericeşti.

Reîntors la Moldoviţa, Cuviosul Isaia a petrecut un timp în obşte, ca protopsalt şi dascăl în şcoala mânăstirii. Apoi, râvnind marilor sihaştri de demult, s-a retras la linişte în pădurile din jurul mânăstirii. Acolo, făcându-şi o colibă, se nevoia ziua şi noaptea în post, în rugăciune şi în luare-aminte de sine. Preacuratele Taine le primea din mânăstire, unde cobora la marile sărbători, iar hrana şi îmbrăcămintea şi le agonisea din lucrul mâinilor sale. Căci, fiind bun caligraf, copia cărţi de slujbă pentru biserici şi primea cele necesare.

Cel mai de preţ manuscris copiat de Cuviosul Isaia, pe când era pustnic, este un frumos Tetraevanghel scris la cererea egumenului din Mânăstirea Moldoviţa, în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595–1606). Pe fila 257 se află această însemnare: „Eu mult păcătosul pustnic Isaia m-am trudit şi am scris”. Iar pe prima filă se află dedicaţia pustnicului Isaia adresată, în semn de recunoştinţă, „Atotluminatului şi prea sfinţitului şi de Dumnezeu alesului şi dascălului nostru, chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna”. Tot pe prima filă, jos, notează schimonahul Isaia şi această însemnare: „Eremia Movilă Voievod, din mila lui Dumnezeu domn (al) Ţării Moldovei, scrie rugăminte egumenului nostru din Moldoviţa şi întregului sobor”[118]. Este vorba de o scrisoare a voievodului prin care cere să fie pomenit de călugări la sfintele lor rugăciuni.

După mulţi ani de viaţă pustnicească, Cuviosul Isaia s-a reîntors în obştea Mânăstirii Moldoviţa. Apoi, mai trăind puţin şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVII.

CUVIOSUL FILOTEI DASCĂLUL Mânăstirea Putna (secolele XVI–XVII)

Cuviosul arhimandrit Filotei a fost unul din cei mai învăţaţi dascăli ai şcolii duhovniceşti din Mânăstirea Putna, unde a deprins din tinereţe frica de Dumnezeu şi osteneala faptelor bune. Bogatele sale cunoştinţe teologice, patristice, catehetice şi chiar filozofice, le-a primit, atât în Mânăstirea Putna, cât şi în Muntele Athos, unde s-a nevoit câţiva ani.

De la marii dascăli atoniţi a deprins cuviosul ieromonah Filotei cunoştinţa cea adâncă a învăţăturii ortodoxe, dogmele, morala, asceza, retorica, filocalia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi, luminându-se îndeajuns şi cunoscând bine limbile greacă şi slavonă, s-a întors la Mânăstirea Putna. Acest cuvios era şi un iscusit lucrător al rugăciunii, duhovnic, dascăl de limbă română şi bun caligraf.

Deci, luând sub conducerea sa şcoala Mânăstirii Putna, în puţină vreme a sporit atât de mult faima ei, încât nu era alta mai vestită în Ţara Moldovei. Căci veneau să înveţe carte de la arhimandritul Filotei zeci de călugări din Putna, Moldoviţa, Humor, Suceava şi numeroşi tineri, pentru preoţi la sate. Iar bunul dascăl şi slujitor al lui Hristos, ajutat de un alt iscusit dascăl, „Antonie protopsaltul” (1589), atât de mult s-a ostenit cu ucenicii săi, că mulţi dintre ei au deprins limbile greacă şi slavonă. Alţii au învăţat meşteşugul rugăciunii lui Iisus, iar alţii au ajuns vestiţi protopsalţi prin mânăstiri, iscusiţi caligrafi, scriitori şi împodobitori de cărţi bisericeşti[119].

Unul dintre ucenicii săi a fost şi „mult păcătosul pustnic Isaia” din Mânăstirea Moldoviţa. Acesta, după ce învaţă carte la Putna, ajunge pustnic şi scrie un Tetraevanghel (sfârşitul secolului XVI) pentru Moldoviţa. Pe prima filă scrie următoarea dedicaţie, în semn de recunoştinţă: „Atotluminatului şi preasfinţitului şi de Dumnezeu alesului şi dascălului nostru chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna”[120].

Acest dascăl al monahismului şi teologiei româneşti din secolul XVI a făcut din şcoala mânăstirească de la Putna o adevărată academie teologică. Refuzând să urce treapta arhieriei, a rămas în smerenia vieţii călugăreşti până la sfârşitul vieţii sale. Dar prin înţelepciunea şi trăirea sa, pe mulţi i-a luminat şi i-a zidit sufleteşte, pentru care era numit de toţi: „Prealuminatul şi preasfinţitul şi de Dumnezeu alesul şi dascălul nostru”. Numele său era cunoscut până la Pecersca, în Athos şi chiar la Patriarhia din Constantinopol şi se cucereau toţi de nevoinţa şi smerenia lui.

Aşa s-a nevoit acest mare dascăl, duhovnic şi slujitor al Bisericii lui Hristos, ca la 50 de ani, mărturisind dreapta credinţă, învăţând pe călugări şi preoţi cunoştinţa Sfintei Evanghelii, deprinzând pe mulţi lucrarea cea de taină a rugăciunii şi născând numeroşi fii duhovniceşti. Apoi, simţindu-se chemat la cele veşnice, a dat ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace în Mânăstirea Putna, la începutul secolului XVII.

CUVIOŞII PĂRINŢI EVLOGHIE, PIMEN, MISAIL, VASILE ŞI PAISIE Sihăstria Agapia Veche (secolele XVI–XVII)

Între „Muntele Scaunele” şi „Poiana lui Eufrosin” este o mică poiană „cu arbori bătrâni şi roditori”, plantaţi de cei dintâi părinţi care au întemeiat Schitul Agapia Veche şi bisericuţa de lemn pe temelie de piatră. Locul acesta se cheamă până astăzi „Livada Părinţilor”.

În această livadă exista, prin secolele XVI–XVII, un cimitir în care se îngropau, atât călugării din „Mânăstirea lui Agapie”, cât şi sihaştrii care se nevoiau singuri prin pădurile şi munţii din împrejurimi. Aici, în „Livada Părinţilor”, s-au găsit în morminte, prin săpături ocazionale, sicrie făcute din butuci de stejar tăiaţi pe lungimea mortului şi apoi scobiţi înăuntru ca o raclă, iar morţii din ele erau înfăşuraţi şi cu o cărămidă sub cap. La unii era şi câte o cruce de plumb legată de gât, cu numele mortului scris pe o latură, ori pe o muchie...”. În tradiţia locului se spune că printre numeroşii sihaştri din Munţii Neamţului, mai ales de la Agapia Veche, „se aflau între ei mulţi bărbaţi cu viaţa sfântă, ale căror trupuri, îngropându-se acolo şi după multă vreme constatându-se de sfinte, au fost scoase şi duse ca moaşte prin alte ţări, ca: Rusia, Grecia...”.

Între cuvioşii sihaştri de la Agapia Veche, ale căror cinstite moaşte se odihnesc în cimitirul vechi din „Livada Părinţilor”, s-au identificat în anul 1838 cinci nume de schimonahi şi ieroschimonahi, anume: Evloghie, Pimen, Misail, Vasile şi Paisie. Trupurile acestor cuvioşi părinţi erau aşezate în sicrie din trunchiuri groase de stejar, cu cruci grele de plumb pe piept şi cu osemintele galbene şi bine mirositoare. Ei s-au nevoit la Agapia Veche, atât în obşte, cât şi în munţii din împrejurimi, până la jumătatea secolului XVIII, când schimonahii obişnuiau să poarte cruci grele de plumb pe piept şi se îngropau în sicrie scobite în tulpină de stejar. Pe unii dintre aceştia i-a cunoscut încă din viaţă mitropolitul Dosoftei, iar despre alţii numai a auzit, precum singur mărturiseşte: „Încă şi din români mulţi sunt cărora le-am văzut viaţa şi traiul lor, dar n-au fost căutaţi”[121].

Chipul în care s-au nevoit aceşti sfinţi sihaştri şi faptele bune ce le-au săvârşit în viaţă, singur Dumnezeu le ştie, Care cercetează inimile şi rărunchii oamenilor. Însă crucile grele de plumb şi sicriile în care se îngropau dovedesc nevoinţa aspră pe care o duceau. Căci toţi erau mari lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi trăiau în desăvârşită linişte şi bucurie dumnezeiască, păzindu-şi mintea curată de gânduri şi ostenindu-şi trupul cu înfrânarea şi privegherea.

Astăzi, trupurile acestor cuvioşi părinţi şi rugători ai neamului nostru se odihnesc, uitate, în „Livada Părinţilor” de la Agapia Veche, iar sufletele lor cântă neîncetat cu îngerii în ceruri măririle lui Dumnezeu.

CUVIOSUL IEREMIA VALAHUL (ROMÂNUL)[122] (1556–1625)

Cuviosul Ieremia, numit din botez Ioan, s-a născut la 29 iunie, 1556, într-un sat din centrul Moldovei, anume Sasca, judeţul Suceava, dintr-o familie ortodoxă cu şapte copii. Părinţii săi, Stoica şi Margareta lui Bărbat, i-au dat o bună creştere în dreapta credinţă, în rugăciune, în milostenie şi în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Îi deştepta totodată şi râvna pentru viaţa înaltă, călugărească. Odată, pe când tânărul Ioan lucra la câmp cu tatăl său, acesta i-a zis: „Fiule, vezi păsările acelea care zboară? Tot aşa zboară în rai şi sufletele călugărilor buni!”

Ajuns la vârsta de 19 ani, Ioan părăseşte casa părintească şi lucrează puţin timp în Alba Iulia. Aici află că un medic din Italia, anume Pietro Giacomo, care tratase pe principele Transilvaniei, şi la întoarcere în ţara lui căuta un însoţitor. Prin pronia lui Dumnezeu, tânărul Ioan îl însoţeşte pe acel medic până în oraşul Bari–Italia. Era prin anul 1575. Rămânând singur, sărac şi străin, nu ştia unde să se ducă. Deci, rugându-se cu multe lacrimi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, a fost îndemnat să se retragă la o mânăstire de călugări capucini, numită „a Sfântului Efrem”. Aici a fost primit şi apoi călugărit, primind numele de „Ieremia Valahul”, adică „Românul”.

Neştiind carte, dar fiind foarte milostiv şi iubitor de străini, a fost rânduit multă vreme la infirmierie cu îngrijirea bolnavilor. El întrecea pe toţi ceilalţi din mânăstire cu tăria credinţei, cu smerenia, cu blândeţea, cu rugăciunea, cu desăvârşita lepădare de cele pământeşti, cu iubirea aproapelui şi îngrijirea bolnavilor. Pentru aceste mari virtuţi şi mai ales pentru smerenia şi sfinţenia vieţii sale, s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni cu care vindeca mulţi bolnavi. Rugăciunea lui obişnuită pentru cei bolnavi era aceasta: „Puterea lui Dumnezeu-Tatăl, înţelepciunea lui Dumnezeu-Fiul şi harul Duhului Sfânt să te izbăvească de tot răul!” Cu această rugăciune făcea multe vindecări şi mângâia pe cei care erau în suferinţă.

Iată câteva din faptele minunate săvârşite de Cuviosul Ieremia. Odată a izgonit din grădina mânăstirii viermii care mâncau varza, numai prin rugăciu-ne şi prin stropirea cu agheasmă. Altădată a vindecat o copilă bolnavă de vărsat, rostind obişnuita lui rugăciune şi făcând semnul Sfintei Cruci pe capul ei, iar în anul 1616 a vindecat un copil de lepră şi pe tatăl lui, greu bolnav.

Părintele Ieremia avea chipul luminat de o permanentă bucurie cerească, pe care o transmitea tuturor celor care veneau la dânsul. Apoi era foarte milostiv. Când pleca din mânăstire, lua cu el tot ce găsea de mâncare şi ducea la cei lipsiţi, care îi ieşeau în cale. Uneori îl întrebau fraţii: „Ce faci cu acestea, părinte Ieremia?”. Iar el răspundea cu blândeţe: „Săracii, săracii! Noi am mâncat, ei însă n-au ce mânca!” Alteori îndemna pe cei ce veneau la el: „Fiţi milostivi! Faceţi binele cu inima deschisă! Hristos a venit din cer pe pământ din iubire, ca să ne miluiască pe toţi! Să miluim şi noi pe cei din jurul nostru!”

Astfel, Cuviosul Ieremia avea un suflet devotat milosteniei, jertfirii pentru aproapele, îngrijirii celor suferinzi – virtuţi specifice în mare parte monahilor români. Prin milostenie şi smerenie îi întrecea pe toţi din mânăstire, chiar şi pe cei mai învăţaţi; căci zice Domnul: Milă voiesc, iar nu jertfă! De aceea se spunea între fraţi: „Să ai milostenia Cuviosului Ieremia Românul!” Cu dragostea şi rugăciunea lui, Cuviosul Ieremia vindeca mulţi bolnavi, alina multe inimi zdrobite şi întărea pe toţi în credinţă şi nădejde. Căci unde intra el, intra şi bucuria Duhului Sfânt. De aceea, toţi bolnavii de la infirmierie doreau să fie îngrijiţi mai ales de el; toţi săracii doreau să fie miluiţi de el; toţi credincioşii din partea locului îl căutau cu credinţă şi doreau să asculte sfatul lui. Şi aceasta, pentru că era plin de dragostea lui Dumnezeu, avea inimă milostivă, era dulce la cuvânt şi cu totul dezlipit de cele pământeşti. Deşi nu era hirotonit preot şi se afla în ascultările cele mai de jos, pentru smerenia şi dragostea lui, era cel mai cinstit şi căutat din mânăstire. Ori de câte ori auzea că cineva este bolnav sau întristat, îl cerceta cu seninătate, îi ducea ceva milostenie şi aşa îi alunga durerea şi întristarea inimii. Iar când unii îl întrebau cum reuşeşte să facă acestea, el le răspundea: „Milostenia le drege pe toate!”

Faima vindecărilor miraculoase şi multa sa milă pentru săraci şi suferinzi l-au făcut pe Cuviosul Ieremia vestit în tot ţinutul Neapole. Mulţi bolnavi îl chemau în casele lor ca să le aline durerile şi, datorită rugăciunilor lui, se făceau sănătoşi. Era destul numai să audă că cineva în vreun sat este bolnav şi de îndată lua ceva de mâncare şi se ducea în casa bolnavului. După ce se ruga pentru el şi-i făcea cruce pe cap, îi dădea pâine sau fructe să mănânce, zicând: „Ia, frate, şi mănâncă. O să-ţi facă bine, că sunt binecuvântate!”

Cuviosul Ieremia era un călugăr al rugăciunii. Mai ales noaptea, când toţi dormeau, se ruga singur în locuri retrase, până suna clopotul de biserică. Iar de la slujbele bisericii, pe cât putea nu lipsea niciodată, oricât ar fi fost de ocupat şi obosit. Uneori zicea fraţilor din mânăstire: „Noi avem de toate şi nu ducem lipsă de nimic, nici nu ne apasă necazurile vieţii. De aceea suntem datori să ne rugăm pentru sărmani, pentru suferinzi, pentru toţi care au încredere în noi şi care cer cu râvnă şi credinţă să ne rugăm pentru ei!”

Odată, pe când mergea la biserică şi era singur, a văzut pe diavolul în chip de om, stând la uşa de intrare. „Ce faci aici?” l-a întrebat cuviosul. „Aştept călugării care întârzie la rugăciune, să-i ispitesc şi să-i adorm în timpul Liturghiei!” Apoi îndată s-a făcut nevăzut, căci ştie vrăjmaşul câtă putere are rugăciunea şi mai ales Sfânta Liturghie. Întrucât Cuviosul Ieremia nu ştia carte, iubea cel mai mult două rugăciuni: „Tatăl nostru” şi „Bucură-te, Marie, ceea ce eşti plină de dar...”, pe care le repeta mereu la ascultare, cu atenţie şi evlavie.

În primăvara anului 1625, pe când Cuviosul Ieremia avea 69 de ani, din care 47 în călugărie, a fost chemat de un bolnav într-o localitate îndepărtată. Pe cale, fiind frig, s-a îmbolnăvit de aprindere la plămâni. Simţindu-şi sfârşitul aproape, şi-a cerut iertare de la toţi, a primit Trupul şi Sângele Domnului şi, dându-şi sufletul cu pace, a rostit ultimele cuvinte: „Mor bucuros, în ascultare şi dragoste!”

Aşa a trăit şi aşa s-a săvârşit din viaţă, în ţară străină, acest mare călugăr moldovean, fiind întru totul plin de smerenie, de răbdare, de trăire îngerească şi de nemuritoare iubire pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Nu ştia nici a citi, nici a scrie. Nu ştia bine nici limba ţării care l-a găzduit. Dar ştia să se roage simplu şi cu inima curată. Ştia să trăiască frumos, în sărăcie de cele pământeşti, dar plin de pacea duhului şi de bucuria celor cereşti. De aceea s-a învrednicit de darul facerii de minuni şi al cunoaşterii celor viitoare. Credinţa lui simplă şi curată, smerenia, milostenia şi dumnezeiasca iubire, virtuţi atât de obişnuite în rândul monahilor şi credincioşilor noştri l-au făcut pe Cuviosul Ieremia „Românul” sfânt şi nemuritor. Căci sfinţii nu au pe pământ nici ţară, nici frontiere. Ei sunt universali, comuni şi nemuritori pentru toată lumea prin sfinţenia vieţii lor şi prin umbrirea harului Duhului Sfânt. Şi, întrucât sfinţii sunt canonizaţi şi cinstiţi ca sfinţi mai întâi de popor, apoi de Biserică, la fel şi Cuviosul Ieremia Românul, a fost cinstit ca sfânt încă din viaţă de către toţi credincioşii din partea locului. Apoi, după trei ani de la moartea sa, a fost trecut în rândul fericiţilor.

La 30 octombrie, 1983, Biserica Apuseană l-a canonizat oficial, trecându-l în rândul sfinţilor. El rămâne însă un sfânt român, un sfânt ortodox după suflet şi fapte. Un sfânt al tuturor creştinilor iubitori de Hristos din trecut şi prezent, odrăslit din acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.

CUVIOSUL DOSOFTEI DASCĂLUL Egumen în Schitul lui Zosima–Secu (1582–1606)[123]

Prima aşezare monahală atestată documentar pe valea Secului din ţinutul Neamţ a fost o mică sihăstrie din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, întemeiată de câţiva călugări pustnici din Mânăstirea Neamţ. Iar cel dintâi ctitor care zideşte aici lăcaş de rugăciune şi chilii, în a doua jumătate a secolului XVI, a fost vistiernicul Zosin (schimonahul Zosima).

Printre cei dintâi egumeni ai acestui schit retras de lume a fost şi ieroschimonahul Dosoftei, mare dascăl şi povăţuitor de suflete, cu metania din Mânăstirea Neamţ. Timp de 40 de ani, cât a dăinuit Schitul lui Zosima, Cuviosul Dosoftei a stat ca un adevărat stâlp şi părinte duhovnicesc în fruntea obştii sale, formată din peste 50 de sihaştri. El învăţa pe toţi frica de Dumnezeu, ascultarea, smerenia şi meşteşugul nevoinţei călugăreşti, căci era iscusit în tâlcuirea Sfintelor Scripturi şi vestit pentru înţelepciunea sa în toată Moldova, până la însuşi domnul ţării. Se spunea despre dânsul că era, de asemenea, bun cunoscător al limbilor greacă şi slavonă şi ştia, ca puţini alţii, dogmele Bisericii Ortodoxe. A întemeiat încă şi şcoală mânăstirească de învăţătură în obştea sa, unde învăţau călugări iubitori de carte. Pentru aceea şi dascăl sau „nastavnic” era numit de cei din vremea sa.

Unul din cei mai vestiţi ucenici ai egumenului Dosoftei a fost însuşi marele mitropolit Varlaam Moţoc, care a vieţuit în Schitul lui Zosima mai mult de 25 de ani. Înţelepciunea duhovnicească şi teologică a ucenicului arată măsura nevoinţei şi cunoştinţelor pe care le stăpânea dascălul său.

Cuviosul Dosoftei era încă iscusit povăţuitor şi duhovnic al sihaştrilor care se nevoiau în codrii de pe valea Secului. Totodată, el a ajutat mult la zidirea din nou a ctitoriei lui Nestor Ureche (1602), alături de Schitul lui Zosima, fiind cel dintâi stareţ al Mânăstirii Secu, între anii 1602–1606. Acest egumen face din obştea sa o adevărată lavră, vestită în toată Ţara Moldovei.

La 21 august, 1606, Cuviosul Dosoftei Dascălul lasă egumen în locul său pe ieroschimonahul Andrei, unul din fiii săi duhovniceşti, iar el se mută în odihna lui Hristos, plâns de toţi ucenicii şi sihaştrii de pe valea „pârâului Săc”.

CUVIOŞII VUCOL, GHEDEON ŞI GHERMAN Sihaştri de pe Muntele Ceahlău (secolele XVI–XVII)

Aceşti trei cuvioşi sihaştri erau cu metania din sihăstria Ceahlăului şi din Mânăstirea Pionul, situate în apropierea acestui sfânt munte românesc. După ce mai întâi s-au deprins în obşte cu osteneala vieţii călugăreşti şi au îmbrăcat îngerescul chip al schimniciei, s-au retras la linişte în adâncul codrilor seculari de pe valea pârâului Durău, unde se nevoiau mulţi sihaştri purtători de Hristos. Apoi şi-au săpat trei peşteri aproape una de alta, în stâncile de piatră de sub vârful Ceahlăului şi acolo se nevoiau în post, în rugăciune şi în dorire de Dumnezeu.

Nevoinţa lor era aceasta: ziua şi noaptea îşi aveau mintea înălţată la Dumnezeu, prin neîncetată rugăciune şi nădejdea bunătăţilor celor viitoare. Toată săptămâna petreceau singuri în munte, nevăzând faţă de om, şi mâncau o dată pe zi, după apusul soarelui. În sărbători se adunau la chilia unui duhovnic sihastru şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie şi primeau Trupul şi Sângele Domnului. Iar cele de nevoie vieţii le primeau prin ucenicii lor de la mânăstirea de metanie.

Aşa s-au nevoit Cuvioşii Vucol, Ghedeon şi Gherman timp de 30 de ani, strălucind ca trei făclii pe Muntele Ceahlău şi neîncetat rugându-se pentru ei şi pentru mântuirea lumii. Apoi, ajungând la vârsta bătrâneţii şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-au săvârşit cu pace în primele trei decenii ale secolului XVII şi s-au numărat în ceata cuvioşilor părinţi[124]. Peşterile lor se văd până astăzi şi le poartă numele peste veacuri[125].

„Ceata pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumneze-iescul dor!”

CUVIOSUL PANGRATIE ARHIMANDRITUL Mânăstirea Suceviţa (secolele XVI–XVII)

Acest cuvios iubitor de Hristos era ucenic al mitropolitului Gheorghe Movilă, pe când era egumen în Mânăstirea Suceviţa (1564?–1579). Apoi, râvnind vieţii pustniceşti, s-a făcut sihastru, cu binecuvântarea dascălului său, pe un deal din apropierea mânăstirii, numit până astăzi „Dealul lui Pangratie”. Aici, făcându-şi un bordei în mijlocul pădurii, s-a nevoit Cuviosul Pangratie peste 20 de ani în neîncetată rugăciune, în post şi în priveghere, răbdând multe ispite de la diavolul. Numele lui devenise cunoscut în toate satele de pe valea Suceviţei şi mulţi credincioşi îl căutau pentru binecuvântare şi pentru cuvânt de folos. Avea încă şi darul vindecării bolilor, căci se făcuse vas curat al Duhului Sfânt.

În anul 1610, Cuviosul Pangratie a fost ales egumen şi părinte duhovni-cesc al Mânăstirii Suceviţa, pe care o povăţuieşte cu multă înţelepciune 15 ani. Ca egumen, a înmulţit numărul monahilor la peste 50 de rugători, dintre care o parte trăiau în obşte, iar ceilalţi sihăstreau în pădurile din jurul Suceviţei. Pe toţi îi avea sub ascultare arhimandritul Pangratie, deprinzându-i frica de Dumnezeu, smerenia şi neîncetata rugăciune, care este maica tuturor faptelor bune. Cuviosul Pangratie s-a îngrijit şi de buna chivernisire a mânăstirii, înnoind chiliile monahilor şi ale sihaştrilor şi făcând multe milostenii la sătenii din valea Suceviţei. Era încă foarte cinstit şi căutat de credincioşi, „având multă trecere în poporul de la sate”.

Săvârşind, astfel, călătoria acestei vieţi, după cuvântul Sfintei Evanghelii, s-a mutat la cereştile lăcaşuri în primele decenii ale secolului XVII[126].

EPISCOPUL EFREM AL RĂDĂUŢILOR Mânăstirea Moldoviţa († 1626)

Evlaviosul episcop Efrem era cu metania din Mânăstirea Moldoviţa, iar cu locul naşterii din părţile Sucevei. Deci, auzind de buna nevoinţă a monahilor de aici, s-a făcut călugăr în a doua jumătate a secolului XVI, învrednicindu-se în puţină vreme de darul preoţiei. Apoi a fost mai mulţi ani eclesiarh şi duhovnic al obştii din Moldoviţa, crescând mulţi fii duhovniceşti şi zidind sufleteşte pe toţi cu smerenia, cu blândeţea şi cu înţelepciunea lui. Căci era deprins din copilărie cu citirea şi înţelegerea Sfintei Scripturi şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe care o deprinsese în şcoala mânăstirii de la dascăli iscusiţi.

Spre sfârşitul secolului XVI, Cuviosul Efrem a fost ales egumen al Mânăstirii Moldoviţa, povăţuind duhovniceşte această obşte între anii 1595–1607 şi adunând în jurul său până la 60 de călugări. În această vreme, Mânăstirea Moldoviţa a cunoscut o epocă de aleasă înflorire duhovnicească şi culturală. Aici se formau duhovnici şi egumeni iscusiţi în povăţuirea sufletelor omeneşti, precum şi buni caligrafi care scriau cărţi de slujbă pentru biserici, printre care era şi Cuviosul Isaia pustnicul. În jurul Mânăstirii Moldoviţa se nevoiau, de asemenea, numeroşi sihaştri care se bucurau de ajutorul lui. Numele egumenului Efrem era cunoscut domnului Moldovei, Ieremia Movilă, care îi acordă unele ajutoare pentru mânăstire şi „scrie rugăminte egumenului din Moldoviţa şi întregului sobor”.

Pentru înţelepciunea vieţii sale, Cuviosul Efrem a fost chemat de Dumnezeu la treapta arhieriei, fiind hirotonit episcop al Huşilor în anul 1607. După puţină vreme ajunge pe scaunul Episcopiei Rădăuţilor, bine păstorind turma lui Hristos 15 ani (1608–1614 şi 1616–1623). Prima lui grijă a fost să zidească biserici în toate satele şi să hirotonească preoţi buni şi ştiutori de carte, ca să poată povăţui poporul pe calea mântuirii. Se îngrijea, de asemenea, pentru întărirea vieţii duhovniceşti în mânăstirile şi schiturile din eparhia sa, rânduind egumeni luminaţi şi sporiţi în fapte bune.

La mânăstirea de metanie, episcopul Efrem a zidit în anul 1612 o frumoasă „clisiarniţă”, care se păstrează până astăzi. A mai dat mânăstirii sale câteva cărţi de slujbă, caligrafiate cu propriile sale mâini, şi anume un Evangheliar (1613), o Psaltire (1614) şi un „Anghelis” (Octoih). Pe acest manuscris se află următoarea însemnare: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, iată eu robul Domnului Dumnezeului meu, Efrem, episcop de Rădăuţi, am binevoit şi am dorit din toată inima şi am dat din agoniseala mea dreaptă, ca să se scrie sfântul Anghelis care stă de faţă celor ce-l privesc, ca rugăciune a mea pentru mine şi părinţii mei şi l-am dat Sfintei Mânăstiri Moldoviţa...”.[127]

Aşa nevoindu-se smeritul episcop Efrem şi mult ostenindu-se pentru mântuirea turmei sale, în anul 1623 s-a retras la mânăstirea de metanie. Apoi, pregătindu-şi dinainte mormântul, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în anul 1626. Mormântul se află în gropniţa Mânăstirii Moldoviţa şi poartă următoarea inscripţie: „Acesta este mormântul presfinţitului nostru părinte Kir Efrem, episcop al Rădăuţiului (unde) este şi înmormântat, unde s-a făgăduit lui Dumnezeu şi Preacuratei Sale Maici, din tinereţe. Veşnica lui pomenire, în anul 1626”.

MITROPOLITUL ANASTASIE CRIMCA al Moldovei şi Sucevei († 1631)[128]

a. Viaţa

Acest mare mitropolit al Moldovei s-a născut în Suceava, pe la jumătatea secolului XVI, din părinţi foarte iubitori de Hristos, anume Ioan şi Cristina. Din botez se chema Ilie.

În timpul domniei lui Petru Şchiopul (1582–1591), tânărul Ilie Crimca a fost diac de cancelarie şi ostaş. Apoi, renunţând la cele pământeşti, s-a făcut călugăr la Mânăstirea Putna. După puţină vreme a ajuns egumen la Mânăstirea Galata din Iaşi. În anul 1600 a fost ales episcop la Rădăuţi. Dar în acelaşi an se retrage la Dragomirna unde zideşte o mică biserică de piatră şi întemeiază schit de călugări.

În anul 1606 este ales episcop la Roman, iar în decembrie 1607 este ales mitropolit al Moldovei şi Sucevei, până în anul 1617, când se retrage din scaun la Mânăstirea Dragomirna, ctitorită de el în anul 1609. Între anii 1619–1629 păstoreşte din nou Biserica Moldovei. Apoi, se retrage la ctitoria sa şi trece la cele veşnice, la 19 ianuarie, 1631.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Mitropolitul Anastasie a fost ales de Dumnezeu din braţele maicii sale să fie păstor duhovnicesc al Bisericii lui Hristos. Părinţii săi, Ioan şi Cristina, l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu, ca pe un odor de mare preţ, dându-i o educaţie creştinească cu totul aleasă. Astfel, tatăl său l-a învăţat bărbăţia şi tăria sufletească, care îl fac pe om statornic şi îndelung răbdător în încercările de multe feluri ale vieţii; iar buna sa mamă l-a învăţat să fie smerit, cu sufletul deschis spre dumnezeieştile frumuseţi, fierbinte în rugăciuni şi iubitor de oameni.

2. În tinereţile sale, fiind ostaş în armata Moldovei, se spune despre dânsul că făcea adevărate vitejii în luptele cu cazacii, care prădau adesea satele şi mânăstirile. Că, întărindu-se cu crucea lui Hristos şi fiind îndemânatic şi plin de curaj, biruia cu multă uşurinţă pe năvălitori. Pentru toate acestea a fost răsplătit de domnul Moldovei cu o mare întindere de pământ, unde mai târziu a zidit frumoasa Mânăstire Dragomirna.

3. Rămânând în oaste câţiva ani, tânărul Ilie Crimca a fost îndemnat de Duhul Sfânt să se facă ostaş al lui Hristos. Deci, renunţând la cele pământeşti, a intrat în obştea Mânăstirii Putna, călugărindu-se cu numele de Anastasie. Aici a deprins monahul Anastasie meşteşugul cel cu multă iscusinţă al picturii în miniatură şi scrierea de cărţi. Aici, în şcoala Mânăstirii Putna, a învăţat ostaşul lui Hristos meşteşugul luptei duhovniceşti şi buna nevoinţă călugărească.

4. Văzând părinţii smerenia şi isteţimea minţii monahului Anastasie, îndată l-au hirotonit preot şi, la cererea voievodului, l-au trimis egumen la Mânăstirea Galata de curând zidită. Şi atât de frumos a povăţuit acest sfânt lăcaş, încât toţi îl iubeau şi mulţi credincioşi îl aveau de părinte duhovnicesc. După ce a format la Galata o obşte bine organizată cu ucenici buni, în anul 1600, arhimandritul Anastasie a fost hirotonit episcop de Rădăuţi.

5. Retrăgându-se din scaun datorită vitregiilor vremii, episcopul Anastasie a sihăstrit 6 ani de zile la metocul său, Dragomirna. Aici a zidit o mică biserică, a adunat în jurul său câţiva ucenici şi se îndeletnicea cu citirea sfintelor cărţi, cu zugrăvirea de icoane şi cu scrierea de manuscrise, povăţuind multe suflete către Hristos.

6. Pentru înţelepciunea şi smerenia sa, în anul 1607, episcopul Anastasie a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind Biserica lui Hristos timp de 20 de ani. Cea dintâi grijă a sa a fost întărirea vieţii duhovniceşti prin mânăstiri şi sate şi zidirea de noi biserici.

În toate marile mânăstiri a rânduit egumeni din cei mai aleşi, sporiţi în fapte bune şi cunoscători de limbi străine. Cel mai vestit dintre toţi a fost egumenul Mânăstirii Secu, arhimandritul Varlaam. Prin oraşe şi sate a hirotonit preoţi ştiutori de carte, în stare să conducă poporul pe calea Evangheliei lui Hristos. Astfel, sub lunga păstorie a mitropolitului Anastasie, mânăstirile şi schiturile din Moldova au trăit o epocă de aleasă înflorire duhovnicească. De asemenea, în sihăstriile retrase din Carpaţi s-a înmulţit numărul sihaştrilor, din care unii erau cinstiţi de popor, încă din viaţă, ca sfinţi şi făcători de minuni.

7. În anul 1609, mitropolitul Anastasie înalţă, spre slava Preasfintei Treimi şi cinstea neamului, frumoasa Mânăstire Dragomirna, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt. Este, cu adevărat, cel mai măreţ altar de rugăciune şi de mângâiere pe care l-a ridicat vreun ierarh pe pământul românesc. În această mânăstire a rânduit mitropolitul egumeni buni şi călugări cu viaţă de obşte, unde niciodată n-a încetat dumnezeiasca Liturghie.

8. Biserica Mânăstirii Dragomirna, pe cât este de împodobită cu sculpturi de piatră în exterior, pe atât este de frumos pictată şi în interior. Căci în acelaşi an, mitropolitul ctitor a rânduit patru călugări zugravi din mânăstire, anume: „Popa Crăciun, Ignatie, Mătieş şi Grigorie”, care au pictat altarul, bolta şi naosul bisericii. Mai târziu, domnul Moldovei, Miron Barnovschi, rudenia mitropolitului, a construit zidul de cetate şi cele patru turnuri de apărare. Apoi, bunul păstor Anastasie a lăsat legământ ca nimeni şi niciodată să nu închine ctitoria sa altor mânăstiri din afara ţării.

9. Acest fericit părinte al Moldovei, fiind din tinereţe neîntrecut caligraf şi pictor de icoane, a scris şi a donat ctitoriei sale 11 manuscrise împodobite cu frumoase miniaturi, cum nu sunt altele în ţara noastră. Cele mai alese manuscrise ale mitropolitului Anastasie dăruite Mânăstirii Dragomirna sunt:

Un Evangheliar cu multe miniaturi din anul 1610, pe care ctitorul îl donează mânăstirii „spre pomenirea sa şi a părinţilor săi, Ioan şi Cristina”; un alt Evangheliar din anul 1614; două Liturghiere, din care unul este scris în anul 1609 şi altul în anul 1610; un Apostol, din anul 1610 (în prezent se păstrează la Viena); o Psaltire din anul 1614 şi alte câteva cărţi. Mitropolitul a mai dăruit Mânăstirii Dragomirna două epitafe lucrate de el în anii 1612 şi 1626, o cruce mare îmbrăcată în metal preţios, vase sfinţite şi alte obiecte de cult.

10. Încă din primii ani, mitropolitul Anastasie a întemeiat la ctitoria sa o vestită şcoală de monahi caligrafi, zugravi şi miniaturişti, renumită în toată Moldova. În această şcoală s-au format caligrafi renumiţi, cum au fost: Popa Crăciun, Ignatie, Mătieş, Grigorie, diaconul Dimitrie Dumitraşcu şi alţii, ale căror frumoase lucrări s-au răspândit în celelalte mânăstiri, pentru împodobirea sfintelor biserici.

11. Pentru a da mânăstirilor şi parohiilor din Moldova o rânduială de viaţă cât mai aleasă şi unitară, mitropolitul Anastasie a adunat la Suceava, în anul 1626, un sinod cu toţi episcopii şi egumenii de mânăstiri şi a întocmit un nou aşezământ bisericesc. Prin aceasta, el căuta să înlăture orice neorânduieli din Biserica Moldovei şi să întărească Ortodoxia.

12. Pe lângă grija pe care o avea pentru împodobirea bisericilor şi mântuirea sufletelor, mitropolitul Anastasie s-a îngrijit şi de alinarea bolilor şi suferinţelor trupeşti. Astfel, în anul 1610 a înfiinţat o bolniţă la Mânăstirea Dragomirna, unde se îngrijeau, atât călugări, cât şi mireni. Iar în anul 1619 a înfiinţat un adevărat spital în oraşul Suceava, unde se vindecau numeroşi suferinzi. Urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, mitropolitul Anastasie este fondatorul celui dintâi spital public din ţara noastră.

13. La Mânăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, mitropolitul Anastasie a zidit un paraclis de iarnă, adăugând şi alte înnoiri, căci sufletul său ardea pentru râvna casei Domnului. Aici se făceau frumoase slujbe şi procesiuni cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou, mai ales vara, când se adunau zeci de mii de pelerini din Moldova şi Transilvania. Erau cele mai importante zile de rugăciune, de înălţare duhovnicească, de unitate şi înfrăţire în Hristos a tuturor românilor ortodocşi de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.

14. În fiecare vară, mai ales la hramuri, românii din Transilvania făceau pelerinaje la toate mânăstirile din Moldova, întărindu-se astfel în dreapta credinţă, în iubire şi în păstrarea graiului românesc. La întoarcere duceau peste munţi cărţi bisericeşti copiate de călugări, icoane, cruci sculptate şi alte daruri mânăstireşti. Unii dintre ei cereau de la mitropolitul Anastasie călugări şi egumeni pentru mânăstirile şi schiturile din Ardeal şi Maramureş. Iar bunul păstor împlinea întotdeauna cererea românilor ortodocşi, ajunşi sub ocupaţie străină. Pentru aceea, ştiind ce mare rol au mânăstirile în viaţa neamului, mitropolitul Anastasie s-a împotrivit până la moarte obiceiului de a se închina aceste lăcaşuri mânăstirilor din afara ţării.

15. În anul 1621, năvălind tătarii asupra Sucevei, mitropolitul Anastasie a luat noaptea moaştele Sfântului Ioan cel Nou şi a căutat să fugă în munţi cu numeroşi credincioşi. Dar, văzând Dumnezeu lacrimile poporului, prin negrăită minune, moaştele s-au făcut atât de grele, încât carul cu boi nu se putea mişca din loc. Atunci marele ierarh a făcut litie şi priveghere de toată noaptea, a înconjurat cetatea cu racla Sfântului Mucenic Ioan, protectorul Moldovei, şi îndată au fugit păgânii ruşinaţi din ţară.

16. O grijă deosebită avea mitropolitul Anastasie şi pentru mânăstirea de călugăriţe Pătrăuţi. Aici se nevoiau până la o sută de maici şi funcţiona, încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, o bolniţă întreţinută din vistieria ţării. Purtând o mare grijă de bolnavi, adeseori îi cerceta şi îi mângâia ca un bun păstor al Bisericii lui Hristos. În această mânăstire a adus mitropolitul şi pe mama sa, Cristina, pe care apoi a dăruit-o lui Hristos, tunzând-o în cinul monahal.

17. Ajungând la vârsta bărbatului desăvârşit, proorocită de Duhul Sfânt prin gura împăratului David, şi împărţind toată averea la săraci şi bolnavi, milostivul mitropolit Anastasie al Moldovei a adormit cu pace la 19 ianuarie, 1629, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Osemintele sale se odihnesc, până la învierea cea de obşte, în pronaosul bisericii din Mânăstirea Dragomirna.

Doamne, numără în ceata sfinţilor Tăi ierarhi pe mitropolitul Anastasie!

TESTAMENTUL MITROPOLITULUI ANASTASIE CRIMCA scris pe „Apostolul” de la Viena

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Troiţă Sfântă, singură şi nedespărţită. Noi robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Troiţe: Kir Anastasie Crimca, mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici şi fiul său Ionaşcu Stroici, Ioan Crimca şi Cristina şi toţi ctitorii sfintei mânăstiri din nou zidită numită Dragomirna, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu această scrisoare a noastră că dacă se va întâmpla cu moartea noastră, în oricare timpuri, vreo nevoie sfintei mânăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domnitori, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei sau să pună egumeni dintr-o mânăstire străină; să aveţi, cum am spus mai sus, sfânta mânăstire în toate în pace şi netulburată în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră şi alcătuirea noastră, acela să fie proclet şi triclet, anatema, maranata, de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii, amin. În zilele fericitului domn Io Constantin Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghilă Voievod, în anul 7118 (1610) luna martie în 16 zile”.

CUVIOSUL IOANICHIE SCHIMONAHUL Sihăstria Valea Chiliilor–Muscel (†1638)

Pe Valea Dâmboviţei, între Târgovişte şi Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetăţuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”. Prima aşezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului XIV, când domnul Ţării Româneşti întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă” (Cetăţuia).

Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca şi pe valea pârâului Cetăţuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste româneşti. Între secolele XIII şi XVIII, aici s-au nevoit mulţi sihaştri cu viaţă sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numeşte de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numărului mare de sihaştri trăitori aici.

Unul din cei mai renumiţi sihaştri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului XVII, a fost Cuviosul schimonah Ioanichie. Se crede că era cu metania din Schitul Negru Vodă de alături, unde s-a nevoit la sfârşitul secolului XVI. Apoi, râvnind fericitei vieţi pustniceşti şi arzând pentru dragostea lui Hristos, s-a închis de bună voie într-o peşteră săpată în peretele muntelui şi acolo s-a nevoit, neştiut de oameni, mai mult de 30 de ani. Numai ucenicul său îi aducea pâine şi apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peşterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat şi la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu ştie. Însă, după o nevoinţă atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfinţeniei şi cunoscându-şi dinainte sfârşitul, şi-a săpat singur mormântul în fundul peşterii. Apoi, culcându-se în mormânt, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peştera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. În primele decenii ale secolului XX, coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peşteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, aşezate cu bunăcuviinţă în fundul peşterii. Erau galbene, binemirositoare şi acoperite cu o pânză de păianjen. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638”.

Preacuvioase Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOŞII SIHAŞTRI DANIIL ŞI MISAIL Întemeietorii Mânăstirii Turnu (secolul XVII)

Aceşti doi cuvioşi sihaştri, „Daniil duhovnicul” şi ucenicul său, „Misail nacealnicul” (egumen), s-au nevoit mai întâi în Mânăstirea Cozia, la începutul secolului XVII. Şi era Daniil duhovnicul cel dintâi al lavrei şi al tuturor sihaştrilor de pe Valea Oltului. Iar Misail era ucenicul său de chilie şi împreună-lucrător al poruncilor lui Hristos. Apoi, dorind să urmeze sfinţilor de demult, s-au retras peste Olt, sub Muntele Cozia, şi, săpându-şi alături două mici peşteri în stâncă, s-au închis în ele şi acolo s-au nevoit după voia lui Dumnezeu mai mult de 20 de ani. Aceste peşteri se văd până astăzi în curtea Mânăstirii Turnu şi sunt bine păstrate.

Pe la jumătatea secolului XVII, adunându-se mai mulţi sihaştri în jurul lor, ieroschimonahul Misail a ridicat alături o mică biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, întemeind astfel „Sihăstria lui Daniil şi Misail”. Apoi, Cuviosul Daniil duhovnicul răposând, ucenicul său Misail a devenit „nacealnic” şi părinte duhovnicesc al smeriţilor sihaştri.

După puţină vreme, mutându-se şi egumenul Misail la cele veşnice, Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti, a înălţat la Turnu o mică biserică de piatră în anul 1676, aşezând sub temelie moaştele celor doi cuvioşi. Deasupra sunt aşezate aceste inscripţii: „Daniil duhovnicul” şi „Misail nacealnicul”.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!

CUVIOSUL NEOFIT SIHASTRUL Sihăstria Stânişoara–Argeş (secolul XVII)

Se spune în tradiţia locului că, la începutul secolului XVII, au plecat la linişte şase călugări din Mânăstirea Cozia. Doi dintre ei, Daniil duhovnicul şi Misail ucenicul, s-au nevoit la poala Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au nevoit în peşteri, pe Muntele Stânişoara.

Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui „Sălbaticul” şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormită rugăciune timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar Duminica cobora la sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie şi primea Trupul şi Sângele lui Hristos.

Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, în peşteră, neştiut de nimeni. După mai mulţi ani, osemintele Cuviosului Neofit au fost descoperite de un călugăr ce păştea vitele mânăstirii, pe care, aducându-le la Cozia, le-a îngropat egumenul alături de biserică. Noaptea însă, arătându-se cuviosul în vis egumenului, i-a poruncit să-i ducă oasele înapoi în peşteră.

Aşa au ajuns osemintele Cuviosului Neofit în peştera sa. Apoi, auzindu-se despre aceasta, mulţi credincioşi veneau la peşteră şi primeau ajutor în necazurile lor. Cu timpul, osemintele lui au fost împărţite peste tot, încât astăzi se mai păstrează doar numele şi peştera acestui mare sihastru român[129].

CUVIOSUL MELETIE SIHASTRUL Sihăstria Stânişoara–Argeş (secolul XVII)[130]

Cuviosul Meletie era unul din cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mânăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mânăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.

Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi „Izvorul lui Meletie”.

Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Osemintele sale au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.

Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!

SFÂNTUL IERARH IOREST MĂRTURISITORUL Mitropolit al Ardealului (†1657)[131]

Sfântul Ierarh Iorest era fiu de ţărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obştea Mânăstirii Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând şcoala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba Bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Pentru curăţia inimii sale, egumenul mânăstirii l-a făcut ieromonah, şi era Cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obştea părinţilor, săvârşind cele sfinte cu frică de Dumnezeu şi mângâind poporul cu alese învăţături creştineşti.

Vestea despre aşezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales părinte şi întâistătător al Bisericii Transilvaniei Cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.

Timp de trei ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi învăţând pe credincioşi ca un bun păstor al turmei lui Hristos.

În anul 1643, blândul ierarh Iorest a fost aruncat în temniţă pentru râvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări. Iar sfântul răbda muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656–1657 a fost episcop la Huşi, păstorind bine Biserica lui Hristos şi lucrând la mântuirea fiilor săi duhovniceşti. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sfinte Ierarhe Iorest, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL EPIFANIE DE LA VORONEŢ (secolul XVII)[132]

În obştea întemeiată de Cuviosul Daniil de la Voroneţ s-au nevoit mulţi călugări cu viaţă sfântă. Unii trăiau în chinovie, alţii se retrăgeau la linişte în preajma mânăstirii, iar alţii ajungeau sihaştri desăvârşiţi în adâncul codrilor de sub Munţii Rarăului.

În prima jumătate a secolului XVII a trăit în Mânăstirea Voroneţ un schimonah foarte îmbunătăţit, anume Cuviosul Epifanie. Era originar din părţile Sucevei. Acest iubitor de Hristos se silea în toate să urmeze nevoinţa marelui stareţ, Sfântul Daniil Sihastrul. Dar întrucât ostenelile cele ascunse ale sfinţilor singur Dumnezeu le ştie, tot aşa şi faptele cele bune ale Cuviosului Epifanie ne-au rămas necunoscute. În tradiţia locului se spune că era foarte ascultător şi blând, că avea darul lacrimilor şi era desăvârşit în dragoste. Iar în „Patericul Sfinţilor din Moldo-România”, f. 14 b. se spune că a trăit prin anii 1660, „biruind desăvârşit pre toate cetele vrăjmaşilor celor nevăzuţi prin adâncă smerenia sa”. Era încă mare dascăl al rugăciunii şi iscusit povăţuitor de suflete, căci vedea aşezarea inimii fiecăruia şi cu numele lui Hristos izgonea duhurile rele dintre oameni. Pentru aceasta mulţi credincioşi îl căutau şi era ca un Avraam cu mulţi fii duhovniceşti.

Deci, bine săvârşind alergarea vieţii pământeşti şi lui Hristos întru toate plăcând, s-a strămutat cu pace la cele veşnice, cinstindu-se de toţi ca un adevărat sfânt şi de minuni făcător.

Sfinte Preacuvioase Părinte Epifanie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA PARTOŞ Mitropolit al Timişoarei (†1656)[133]

Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte.

Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mânăstirea Maicii Domnului din localitate. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mânăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip cu numele de Iosif.

La Pantocrator, Cuviosul schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulţi ani de zile împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, postul desăvârşit, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învredni-cindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale avea încă şi darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Pentru aceasta era chemat în multe mânăstiri atonite şi vindeca pe călugări de grele suferinţe trupeşti.

Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atât de iscusit povăţuitor de suflete, încât ajunsese vestit până la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mânăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni.

După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage la linişte în preajma Mânăstirii Vatopedu. Dar, răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă.

În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni, spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Căci, ieşind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale şi rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul.

În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mânăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 îşi dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie, 1956, şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!

SFÂNTUL MUCENIC IOAN VALAHUL (Românul) (†1662)[134]

Acest binecuvântat vlăstar al ţării noastre s-a născut într-o familie de ţărani evlavioşi din Oltenia, pe timpul domniei lui Matei Basarab. Crescut de mic în dreapta credinţă, iubea mult pe Dumnezeu, biserica, rugăciunea şi ascultarea de părinţi.

Pe când avea doar 15 ani, fericitul tânăr Ioan a fost ales şi întărit de harul Duhului Sfânt să fie mucenic al lui Hristos într-un chip ca acesta.

În toamna anului 1659, năvălind o ceată de turci pe Valea Oltului dinspre Ardeal, au făcut mari jafuri prin sate în drum spre Dunăre şi au luat în robie mulţi tineri nevinovaţi. Printre cei robiţi a fost şi fericitul Ioan. Trecând Dunărea, turcii şi-au împărţit robii, luând fiecare după voie şi plăcere pe cine voia. Aşa a ajuns nevinovatul Ioan în stăpânirea unui ostaş turc rău şi desfrânat. Pe lângă drumul greu, pe lângă foame şi osteneală, sărmanii creştini luaţi în robie trebuiau să sufere şi sete şi bătăi şi umilinţe de tot felul, iar la urmă să fie siliţi spre necuratele pofte ale desfrânării de către stăpânii lor păgâni şi tirani.

Văzându-se într-o zi silit spre necurata patimă de către un turc, fericitul Ioan l-a refuzat cu scârbă, mărturisind că este creştin şi urăşte necuratele patimi păgâneşti. Atunci, mâniindu-se, tiranul voia să-l silească, dar tânărul creştin, întărit de râvna credinţei în Hristos, l-a lovit pe tiran, care îndată a murit. Ceilalţi ostaşi l-au legat în lanţuri şi aşa, după câteva luni de chinuri şi de mers pe jos, turcii au ajuns la Constantinopol, iar fericitul şi neîntinatul Ioan a fost dat ostatic femeii turcului ucis de el pe cale, drept pedeapsă, ca să-i fie slugă până la moarte. Acea femeie, rănindu-se de frumuseţea lui Ioan, îl trăgea spre necurata desfrânare şi spre legea mahomedană, silindu-l să se lepede de credinţa cea dreaptă în Hristos.

Atunci fericitul Ioan, rugându-se mult lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să-l întărească în mărturisirea dreptei credinţe şi să-l izbăvească de ispita desfrânării, a spus cu îndrăzneală: „Cred în adevăratul Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce pentru noi, şi doresc cu bucurie să-mi dau viaţa pentru Hristos, decât să mă turcesc şi să mă însoţesc cu tine!”

Astfel, mărturisitorul Ioan a fost aruncat în temniţă şi apoi zdrobit cu cumplite chinuri. Rămânând neschimbat şi tare ca un diamant, a fost condam-nat la moarte prin spânzurare, şi aşa şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos, la 12 mai, 1662, iar trupul său a fost aruncat la loc necurat.

Sfinte Mucenice Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

MITROPOLITUL VARLAAM al Moldovei şi Sucevei († 1653)[135]

a. Viaţa

Mitropolitul Varlaam Moţoc a fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, din întreaga sa istorie. S-a născut în judeţul Vrancea, în anul 1580, dintr-o familie de ţărani răzeşi foarte iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. Deci, fiind chemat să slujească Biserica lui Hristos şi primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în obştea Mânăstirii Neamţ. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la Schitul lui Zosima şi de petrecerea sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, tânărul Vasile Moţoc s-a stabilit aici prin anii 1590–1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost întru toate ascultător dascălului său, egumenul Dosoftei, deprinzând de la el dragostea de Dumnezeu şi multă cunoştinţă de carte.

În anul 1606, egumenul Dosoftei se mută din viaţa aceasta, iar în anul 1608, ieromonahul Varlaam este ales egumen al Mânăstirii Secu. În toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al Moldovei în locul înaintaşului său Atanasie, atunci răposat, păstorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.

Apăsat de bătrâneţe, în anul 1653 se retrage la metanie, iar în 1657, la 19 decembrie, se mută din viaţa aceasta şi este înmormântat alături de biserică.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Acest vas ales al lui Hristos a fost din pruncie umbrit de darul Duhului Sfânt şi înzestrat cu multă înţelepciune şi râvnă spre cele dumnezeieşti. Căci neavând părinţi bogaţi şi învăţaţi, s-a făcut părinte luminat al Moldovei, învăţând pe toţi frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă ortodoxă.

2. În Schitul lui Zosima, tânărul Varlaam întrecea pe ceilalţi părinţi cu blândeţea, cu ascultarea şi cu sfinţenia vieţii lui, încât de toţi era iubit şi cinstit ca un adevărat călugăr şi părinte duhovnicesc. Se mai spunea despre dânsul că mereu cerceta pe marii sihaştri ce se nevoiau atunci pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon şi Chiriac, ca şi pe cei din munţii Sihlei şi Agapiei, învăţând de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugăciunea lui Iisus, bunacredinţă şi săvârşirea a toată fapta bună.

3. Dogmele credinţei ortodoxe, învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi adâncul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascălul său, egumenul Dosoftei, şi de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dânşii a învăţat încă limbile greacă şi slavonă şi a luat binecuvântare să traducă şi să scrie cărţi în limba noastră românească.

4. Ca egumen al Mânăstirii Secu, arhimandritul Varlaam a povăţuit cu multă înţelepciune duhovnicească această obşte timp de 24 de ani, reuşind să crească mulţi fii sufleteşti şi să formeze pe valea Secului o adevărată lavră monahală, vestită în toată Moldova, Mânăstirea Secu devenind o vatră isihastă de rugăciune, de gândire şi de trăire ortodoxă. Prin anii 1625–1630, Mânăstirea Secu se număra alături de marile mânăstiri: Neamţ, Slatina, Putna, Bistriţa, Agapia, Probota, Moldoviţa şi Dragomirna.

5. În obştea sa, egumenul Varlaam respecta întru totul aşezământul ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. După slujbele bisericeşti, monahii se îndeletniceau cu ascultarea în obşte şi cu lucrul mâinilor la chilii. Iar citirea Sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toţi fiii săi duhovniceşti.

6. Una din îndeletnicirile marelui stareţ era şi traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limbile greacă şi slavonă în grai românesc, ca să fie pe înţelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce din slavonă, împreună cu câţiva ucenici, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, precum şi alte scrieri, ce se citeau zilnic la biserică, la trapeză şi la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam făcea în Moldova primii paşi de înlocuire a limbilor străine, greaca şi slavona, cu limba vorbită a poporului. Leastviţa (Scara) Sfântului Ioan Scărarul este printre primele opere patristice filocalice traduse în limba română şi dovedeşte preocuparea duhovnicească a monahilor noştri pentru cunoaşterea şi imitarea Sfinţilor Părinţi.

7. Acest smerit egumen ducea o viaţă duhovnicească atât de aleasă, încât în puţini ani se făcuse cunoscut peste tot, prin mânăstiri, prin sate şi târguri, la dregători, la episcopi şi chiar la însuşi domnul ţării, Miron Barnovschi (1626–1629), care îl avea de duhovnic. Zilnic alergau la el ţărani, sihaştri, egumeni şi boieri pentru sfat şi spovedanie, căci era povăţuitor iscusit şi căutat de toţi. De asemenea, veneau la chilia lui săraci şi văduve de prin sate pentru milostenie, iar el îi ospăta la trapeză cu multă dragoste, îi mângâia părinteşte şi îi libera cu pace.

8. Aceeaşi grijă părintească avea egumenul Varlaam şi de numeroşii sihaştri ce se nevoiau în Munţii Neamţului şi mai ales pe valea Secului, la Sihla şi la Sihăstria. Căci prin aceste locuri străluceau pustnici mari şi foarte sporiţi în bunătăţi, cum erau Cuvioşii Rafail şi Partenie de la Agapia, Pahomie, Serghie şi Ioan, Visarion şi Ştefan, pustnici din Poiana Trapezei şi mai ales vestitul duhovnic Atanasie de pe „Valea Sihaştrilor”. Pe toţi aceştia îi cerceta egumenul Varlaam, le ducea cele de nevoie şi cerea de la ei binecuvântare şi cuvânt de folos.

9. Vestea înţelepciunii sale atrăgea la Mânăstirea Secu numeroşi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai târziu călugări iscusiţi, buni slujitori ai Bisericii lui Hristos, duhovnici căutaţi de multă lume, traducători de cărţi în grai românesc, egumeni şi începători de obşte şi chiar episcopi în eparhiile Moldovei. Dintre aceştia pot fi amintiţi: mitropolitul Ghedeon, mai întâi episcop la Huşi, între anii 1645–1653, apoi mitropolit al Moldovei, între anii 1653–1659 şi 1664–1671, şi mitropolitul Sava, fost episcop la Huşi, Rădăuţi şi Roman, între anii 1653–1660, apoi mitropolit, între anii 1660–1664. Iar dintre egumeni, ucenici ai stareţului Varlaam, se pot aminti ieromonahii Efrem, Ghedeon, Teodorit, Paisie, Gheorghe, Ghenadie şi alţii.

10. Pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru înţelepciunea cu care era înzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Mânăstirii Secu, a fost ales de tot poporul mitropolit şi păstor duhovnicesc al Moldovei, în toamna anului 1632. La 23 septembrie acelaşi an a fost hirotonit arhiereu şi aşezat la cârma Bisericii în prezenţa a mii de credincioşi, călugări, egumeni şi dregători de la Iaşi, în frunte cu domnul şi toţi arhiereii. Şi a fost mare bucuria atunci peste toată Ţara Moldovei, căci toţi se foloseau de blândeţea, de smerenia şi de cuvintele lui cele pline de înţelepciune.

11. Cea dintâi grijă a marelui ierarh a fost să-şi hrănească poporul cu cărţi de slujbă şi de învăţătură creştinească în limba românească. De aceea a întemeiat la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi prima tipografie din Moldova. Aici a tipărit mitropolitul Varlaam, în româneşte, trei cărţi din cele mai importante pentru acele timpuri, scrise de el în cinstea Preasfintei Treimi, şi anume:

– Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice împărăteşti şi la sfinţii mari de pe tot anul, tipărită în anul 1643 cu numele de „Carte românească de învăţătură”. În popor a fost numită cel mai obişnuit „Cazania lui Varlaam”, cu 75 de predici în 500 de file;

– Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644, cu 339 file;

– Răspunsul la Catehismul calvinesc, tipărită tot la Iaşi, în anul 1647.

Prin aceste trei cărţi, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toţi credincioşii români, un bun cunoscător şi exeget al Sfintei Scripturi, un adevărat dascăl de morală şi profund catehet şi un mare ierarh apărător al Ortodoxiei româneşti, renumit până în zilele noastre.

12. Văzând păstorul cel bun al lui Hristos că turma sa nu înţelege slujbele Bisericii făcute în limbi străine, s-a nevoit să tălmăcească toate evangheliile de peste an, pe înţelesul credincioşilor, într-o frumoasă şi curată limbă românească. Căci se gândea nu numai la credincioşii din Moldova, ci şi la cei din Ţara Românească şi mai ales din Transilvania, care erau de secole sub jug străin şi mereu siliţi să renunţe la credinţa ortodoxă şi la limba strămoşilor noştri. Tocmai de aceea, înţeleptul ierarh şi-a intitulat Cazania „Carte românească de învăţătură”, căci era adresată „la toată seminţia românească” cu scopul de a-i uni pe toţi sub aceeaşi credinţă şi limbă părintească.

13. Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importantă carte veche de învăţătură duhovnicească, alături de Biblia lui Şerban din anul 1688. Datorită limbii sale atât de curgătoare şi învăţăturii ei dătătoare de viaţă, această carte a avut cea mai largă răspândire pe pământul ţării noastre, mai ales în Transilvania, unde se mai păstrează astăzi peste 350 de exemplare în manuscris. Setea de Hristos ca şi unitatea de credinţă, de limbă şi de simţire au făcut pe mulţi credincioşi din Transilvania să o scrie cu mâna, pentru a circula mai uşor şi a fi citită din casă în casă. Cazania de la Iaşi a fost multă vreme pentru români cea dintâi carte de religie, de citire, de învăţătură şi de mângâiere duhovnicească, pe limba şi înţelesul tuturor.

14. Auzind marele ierarh că în Transilvania se răspândea calvinismul, care schimba dogmele credinţei ortodoxe şi nu mărturisea cele şapte Taine şi înţelegând că unii români ardeleni sunt atraşi la calvinism, a scris o carte de învăţătură ortodoxă intitulată „Şapte Taine ale Bisericii”. Prin această carte, mitropolitul Varlaam explica pe înţelesul poporului cele şapte Taine întemeiate de Hristos şi lăsate Bisericii Sale. Totodată, apăra sfinţenia şi rolul Bisericii şi îndemna pe toţi la pocăinţă, bineştiind că îndepărtarea de la dreapta credinţă şi de la faptele bune duce la pierderea mântuirii şi la dezbinarea neamului.

15. Ajungând mitropolitul Varlaam cu solie de pace în Ţara Românească şi aflând că la Alba Iulia se tipărise în anul 1640 un catehism calvinesc „plin de otravă de moarte sufletească”, s-a aprins cu mare râvnă pentru apărarea credinţei ortodoxe. Deci, întorcându-se în Moldova, a scris o carte de apărare a Ortodoxiei intitulată „Răspunsul la Catehismul calvinesc”. Apoi a adunat la Iaşi, în anul 1645, sinod de ierarhi români din ambele ţări, care au aprobat „Răspunsul” scris de mitropolitul Varlaam şi au condamnat Catehismul calvinesc, declarându-l „plin de otravă de moarte sufletească”. Astfel, mitropolitul Varlaam s-a dovedit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Române şi cel dintâi ierarh, care convoacă un sinod local pe pământul ţării noastre.

16. În „Răspunsul la Catehismul calvinesc”, marele ierarh combătea cu multă îndrăzneală învăţăturile reformatorului Calvin, înlocuindu-le cu dogmele credinţei ortodoxe, dovedind din Sfintele Scripturi că adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă întemeiată de Hristos. Prin aceasta, mitropolitul Varlaam s-a arătat un mare teolog ortodox şi un bun cunoscător al învăţăturii protestante, făcându-se vestit, atât în Ţările Române, cât şi în întreaga Ortodoxie.

17. Acest mare mitropolit era numit pe drept cuvânt părinte duhovnicesc al tuturor românilor, căci era iubit de toţi şi se îngrijea, după a sa putere, pentru mântuirea şi unirea lor prin mărturisirea aceleiaşi credinţe în Iisus Hristos şi păstrarea fiinţei noastre străbune. Cele trei cărţi ale sale au fost scrise îndeosebi pentru românii din Transilvania, unde s-au şi răspândit cel mai mult. Mitropolitul Varlaam s-a dovedit, astfel, cel dintâi ierarh care a luptat pentru unitatea ţărilor române şi unul din principalii făuritori ai limbii scrise româneşti.

18. Înţeleptul păstor al Moldovei, la rugămintea mitropolitului Petru Movilă al Kievului, a organizat la Iaşi, în trapeza Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, în anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greacă, rusă şi română, în vederea aprobării Mărturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei Biserici, sub conducerea mitropolitului Varlaam, au discutat punct cu punct, au îndreptat şi au aprobat Mărturisirea de Credinţă, scrisă de mitropolitul moldovean Petru Movilă. Astfel, prin grija bunului păstor al Moldovei, a avut loc, pentru prima dată, în istorie un sinod inter-ortodox pe pământul ţării noastre.

19. La îndemnul mitropolitului Varlaam, Vasile Lupu a zidit în Iaşi una din cele mai frumoase biserici din ţară, biserica Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, pe care o sfinţeşte cu mulţi clerici în ziua de 6 mai, 1639. În această obşte se nevoiau ca la o sută de monahi din cei mai învăţaţi şi aleşi trăitori şi lucrători ai rugăciunii, slujitori, duhovnici, cateheţi, psalţi, tipografi şi traducători de cărţi. Aici, marele mitropolit a înfiinţat prima tipografie din Moldova, precum şi o vestită şcoală duhovnicească, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă, unde se făceau cursuri în greacă, slavonă şi latină. Această şcoală a funcţionat 20 de ani.

20. Plătindu-se din vistieria ţării toate datoriile Bisericii din Constantino-pol, patriarhul şi sinodul dăruiesc Moldovei moaştele Cuvioasei Parascheva, spre mângâierea poporului binecredincios. Sfintele moaşte au fost aduse în ţară cu mult alai, însoţite de mare mulţime de clerici, călugări şi zeci de mii de credincioşi cu făclii aprinse în mâini. În întâmpinarea lor au ieşit la locul numit „Valea Vlădicăi” însuşi domnul şi mitropolitul Varlaam cu toată suita ţării. Iar în ziua de 13 iunie, 1641, au intrat în Iaşi cu mult popor, în sunet de clopote şi le-au aşezat cu mare cinste în biserica Mânăstirii Sfinţii Trei Ierarhi. De atunci se face în fiecare an pelerinaj la moaştele Cuvioasei Parascheva, în ziua de 14 octombrie.

21. Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mânăstiri şi biserici, precum: Mânăstirea Agapia Nouă (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului; Mânăstirea Hlincea–Iaşi, Mânăstirea Golia–Iaşi, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Iaşi, biserica Sfântul Atanasie din Copou–Iaşi, biserica din satul Şerbeşti–Neamţ, biserica Stelea din Târgovişte, biserica Sfânta Parascheva din Liov şi numeroase danii la celelalte mânăstiri. Pe toate aceste lăcaşuri le-a sfinţit bunul păstor al Moldovei şi le-a împodobit cu călugări şi cu aleasă viaţă duhovnicească.

22. Sub păstoria acestui mare ierarh, mânăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi înflorire duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească numărul monahilor în viaţa de obşte, ca şi al sihaştrilor din schituri şi păduri. Mânăstirile cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfinţii Trei Ierarhi, Putna, Slatina, Moldoviţa, Voroneţ, Dragomirna, Neamţ, Secu, Agapia, Probota, Tazlău şi mai ales Bisericani, singura mânăstire din ţară cu regulă de viaţă achimită (neadormită), după modelul Mânăstirii Studion din Constantinopol. În toate mânăstirile funcţionau adevărate şcoli duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de pustnici”, în vremea sa.

23. Auzindu-se până la Constantinopol de petrecerea şi înţelepciunea mitropolitului Varlaam, precum şi de înflorirea Bisericii din Moldova sub păstoria sa, Sinodul Marii Biserici l-a propus, în anul 1639, printre cei trei candidaţi, de patriarh ecumenic, fiind ales apoi Partenie. Este pentru prima şi ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh ecumenic.

24. Acest venerabil păstor duhovnicesc al Moldovei s-a dovedit a fi, de asemenea, şi un iscusit făcător de pace, după cuvântul Mântuitorului Hristos, Care zice: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Încă pe când era egumen la Secu, a fost trimis de Miron Barnovschi şi mitropolitul Anastasie Crimca în fruntea unei solii la ţarul Rusiei şi la mitropolitul moldovean Petru Movilă de la Kiev. În anul 1632 s-a dus iarăşi în fruntea unei solii de pace la Constantinopol, mijlocind pentru un domn pământean pe scaunul Moldovei.

În anul 1644 este trimis de Vasile Lupu, în fruntea unei alte solii de pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult în neînţelegere. Astfel, blândul mitropolit Varlaam a reuşit să împace pentru totdeauna pe cei doi domni şi Bisericile Ortodoxe surori, aducând în mijloc numele lui Iisus Hristos, Care se numeşte Domn al păcii şi amintind că şi unii şi alţii sunt fraţi de o credinţă, de o limbă şi de un neam. Ca semn al împăcării, mitropolitul Varlaam a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească biserica Stelea din Târgovişte, iar pe Matei Basarab, să zidească biserica Mânăstirii Soveja în ţinutul Vrancei, numită multă vreme Mânăstirea „Dobromira”, adică „Bună pace”.

25. Grija marelui ierarh pentru mântuirea turmei sale era tot aşa de mare ca şi grija pentru luminarea „seminţiei româneşti” cu cărţi de învăţătură creştinească pe limba poporului. În cei 21 de ani de rodnică păstorie s-a străduit, după a sa putere, să zidească numeroase biserici prin sate şi oraşe şi să facă tot felul de danii şi înzestrări la schituri şi mânăstiri. În cele trei scaune episcopale a pus episcopi dintre cei mai evlavioşi, iar la parohii a hirotonit preoţi învăţaţi, plini de frica de Dumnezeu, care în fiecare sărbătoare citeau predica zilei din cazanie, pe înţelesul credincioşilor. În felul acesta, călugării, preoţii şi ierarhii apărau dreapta credinţă, învăţau poporul să ducă o viaţă morală şi-l ţineau unit şi strâns legat de Hristos, de Biserică şi de părinţi.

26. Aşa a păstorit mitropolitul Varlaam Biserica Moldovei timp de 21 de ani, jertfindu-se, după a sa putere, pentru întărirea şi apărarea credinţei ortodoxe în ţările române, pentru mântuirea turmei încredinţate lui de Hristos şi pentru unitatea şi luminarea poporului prin cărţi scrise în grai limpede românesc. Apoi, ajungând la bătrâneţe şi dorind să se pregătească de obştescul sfârşit, în anul 1653 s-a retras din scaun la Mânăstirea Secu, metania sa.

27. Vechile documente mărturisesc că mitropolitul Varlaam a avut întotdeauna o deosebită grijă de mânăstirea sa de metanie, unde a crescut şi s-a format duhovniceşte. Că „orice agonisită dobândea, o dăruia Mânăstirii Secu”. A mai dăruit obştii de aici un frumos sacos arhieresc în fir de argint, cărţi de cult, vase şi alte obiecte bisericeşti. La fel şi sora sa după trup, Ecaterina, fratele său şi nepotul său, preotul Ursul din satul Cofeteşti, ţinutul Putnei, au făcut preţioase danii Mânăstirii Secu, întru pomenirea lor şi a marelui mitropolit.

28. În tradiţia locului se spune că mitropolitul Varlaam, cât a trăit la Secu, nu stătea fără lucru, ci mereu se ruga, mergea la biserică, citea, traducea şi scria cărţi ziditoare de suflet. Întrucât cunoştea pe mulţi sihaştri şi călugări cu viaţă îmbunătăţită, se spune în tradiţie că mitropolitul a scris şi un pateric cu numeroase vieţi de cuvioşi părinţi, trăitori în codrii şi mânăstirile Moldovei. Acest pateric al mitropolitului Varlaam s-a păstrat un timp în manuscris în biblioteca Mânăstirii Secu. Mai târziu, un călugăr aghiorit l-a înstrăinat, ducându-l în Muntele Athos, unde apoi s-a pierdut.

29. În toamna anului 1657, marele ierarh şi părinte al Moldovei, mitropolitul Varlaam, simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a împărţit toată averea sa, a chemat la sine pe duhovnicul Dosoftei, egumenul Mânăstirii Neamţ, şi a primit Preacuratele Taine. Apoi, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, şi-a dat sufletul în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, împăcat cu sine, cu Biserica şi cu neamul său. Aşa a trăit şi aşa s-a nevoit pentru mântuirea turmei sale mitropolitul Varlaam!

Doamne, numără în ceata Sfinţilor Ierarhi pe bunul păstor al Moldovei, Varlaam!

CUVIOSUL ATANASIE IEROSCHIMONAHUL Mânăstirea Sihăstria (secolul XVII)

În poiana unde se află astăzi Mânăstirea Sihăstria s-a nevoit, în prima jumătate a secolului XVII, un sihastru vestit, anume ieroschimonahul Atanasie. Era cu metania din Mânăstirea Neamţ. După mai mulţi ani de ascultare în obşte, s-a retras cu totul departe de lume, la câţiva kilometri mai sus de Mânăstirea Secu, pentru a vorbi neîncetat cu Dumnezeu. În această epocă, valea Sihăstriei, munţii şi pădurile seculare din împrejurimi formau una din cele mai vestite vetre isihaste din Moldova.

Făcându-şi o colibă din lemn şi pământ, Cuviosul Atanasie s-a nevoit mulţi ani în această poiană, ajungând duhovnic al tuturor sihaştrilor din împrejurimi şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus. Vestea numelui său s-a răspândit peste tot în centrul Moldovei, ajungând cunoscut mitropolitului Varlaam şi chiar domnului ţării.

Prin anul 1650, marele sihastru Atanasie ieroschimonahul s-a mutat la cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă numeroşi ucenici. Locul în care s-a nevoit se numeşte până astăzi „Poiana Sihastrului” sau „Poiana lui Aftănas”. În această poiană au întemeiat ucenicii săi mai târziu Schitul Sihăstria[136].

SIHAŞTRII IOSIF, PARTENIE ŞI PAVEL cu ucenicii lor Întemeietorii Mânăstirii Sihăstria (1655)

Pe la mijlocul secolului XVII se nevoiau numeroşi sihaştri în pădurile seculare de pe valea Sihăstriei şi în Munţii Sihlei. Dintre ei, unii erau cu totul sporiţi în post, în rugăciune şi în bucuria Duhului Sfânt. Singura lor întristare era lipsa unui schit în apropiere, unde să asculte Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

În anul 1655, şapte ieroschimonahi bătrâni cu metania din Mânăstirea Neamţ, ucenici ai Cuviosului Atanasie Sihastrul, care se nevoiau în apropiere, s-au sfătuit să întemeieze un schit de lemn în „Poiana lui Aftănas”, în cinstea Maicii Domnului, spre mângâierea tuturor sihaştrilor.

Deci, făcând priveghere de toată noaptea şi alegând locul pentru biserică, au pus icoana Maicii Domnului într-un brad şi, îngenunchind în faţa ei, i-au cerut ajutor şi binecuvântare de începerea lucrului. Apoi s-au rugat Preasfintei Fecioare să fie ocrotitoarea acestui sfânt lăcaş şi a tuturor sihaştrilor ce se vor nevoi aici în plăcere de Dumnezeu, izbăvindu-i cu rugăciunile ei de foc, de primejdie, de dezbinare şi de toate ispitele diavolului. La urmă au pus acest legământ: „Să nu îngăduie Maica Domnului în locul acesta pe cei ce vor săvârşi păcate trupeşti, pe cei ce vor avea pungă osebită şi pe cei ce vor îndrăzni să mănânce carne în acest schit”.

Legământul celor şapte sihaştri a fost întărit în acelaşi an de episcopul Ghedeon de Roman, care a înălţat aici o mică biserică de lemn cu hramul „Naşterii Maicii Domnului”. Aşa a luat fiinţă Mânăstirea Sihăstria în mijlocul acestei vestite vetre isihaste, ca o adevărată oază duhovnicească. Primii vieţuitori în acest schit au fost înşişi cei şapte sihaştri cu ucenicii lor: Iosif, Partenie şi Pavel. Mai târziu s-au adăugat şi alţi iubitori de linişte.

În schit se ducea o desăvârşită viaţă de obşte, cu pravilă după rânduiala Sfântului Munte. Duminica şi în sărbători se făcea priveghere de toată noaptea şi se săvârşea dumnezeiasca Liturghie. Atunci se adunau sihaştri din toată partea locului, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. După ce luau masa împreună, primeau pâine pentru o săptămână şi iarăşi se întorceau la bordeiele lor. Sihaştrii desăvârşiţi şi cei bolnavi coborau mai rar în schit. Pe aceştia, părinţii din obşte îi cercetau la chilii şi le duceau Sfânta Împărtăşanie şi cele de nevoie. Iar pe cei neputincioşi îi aduceau în obşte şi îi îngrijeau cu dragoste până la obştescul sfârşit. Toţi petreceau în linişte, în tăcere şi în neîncetată rugăciune.

Aceasta era rânduiala lăsată de cei şapte ieroschimonahi, cu ucenicii lor, sihăstriei întemeiate de ei. După mai mulţi ani de nevoinţă în smerenie şi în plăcere de Dumnezeu, aceşti fericiţi sihaştri s-au strămutat la cereştile lăcaşuri şi au fost înmormântaţi lângă altarul bisericii întemeiate de ei.

SFÂNTUL RAFAIL DE LA AGAPIA (secolele XVI–XVII)[137]

Unul dintre cei mai cinstiţi cuvioşi români, care au strălucit pe pământul Moldovei în secolul XVI, este Sfântul Rafail de la Mânăstirea Agapia Veche. Fiind născut în ţinutul Neamţ şi auzind de marele sihastru Eufrosin, a părăsit cele pământeşti şi, urcându-se în munte, i s-a făcut ucenic. Deci, făcându-se călugăr prin mâinile lui, atât de mult a sporit Cuviosul Rafail în rugăciune şi post, încât a ajuns pe dascălul său.

După mai mulţi ani de viaţă pustnicească pe Muntele Scaunele, s-a coborât apoi în schitul întemeiat de Cuviosul Eufrosin. Aici, sporind şi mai mult în dragostea lui Hristos, în privegheri de toată noaptea şi în rugăciuni cu lacrimi, smerindu-se înaintea tuturor prin ascultare, s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Căci izgonea duhurile necurate, cunoştea gândurile oamenilor şi vedea dinainte cele viitoare. Era încă neîntrecut dascăl al rugăciunii lui Iisus şi părinte duhovnicesc al tuturor cuvioşilor sihaştri. Deci, săvârşind îngereşte călătoria acestei vieţi şi lăsând în urmă mulţi ucenici, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Apoi, făcându-se unele minuni la mormântul său şi încredinţându-se părinţii că l-a proslăvit Dumnezeu, i-au scos din sicriu trupul întreg şi plin de bună mireasmă şi l-au aşezat în biserică, spre închinarea tuturor.

Auzind de aceasta marele mitropolit al Moldovei, Dosoftei, a venit cu tot clerul său şi s-a închinat la moaştele Cuviosului Rafail de la Agapia. Iar în anul 1686, când a tipărit Vieţile Sfinţilor la Iaşi, însuşi a mărturisit despre el, zicând: „Dară tocmai şi din rumâni mulţi sunt (sfinţi) care am văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia (şi) am sărutat şi sfintele (lor) moştii...”[138].

Mai târziu, datorită vitregiei vremurilor, s-au îngropat moaştele Sfântului Rafail la un loc tăinuit şi nu s-au mai aflat până în ziua de astăzi.

Prea Cuvioase Părinte Rafail, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL PARTENIE DE LA AGAPIA (†1660)[139]

Acest cuvios vrednic de laudă era ucenic al marilor sihaştri din Muntele lui Agapie. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, s-a făcut călugăr în Mânăstirea Agapia Veche, la începutul secolului XVII. Apoi, deprinzând frica de Dumnezeu şi rugăciunea cea din inimă, s-a retras la linişte în Muntele Scaunele.

Acolo, mult nevoindu-se cu postul şi cu privegherea de toată noaptea şi biruind cumplitele ispite ale vrăjmaşului diavol, s-a învrednicit a primi de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al izgonirii duhurilor necurate. Şi nu puţini bolnavi de prin sate alergau la chilia lui şi primeau mângâiere şi sănătate. Apoi, Mânăstirea Agapia rămânând fără povăţuitor, Cuviosul Partenie a primit darul preoţiei şi a ajuns vestit egumen al sihaştrilor din obşte. Astfel, pe toţi îi păstorea cu smerenie şi cu înţelepciune, făcându-se pe sine pildă tuturor, atât celor din schit, cât şi celor din pustie.

În anul 1660, Cuviosul Partenie de la Agapia s-a strămutat la cereştile lăcaşuri, iar trupul său a fost îngropat în „Livada Părinţilor”. Mai târziu, cinstindu-se de părinţi în ceata cuvioşilor şi făcându-se unele minuni la mormântul său, moaştele lui s-au aşezat în biserică spre închinare, pe care le-a sărutat şi însuşi mitropolitul Dosoftei. Apoi, năvălind turcii peste Ţara Moldovei, moaştele Cuviosului Partenie au fost ascunse în munte şi au rămas acolo, neştiute de nimeni până în zilele noastre.

Sfinte Prea Cuvioase Părinte Partenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

SFÂNTUL CHIRIAC DE LA BISERICANI (†1660)[140]

Preacuviosul Părintele nostru Chiriac de la Bisericani este numărat printre cei mai mari asceţi şi cuvioşi ai Bisericii Ortodoxe Române. El s-a nevoit la începutul secolului XVII în obştea Mânăstirii Bisericani, care număra pe atunci peste 100 de călugări. Apoi, aprinzându-se de dumnezeiescul dor, s-a retras la pustie într-o peşteră din Muntele lui Simon şi acolo s-a nevoit singur în cea mai aspră osteneală zeci de ani. Iar nevoinţa lui era aceasta: vară şi iarnă petrecea pe munte cu trupul gol, în rugăciune curată, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi biruind desăvârşit, cu darul lui Hristos, neputinţele firii şi ispitele diavolului.

Pe acest mare sihastru şi purtător de Dumnezeu l-a cunoscut încă din viaţă mitropolitul Dosoftei, căruia mai târziu i-a sărutat şi sfintele moaşte, precum însuşi scrie: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de Bisericani, gol (petrecând) şi ticăloşit în munte 60 de ani...”.

Despre acest sfânt se scriu următoarele în Patericul sfinţilor din Moldo- România: „În anul 1660, Preacuviosul Părintele nostru Chiriac, din tânără vârstă îmbrăţişând viaţa monahicească în Sfânta Mânăstire Bisericani şi sporind întru adâncă smerenie şi întru îndelungă răbdare şi iubind sărăcia lui Hristos de bunăvoie, s-au îndepărtat cu totul de petrecerea cea împreună cu oamenii şi s-au sălăşluit prin munţi şi prin stâncile cele înfricoşate de pe lângă râul Bistriţa şi acolo, cu trupul gol, s-au nevoit în singurătate, în ger şi în arderea soarelui, şasezeci de ani până la sfârşitul său... şi se serbează la 31 decembrie”.

Sfântul Chiriac de la Bisericani a ajuns cu nevoinţa pe marii sihaştri din pustiul Egiptului şi în special pe Cuviosul Onufrie, a cărui petrecere s-a ostenit s-o urmeze. Trupul său gol a fost împodobit de Dumnezeu cu peri de sus până jos şi umbrit de darul Duhului Sfânt, încât nici frigul, nici foamea, nici diavolii nu-l vătămau. El este unul din cei mai mari sihaştri din Carpaţi, care aduce la noi o asemenea îngerească nevoinţă: trăirea în desăvârşită lepădare de sine, în golătate şi în neîncetată rugăciune.

Ajungând la măsura desăvârşirii, Cuviosul Chiriac Sihastrul şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos şi a fost numărat în ceata sfinţilor români, fiind canonizat de popor. Moaştele lui au fost aşezate în peştera în care a trăit, ce se păstrează până astăzi şi în care s-a făcut mai târziu un mic paraclis pictat în cinstea lui. Apoi, din cauza deselor tulburări din ţară, credincioşii au împărţit moaştele între ei.

SFÂNTUL CHIRIAC DE LA TAZLĂU (†1660)[141]

Cel mai mare pustnic, care s-a nevoit în jurul Mânăstirii Tazlău, a fost Cuviosul Chiriac Sihastrul. Acest bărbat purtător de Hristos era fiu de ţărani din partea locului. Apoi, intrând în obştea Mânăstirii Tazlău, a întrecut pe ceilalţi călugări cu smerenia, cu rugăciunea şi cu sfinţenia vieţii. Pentru aceasta, deşi nu voia să primească darul preoţiei, s-a făcut multora dascăl şi povăţuitor către Hristos.

Deci, dorind să ajungă la măsura desăvârşirii, s-a retras la linişte pe Muntele numit „Măgura Tazlăului” şi acolo, împreună cu alţi sihaştri, s-a nevoit zeci de ani în plăcere de Dumnezeu şi petrecere îngerească. Acest cuvios în puţină vreme a sporit atât de mult, că ajunsese la măsura marilor părinţi isihaşti. Căci se ruga neîncetat cu priveghere de toată noaptea şi cu izvoare de lacrimi şi se hrănea doar cu pesmeţi şi cu fructe de pădure. Pentru aceea, din tinereţe se odihnea întru el darul Sfântului Duh şi se învrednicise a cunoaşte cele viitoare şi a izgoni duhurile cele rele din oameni.

Văzându-se înconjurat de mulţi ucenici, Cuviosul Chiriac a înălţat pe munte, alături de chilia sa, un mic altar de rugăciune, în care se ruga ziua şi noaptea şi unde mărturisea pe fiii săi duhovniceşti. Căci, atât călugării, cât şi credincioşii, îl cinsteau încă din viaţă ca pe un sfânt şi făcător de minuni şi alergau cu evlavie la chilia lui. Cuviosul acesta a contribuit mult la dezvoltarea isihasmului şi a vieţii de linişte în Moldova. Munţii Tazlăului, ai Nechitului şi Tarcăului adăposteau nu puţini ucenici ai acestui mare dascăl al liniştii.

Astfel, îngereşte vieţuind şi ajungând la adânci bătrâneţi, Sfântul Chiriac Sihastrul şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, lăsând în urmă mulţi fii duhovniceşti. Cinstitele sale moaşte s-au aşezat de ucenici într-o peşteră pe Măgura Tazlăului şi multe minuni de vindecare se făceau prin ele. Pe acest cuvios l-a cunoscut încă din viaţă şi smeritul mitropolit Dosoftei şi i-a sărutat moaştele, precum însuşi mărturiseşte: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”. Iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888, se scrie despre acest cuvios: „Asemenea, tot întru această vreme, în anii 1660 s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac, de la Schitul Tazlăul, şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit şi se prăznuieşte (la) decembrie 31 de zile”.

Spre sfârşitul secolului XVII, abătându-se asupra Moldovei grele primejdii şi pădurile umplându-se de oameni în bejenie, moaştele Sfântului Chiriac s-au împărţit între credincioşi, după tradiţie, pentru a nu fi profanate de păgâni. Astfel, peştera de pe Muntele Măgura s-a lipsit de un odor sfânt ca acesta.

Sfinte Preacuvioase Părinte Chiriac, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL Sihăstria Mânăstirii Tazlău (secolul XVII)[142]

Perioada de aur a vieţii isihaste din jurul Mânăstirii Tazlău–Neamţ a culminat cu secolul XVII. Unul din cei mai vestiţi sihaştri ai Mânăstirii Tazlău din acest secol a fost şi Cuviosul Onufrie Sihastrul. Acesta, după ce deprinde în obşte meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, devine ucenic al Sfântului Chiriac de la Tazlău, slujindu-l cu multă credinţă până la obştescul sfârşit. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei, se retrage la pustnicie aspră pe o obcină de munte, mai sus de lavră, numită până astăzi „Dealul lui Onufrie”.

Aici s-a nevoit Cuviosul Onufrie peste 30 de ani, sporind mult în post, în rugăciune şi smerenie, ajungând înaintevăzător şi făcător de minuni. Căci, pentru sfinţenia vieţii lui, cunoştea gândurile oamenilor şi spunea cele viitoare. Era încă iscusit părinte duhovnicesc, cu mulţi fii şi ucenici şi nu era altul mai vestit în vremea aceea în Munţii Tazlăului ca pustnicul Onufrie. La el se mărturiseau toţi sihaştrii din partea locului, călugări din obşte şi credincioşi de prin sate, căci era vestit dascăl al rugăciunii şi era umbrit de darul Duhului Sfânt. Veneau la el şi bolnavi de prin sate şi se vindecau cu rugăciunea şi binecuvântarea lui.

Aşa nevoindu-se Cuviosul Onufrie şi lăsând în urmă mulţi sihaştri şi fii duhovniceşti, s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, numărându-se în ceata cuvioşilor părinţi[143].

CUVIOŞII SILVESTRU, IOV ŞI AGATON Sihăstria Mânăstirii Tazlău(secolul XVII)

Pustnicii Silvestru, Iov şi Agaton erau ucenici ai Sfântului Chiriac de la Tazlău. Ei s-au nevoit mai întâi în lavră, smerindu-se tuturor şi deprinzând frica de Dumnezeu şi darul rugăciunii. Apoi, rănindu-şi inimile cu dragostea lui Hristos, s-au retras la pustie în adâncul muntelui, la locul numit până astăzi „Măgura Tazlăului”. Aici au trăit sihaştri numeroşi încă din secolul XIV, fiind un loc foarte prielnic vieţii pustniceşti. Urme de chilii se întâlnesc până azi în partea locului.

În acest munte, Cuvioşii Silvestru, Iov şi Agaton şi-au făcut chilii din piatră şi lemn şi s-au nevoit mai mult de 30 de ani, răbdând grele ispite de la diavoli. Căci şi frigul îi supăra, şi foamea îi chinuia, şi duhurile rele prin gânduri şi năluciri îi luptau. Însă, bunii ostaşi ai lui Hristos le răbdau pe toate cu bărbăţie, în nădejdea vieţii de veci, fiind înarmaţi cu sabia neîncetatei rugăciuni. Iar când slăbeau în lupta cea duhovnicească, chemau ajutorul Sfântului Chiriac, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părintelui nostru Chiriac, miluieşte-ne pe noi!” Apoi îndată îi cerceta bucuria Duhului Sfânt.

Aceşti cuvioşi, ca şi ceilalţi sihaştri din Munţii Tazlăului, coborau noaptea la Utrenie în mânăstire cu făclii în mână, apoi iar se urcau la chiliile lor. La bătrâneţe s-au învrednicit de darul izgonirii duhurilor necurate şi mulţi îi cercetau şi doreau măcar să se atingă de hainele lor.

Deci, bine nevoindu-se şi ajungând purtători de Hristos, Cuvioşii Silvestru, Iov şi Agaton s-au strămutat la cele veşnice şi s-au numărat în ceata cuvioşilor părinţi.

SFÂNTUL IERARH SAVA MĂRTURISITORUL Mitropolit al Ardealului (†1683)[144]

Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinţi binecredincioşi, Ioan şi Maria, primind din botez numele de Simeon. După ce învaţă carte şi deprinde rânduiala slujbelor în Mânăstirea Comana, ajunge protopop şi slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârşind cele sfinte cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu. Apoi, rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656, fericitul Simeon este ales mitropolit şi păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la Mitropolia din Târgovişte, cu numele de Sava. Apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost aşezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia, în locul răposatului ierarh Simeon Ştefan.

Ca păstor şi părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe şi un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani, cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credinţă, a combătut învăţăturile greşite calvineşti, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase lăcaşuri prin sate şi oraşe, a rânduit peste tot preoţi devotaţi şi a mângâiat pe ţăranii ardeleni, întărindu-i în credinţă şi nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia şi bisericile jefuite şi stricate de răufăcători.

Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credinţa ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă şi răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniţă, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit şi chinuit ca un martir pentru dreapta credinţă, fiind silit la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe.

După grele suferinţe, în anul 1683 a fost scos din temniţă, dar, fiind slăbit de chinuri, îndată şi-a dat sfântul său suflet în braţele lui Hristos. Pentru sfinţenia vieţii lui, credincioşii l-au numărat încă din viaţă în ceata sfinţilor. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955, ca mărturisitor al dreptei credinţe şi se face pomenirea lui la 24 aprilie.

Sfinte Ierarhe Sava, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

FERICITUL MITROPOLIT DOSOFTEI al Moldovei şi Sucevei (1624–1693)[145]

a. Viaţa

Preaînvăţatul şi vrednicul de pomenire mitropolit Dosoftei (Barilă) este numărat printre cei mai aleşi ierarhi pe care i-a avut vreodată Biserica Ortodoxă Română.

Acest blând şi cuvios mitropolit s-a născut în părţile Sucevei din părinţi foarte credincioşi. De mic a fost dat la învăţătura cărţii la cei mai buni dascăli ce se aflau atunci în Moldova. Apoi s-a dus la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Liov, unde a învăţat limbile greacă, latină, slavonă şi polonă, precum şi teologia ortodoxă.

În anul 1649 a primit tunderea monahală în Mânăstirea Probota. În anul 1658 a fost ales episcop de Huşi, fiind în vârstă de 34 de ani. Între anii 1660–1671 a fost episcop de Roman, iar între anii 1671–1686 a fost mitropolit al Moldovei. În anul 1686 s-a refugiat în Polonia, la Zolkiev. După 7 ani de pribegie a murit acolo, în anul 1693.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Blândul şi smeritul mitropolit Dosoftei a fost dăruit de Dumnezeu din copilărie cu multă înţelepciune şi râvnă dumnezeiască. Pe lângă învăţătura cea din afară adunată de la mulţi dascăli, învăţătura cea duhovnicească a deprins-o în şcoala Mânăstirii Probota. Aici a deprins rugăciunea, blândeţea, ascultarea, smerenia şi osârdia spre cele cereşti. Astfel, văzând părinţii din mânăstire nevoinţa lui, l-au făcut călugăr în anul 1649.

2. În puţină vreme, Cuviosul Dosoftei a sporit aşa de mult în dragoste şi rugăciune, încât s-a învrednicit a fi părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Timp de mai mulţi ani, învăţatul egumen a călăuzit pe monahi către Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. De asemenea, a dezvoltat mult şcoala Mânăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.

3. Ca episcop la Huşi şi la Roman, blândul păstor al turmei lui Hristos a rânduit peste tot preoţi buni şi a înnoit numeroase biserici şi mânăstiri, zidind duhovniceşte pe fiecare prin smerenia şi bunătatea lui. Că nu era preot şi egumen mai răbdător, mai blând şi mai milostiv ca dânsul în toată eparhia.

4. Ajungând părinte duhovnicesc şi păstor al întregii Moldove, marele ierarh uimea pe toţi cu blândeţea, cu smerenia şi cu înţelepciunea sa, precum îl înfăţişează însuşi cronicarul Ion Neculce: „Acest Dosofteiu, mitropolit, nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazil, preaînvăţat; multe limbi ştia: elineşte, latineşte, slavoneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-ceastă vreme nu este om ca acela... Cantemir–Vodă să mâniase pe (a)cel mitropolit şi-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt”[146].

5. Primele cărţi tipărite de mitropolitul Dosoftei au fost Psaltirea în versuri şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (Uniev – 1673), cele mai alese cărţi de rugăciuni preţuite de români. Deci, ştiind el că poporul iubeşte mai mult rugăciunea rimată decât cea obişnuită, a versificat Psaltirea, făcând din ea cea dintâi carte românească cu imne de laudă închinate lui Dumnezeu. Astfel, blândul mitropolit s-a dovedit primul poet şi imnograf al neamului nostru. Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei a circulat în Ţările Române peste două secole, mângâind şi alinând inimile credincioşilor. Căci unii ştiau psalmii versificaţi pe de rost, alţii îi copiau pe manuscrise, iar alţii îi cântau prin case şi prin biserici.

6. Însă cel dintâi lucru pe care l-a făcut mitropolitul Dosoftei a fost întemeierea unei tipografii la Iaşi, pentru tipărirea cărţilor de slujbă şi învăţătură pe înţelesul tuturor, în limba românească. În această tipografie, marele ierarh a tipărit şase cărţi. Prin aceste cărţi, mitropolitul Dosoftei devine ctitorul limbii româneşti în cultul Bisericii din Moldova. El traduce pentru prima dată Liturghierul, Psaltirea şi Octoihul, cărţile de bază ale cultului ortodox, în limba noastră străbună, renunţând la limbile greacă şi slavonă considerate în trecut sacre, pentru a înţelege toţi dumnezeieştile slujbe.

7. Acest evlavios ierarh moldovean a tradus şi tipărit, de asemenea, pentru prima dată în grai românesc, o altă carte foarte preţuită la români, „Vieţile Sfinţilor pe tot anul” (1682–1686). Redactată în patru volume în formă prescurtată, această operă aghiografică conţine şi vieţile unor sfinţi români nevoitori în mânăstirile din Moldova, dintre care pe unii i-a cunoscut personal şi le-a sărutat sfintele moaşte, precum singur mărturiseşte: „...Dară tocmai şi din rumâni mulţi sunt (sfinţi) care am văzut viaţa şi traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de la Voroneţ şi Rafail de la Agapia (şi) am sărutat şi sfintele (lor) moştii...”.

Astfel, mitropolitul Dosoftei este cel dintâi aghiograf român care s-a ostenit să hrănească sufletele credincioşilor cu cărţi de laudă lui Dumnezeu şi cu vieţi de sfinţi.

8. În timpul păstoriei sale, viaţa duhovnicească în mânăstiri era destul de înaltă, iar pădurile şi sihăstriile erau pline de sihaştri. Însuşi mitropolitul Dosoftei, vestit ascet şi lucrător al rugăciunii, vizita mânăstirile şi sihăstriile din eparhia sa şi cerceta pe cuvioşii părinţi din pustie, folosindu-se mult de smerenia, de răbdarea şi sfinţenia vieţii lor. Încă săruta cu evlavie cinstitele lor feţe şi le trimitea cele de nevoie la chiliile unde se osteneau. Despre aceasta însuşi spunea: „Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la bunătăţi şi podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă”[147].

9. Cel mai de preţ odor al Moldovei, la care mitropolitul Dosoftei ţinea foarte mult, erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Pe acestea, mutându-le în catedrala de la Iaşi, bunul păstor le păzea cu mare sfinţenie şi la vreme de primejdie făcea cu ele litanie prin ţară şi multe minuni şi semne se făceau spre mângâierea poporului binecredincios. În anii 1686–1687, fiind mare tulburare şi neaşezare în ţară, mitropolitul a luat sicriul cu sfintele moaşte şi s-a dus cu ele în Polonia, la Zolkiev.

10. Acolo, în ţară străină, a stat Cuviosul mitropolit Dosoftei cu ucenicii săi şapte ani de strajă lângă sfintele moaşte, rugându-se ziua şi noaptea cu nădejdea întoarcerii în pământul străbun. Şi venea multă lume la moaştele Sfântului Mucenic Ioan şi nu puţini se vindecau şi se foloseau de sfaturile blândului ierarh. Încă scria şi cărţi de folos şi făcea multe fapte bune.

Aşa ostenindu-se acest mare păstor, aghiograf şi imnograf al Bisericii Ortodoxe Române, la sfârşitul anului 1693 s-a săvârşit cu pace, departe de ţară, dându-şi sufletul în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos.

CUVIOSUL LAZĂR SIHASTRUL Schitul Sihăstria Putnei (secolele XVII–XVIII)

Acest cuvios era originar din Transilvania. În tinereţile sale a fost ucenic şi ascultător al blândului mitropolit Dosoftei, care l-a călugărit şi l-a hirotonit preot. Apoi, plecând mitropolitul în pribegie în ţara Poloniei (1686), ucenicul său, ieromonahul Lazăr, s-a făcut pustnic la Sihăstria Putnei. Găsind schitul pustiu şi biserica risipită, şi-a făcut acolo o chilie de lemn şi se nevoia singur în post şi rugăciune, lăudând neîncetat pe Dumnezeu.

După câţiva ani s-au adunat în jurul său câţiva sihaştri iubitori de linişte, dar nu aveau biserică unde să aducă jertfa cea fără de sânge. Deci, auzind egumenul Lazăr că vistiernicul Ilie Cantacuzino de la Iaşi este milostiv, l-a rugat să înnoiască biserica schitului, ceea ce cu mare bucurie a făcut. În jurul bisericii cu hramul Buna-Vestire, cei câţiva sihaştri şi-au făcut chilii de lemn şi petreceau acolo împreună în desăvârşită iubire, sub povăţuirea egumenului Lazăr, rugându-se ziua şi noaptea pentru mântuirea oamenilor şi răbdând nu puţine lipsuri şi ispite de la diavolul.

După o nevoinţă duhovnicească de peste 20 de ani, Cuviosul Lazăr şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1710, lăsând în urma sa câţiva sihaştri sporiţi în fapte bune[148].

CUVIOASA CASIANA SCHIMONAHIA Schitul Casiana–Ceahlău (secolul XVII)[149]

Această schimonahie era cu metania din Mânăstirea Topoliţa–Târgu Neamţ. Deci, retrăgându-se pe Valea Bistriţei cu câteva ucenice, a sihăstrit mai întâi în pădurile Hangului. Apoi, adunând mai multe călugăriţe în jurul ei, schimonahia Casiana a întemeiat un mic schit de lemn pe valea pârâului Buhalniţa, numit „Schitul Casiana”, pe care l-a povăţuit duhovniceşte până la obştescul ei sfârşit. Nevoinţa maicilor din această sihăstrie era aceeaşi ca în toate sihăstriile din jurul Ceahlăului. Zilnic cântau cele şapte laude, în chilii citeau Psaltirea, mâncau o dată pe zi şi petreceau permanent în tăcere şi smerenie. Numele acestei schimonahii era cunoscut în toate satele de pe Valea Bistriţei, căci era o vestită maică duhovnicească şi rugătoare pentru toţi şi fiecare se folosea de nevoinţa ei.

Către jumătatea secolului XVII, Cuvioasa Casiana egumena s-a mutat în odihna lui Hristos, lăsând în urmă numeroase ucenice.

CUVIOASA SOFIA SCHIMONAHIA Schitul Sofia–Ceahlău (secolul XVII)

Schimonahia Sofia a fost crescută duhovniceşte în obştea Mânăstirii Topoliţa–Târgu Neamţ. Apoi, retrăgându-se pe valea râului Bistriţa, a sihăstrit mulţi ani cu ucenicele ei în partea de răsărit a Muntelui Ceahlău, deasupra satului Răpciune.

Văzându-se înconjurată de numeroase ucenice, a fost îndemnată de Dumnezeu să întemeieze un schit de călugăriţe, căci erau multe maici care sihăstreau în pădurile de sub Ceahlău, dar nu aveau nici o mânăstire unde să slăvească pe Hristos. Astfel, Cuvioasa Sofia a înălţat aici o mică biserică de lemn cu hramul Sfântul Ioan Teologul, a făcut chilii de jur-împrejur, a adunat peste 20 de călugăriţe şi a pus rânduială de nevoinţă pustnicească.

Acest sfânt lăcaş s-a numit „Schitul Sofia” şi a dăinuit în Ceahlău aproape două secole. Schimonahia Sofia a fost maică duhovnicească în această sihăstrie peste 30 de ani, crescând multe călugăriţe alese. Unele dintre ele se retrăgeau cu timpul în pustie şi acolo se jertfeau până la moarte în post şi rugăciune. Altele se nevoiau la linişte numai în sfintele posturi, apoi iar coborau în schit.

Cuvioasa aceasta era cinstită în partea locului pentru sfinţenia vieţii ei, atât de mireni, cât şi de călugări, căci era umbrită de darul lui Dumnezeu şi era plină de înţelepciune duhovnicească. Către sfârşitul secolului XVII, schimonahia Sofia s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă o vestită sihăstrie de călugăriţe. La începutul secolului XIX, Schitul Sofia rămâ-nând aproape pustiu, biserica de lemn a fost mutată la Mânăstirea Durău[150].

CUVIOASA MELANIA SCHIMONAHIA Sihăstria Durău–Ceahlău (secolul XVII)

Pe lângă Schiturile Casiana şi Sofia, a mai existat la vest de Muntele Ceahlău încă o sihăstrie de călugăriţe, numită „Sihăstria Melaniei” sau „Sihăstria Durău”, după numele pârâului ce curge din munte. Acest schit pustnicesc a fost întemeiat în prima jumătate a secolului XVII de Cuvioasa Melania schimonahia, care a sihăstrit mulţi ani în acest loc.

În tradiţie se spune că Melania, numită din botez Mariana, era fiică de domn din Iaşi. Deci, dorind să se facă mireasă a lui Hristos, a plecat pe ascuns din casa părintească cu două slujitoare credincioase şi s-au tăinuit singure sub vârful Muntelui Ceahlău, mai sus de actuala Mânăstire Durău. Aici, fericita Melania s-a făcut schimonahie şi a sihăstrit cu ucenicele ei mulţi ani, neştiută de nimeni. Apoi, mai adunându-se şi alte călugăriţe ce se nevoiau în partea locului, au întemeiat un mic schit şi biserică de lemn, cu hramul Buna-Vestire, denumit „Sihăstria Melaniei”.

Aceasta a fost cea mai aspră sihăstrie de călugăriţe din Muntele Ceahlău. În jurul egumenei Melania s-au adunat ca la 30 de călugăriţe din mânăstiri şi sihăstrii, formând o vestită aşezare isihastă de femei din Moldova. Unele se nevoiau în obşte, iar altele se linişteau singure în bordeie de lemn în preajma schitului. Numai biserica o aveau în comun. Până astăzi se păstrează aici două denumiri de la smeritele rugătoare ale Ceahlăului de altădată: „Piciorul Maicilor” şi „Şipotul Maicii”.

Schimonahia Melania era vestită maică duhovnicească în Muntele Ceahlău şi lucrătoare a rugăciunii lui Iisus. Ea a crescut multe ucenice în dragoste de Hristos, mângâindu-le în vreme de ispite şi povăţuindu-le pe calea desăvârşirii. Apoi, ajungând la măsura marilor sihaştri, a dat ucenicelor ei sărutarea cea mai de pe urmă şi a adormit cu pace în Hristos[151].

Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!

CUVIOSUL PAVEL SIHASTRUL Duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla (a doua jumătate a secolului XVII)[152]

Acest părinte minunat şi sfânt a fost duhovnic de taină al Cuvioasei Teodora de la Sihla. El s-a nevoit mai întâi în obştea Schitului Sihăstria, în a doua jumătate a secolului XVII, şi era tuturor sihaştrilor sfetnic şi părinte duhovnicesc. Apoi, sosind în schit fericita Teodora şi dorind viaţă pustni-cească, Cuviosul Pavel a dus-o, cu porunca egumenului, în Munţii Sihlei şi a aşezat-o într-o colibă părăsită. Acolo o împărtăşea bătrânul în taină cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi îi aducea pesmeţi pentru hrană.

Mai târziu, râvnind vieţii marilor părinţi, ieroschimonahul Pavel s-a retras şi el la pustie, în pădurile seculare dintre Sihla şi Râpa lui Coroi. Aici este un loc tăinuit şi binecuvântat de Dumnezeu, unde s-au nevoit cei mai mari sihaştri din Munţii Sihlei. Şi nimeni, afară de cei aleşi şi iubiţi de Duhul Sfânt, nu putea să vadă pe aceşti cuvioşi, nici să le descopere bordeiele lor.

În acest loc pustnicesc s-a nevoit Cuviosul Pavel mai mult de zece ani, în neştiute osteneli şi bucurii duhovniceşti. În jurul său se nevoiau zeci de sihaştri iubitori de Hristos şi toţi îl aveau de părinte duhovnicesc, căci era plin de darul Duhului Sfânt, înţelept în cuvânt şi înaintevăzător. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu şi ajungând la măsura părinţilor de demult, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, pe când stătea la rugăciune sub o stâncă. Timp de peste două secole, osemintele sale au zăcut acolo, neaflate de nimeni. Iar în vara anului 1930, la 20 iulie, sfintele sale moaşte s-au descoperit prin minune unui ierodiacon iubitor de Hristos, anume Cristofor, cu metania din Mânăstirea Frăsinei, ce se liniştea în pădurile Schitului Sihla. Căci, întorcându-se de la schit şi adormind puţin pe cale, i s-a arătat în vis Cuviosul Pavel, îmbrăcat în rasă de şiac, cu barba albă, cu părul lung şi cu faţa luminată. Apoi, cu voce blândă, i-a zis:

„Părinte Cristofor, mergi la dreapta o sută de paşi şi vei găsi acolo, sub stâncă, alături de tulpina unui brad, trupul meu neîngropat, al smeritului Pavel ieroschimonahul, care m-am nevoit cândva în pădurile acestea. Osemintele mele să le îngropi acolo sub pământ, iar craniul să-l porţi de binecuvântare cu sfinţia ta în toată viaţa!”

Apoi, cuviosul făcându-se nevăzut, ierodiaconul Cristofor i-a aflat cinstitele moaşte sub o pânză de păianjen la locul arătat. Erau galbene şi răspândeau bună mireasmă. Deci, sărutându-le şi făcând rugăciuni, le-a îngropat acolo, iar sfântul său cap l-a luat cu sine la chilie. Mai târziu a coborât cu acest preţios odor în Mânăstirea Sihăstria. Îl purta într-o traistă însemnată cu chipul Sfintei Cruci. Deci, spunând egumenului taina, l-a aşezat în altar pe Sfânta Masă şi a slujit trei zile Sfânta Liturghie. Apoi, sărutând tot soborul acel sfânt cap al Cuviosului Pavel, ierodiaconul Cristofor s-a întors la pustie şi nu l-a mai întâlnit nimeni până astăzi.

„Cât de minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor noştri!”

CUVIOSUL VARSANUFIE SIHASTRUL

Egumen al Schitului Sihăstria

(secolele XVII–XVIII)[153]

Acest cuvios egumen a povăţuit obştea Schitului Sihăstria–Neamţ spre sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII. Avea o viaţă cu totul aleasă şi era cinstit, atât de părinţii din schit, cât şi de sihaştrii din împrejurimi. Tuturor le era egumen şi părinte duhovnicesc.

Egumenul Varsanufie a primit în schit pe fericita Teodora, pe care apoi a încredinţat-o ieroschimonahului Pavel, ca s-o aşeze la pustie în pădurile Sihlei. Tot el odihnea în obştea sa pe sihaştrii din pădure, cărora le dădea Trupul şi Sângele Domnului, precum şi cele de nevoie. Alteori îi cerceta la colibele lor şi trimitea fraţi din schit să îngrijească pe cei bolnavi şi să le ducă de mâncare.

La începutul secolului XVIII, uitându-se cu totul numele Cuvioasei Teodora de la Sihla, egumenul Varsanufie a fost singurul ales de Dumnezeu ca să descopere peştera ei. Văzând păsările cerului ducând fărâmituri de pâine de la trapeză către Sihla, a trimis doi fraţi să meargă după păsări, până au aflat pe plăcuta lui Dumnezeu, Cuvioasa Teodora. Apoi, îndată a rânduit un duhovnic ca s-o împărtăşească şi s-o îngroape la Sihla, în peşteră. Sub povăţuirea acestui fericit egumen, Schitul Sihăstria a trăit cea mai aleasă epocă de înflorire duhovnicească din istoria sa, fiind numărat alături de marile sihăstrii din Moldova, ca: Pocrovul, Vorona, Agapia Veche, Rarăul, Sihăstria Ceahlăului şi altele. La începutul secolului XVIII, Schitul Sihăstria număra peste 20 de sihaştri. Toţi duceau desăvârşită viaţă de obşte, în post, tăcere, ascultare şi neîncetată rugăciune.

Deci, bineplăcând lui Dumnezeu şi crescând mulţi ucenici, Cuviosul Varsanufie s-a săvârşit cu pace şi a fost îngropat lângă biserică.

SFÂNTA TEODORA DE LA SIHLA

(secolele XVII–XVIII)[154]

a. Viaţa

Cuvioasa Teodora de la Sihla este cea mai aleasă călugăriţă sfântă pe care au odrăslit-o mânăstirile româneşti. S-a născut în satul Vânători–Neamţ, în prima jumătate a secolului XVII. Tatăl ei, Ştefan Joldea, era armaş al cetăţii Neamţului. După moartea surorii sale Maghiţa (Marghioliţa?), Teodora a fost căsătorită cu un tânăr din Ismail. Dar, neavând copii, s-au dus amândoi la mânăstire. Fericita Teodora a îmbrăcat haina călugărească la Schitul Vărzăreşti–Râmnicu Sărat, iar soţul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului, cu numele de Elefterie.

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a făcut pustnică în Munţii Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ţinutul Neamţ, a sihăstrit singură ca la 30 de ani într-o peşteră din Munţii Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Deci, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat din viaţa aceasta în primele decenii ale secolului XVIII şi a fost îngropată în peşteră.

În primele decenii ale secolului XIX, moaştele Cuvioasei Teodora de la Sihla au fost luate de familia boierilor Sturza, ctitori ai acestui schit, şi duse la biserica zidită de ei în satul Miclăuşeni–Iaşi. Iar în anul 1856 au fost date Mânăstirii Pecersca din Kiev, unde se află şi astăzi, în schimbul mai multor rânduri de veşminte de fir.

b. Fapte şi cuvinte de folos

1. Acest fericit vlăstar al monahismului românesc a fost din pruncie ales şi sădit în casa lui Dumnezeu. Căci, fiind însoţită cu bărbat, fericita Teodora nu a găsit odihnă sufletului ei până nu s-a făcut mireasă lui Hristos. Astfel, neavând ea copii, a părăsit cele trecătoare şi a îmbrăcat haina pocăinţei în Schitul Vărzăreşti din ţinutul Buzău.

2. Aici a sporit atât de mult fericita Teodora, în tăcere, în rugăciune şi ascultare, că în puţini ani a ajuns la măsura celor bătrâni, învrednicindu-se a se ruga din inimă şi a cunoaşte mulţimea ispitelor vrăjmaşului. Pentru aceea, toate maicile o iubeau şi se foloseau de smerenia, de nevoinţa şi de râvna ei.

3. Năvălind turcii pe Valea Buzăului şi arzând schitul lor, Cuvioasa Teodora s-a ascuns în munţi cu maica ei duhovnicească, schimonahia Paisia. Acolo s-au nevoit în post şi priveghere câţiva ani, răbdând bărbăteşte foamea, frigul şi alte negrăite ispite de la diavoli. Căci, întrarmându-se fericita cu rugăciunea cea de foc a inimii, pe toate le răbda şi se împărtăşea de mângâierile cele de taină ale Duhului Sfânt.

4. Răposând în munte maica ei duhovnicească, prin anii 1670–1675, Cuvioasa Teodora a fost călăuzită de Dumnezeu către Munţii Neamţ, în patria ei. Aici, închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Mânăstirea Neamţ, a fost trimisă pentru sfat la egumenul Schitului Sihăstria, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, înţelegând că doreşte viaţă pustnicească şi cunoscând cu duhul virtutea ei, a împărtăşit-o cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Apoi, dându-i călăuză pe duhovnicul Pavel, i-a spus:

– Du-te la pustie pentru un an de zile, în pădurile din Munţii Sihlei. De vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea şi ispitele cele cumplite ale pustiei, rămâi acolo până la moarte. Iar de nu vei putea răbda, retrage-te la o mânăstire de călugăriţe şi-ţi lucrează în smerenie mântuirea sufletului tău.

5. Căutând Cuviosul Pavel o chilie pustnicească părăsită pentru fericita Teodora şi negăsind, a întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile Sihlei. Acesta, fiind văzător cu duhul, a zis:

– Nevoieşte-te, maică Teodora, în chilia mea, căci eu mă duc în alt bordei pustnicesc. Deci, aşezând ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora în Munţii Sihlei şi binecuvântând-o, s-a întors din nou la schit.

6. În această chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora aproape 30 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi biruind prin răbdare, rugăciune şi smerenie toate cursele vrăjmaşului. Căci, fiind întărită cu putere de sus, n-a mai coborât din munte, nici ajutor omenesc de la nimeni n-a mai primit. Numai singur fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca uneori la chilia ei cu Preacuratele Taine şi cele de nevoie vieţii pământeşti. În această îngerească nevoinţă atât de mult a sporit cuvioasa, încât făcea priveghere de toată noaptea cu mâinile înălţate la cer, până se revărsau zorile şi se lumina la faţă cu lumină de sus, apoi se odihnea două ore şi iar începea. Hrană primea numai după două zile, puţini pesmeţi cu ierburi de pădure, ferigă şi măcriş, numit „Măcrişul Sfintei Teodora”. Iar apă aduna din ploi, într-o scobitură deasupra unei stânci, numită până azi „Fântâna Sfintei Teodora”. Şi, adevărată minune, că apa din stâncă nu seca niciodată.

Mai târziu, răposând Cuviosul Pavel, fericita Teodora a rămas numai în grija lui Dumnezeu.

7. Odată, năvălind turcii asupra satelor şi mânăstirilor din ţinutul Neamţ, s-au umplut codrii de săteni şi de călugări. Atunci au ajuns câteva călugăriţe şi la chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis fericita:

– Rămâneţi voi în chilia mea, căci eu am alt loc de adăpost. Din ceasul acela s-a dus într-o peşteră mică din apropiere şi acolo se nevoia singură, neştiută de nimeni, iar noaptea se odihnea puţin pe lespedea de piatră care se vede până astăzi în fundul peşterii.

8. Odată, rătăcind o ceată de turci prin Munţii Sihlei, din lucrarea satanei, au dat de peştera Cuvioasei Teodora. Deci, năvălind asupra ei ca s-o ucidă, sfânta a căzut în genunchi şi, înălţându-şi mâinile către cer, a strigat:

– Izbăveşte-mă, Doamne, de mâinile ucigaşilor! În clipa aceea s-a deschis prin minune peretele din fundul peşterii, iar mireasa lui Hristos, ascunzându-se în pădure, s-a izbăvit de moarte.

9. Fiind cu totul uitată de oameni şi neavând pe nimeni la bătrâneţile ei, şi-a pus toată nădejdea numai în Dumnezeu. Astfel, părăsind chilia, Sfânta Teodora se nevoia în peşteră ca un înger în trup. Acum, nici frigul, nici foamea nu le mai simţea, nici diavolul n-o mai chinuia. Ci se ruga neîncetat lui Dumnezeu cu mâinile înălţate la cer, până se răpea cu mintea la cele cereşti, iar cu trupul se ridica deasupra pământului. Atunci i se lumina faţa prin harul Duhului Sfânt, iar din gura ei se înălţa în sus rugăciunea ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinţi. Că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz, şi se îndulcea în chip negrăit de cele dumnezeieşti.

10. Hainele Sfintei Teodora ajunseseră acum nişte zdrenţe, care cu greu îi acopereau trupul slăbit de aspră nevoinţă. Încă şi hrana terminându-se, păsările cerului, la porunca Ziditorului, îi aduceau zilnic fărâmituri şi coji de pâine de la trapeza Schitului Sihăstria. Iar fericita se ruga neîncetat pentru lume şi se bucura de apropierea mutării din trup. Însă, timp de 40 de zile înainte de obştescul sfârşit s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită un preot, ca să-i aducă Preacuratele Taine. Iar Domnul nu a trecut cu vederea dorinţa sufletului ei.

11. Odată, a observat egumenul Sihăstriei, Varsanufie, stoluri de păsări ducând către Sihla fărâmituri în cioc. Deci, cugetând în sine că trăieşte acolo vreun sihastru sfânt, a trimis doi fraţi să vadă unde se opresc acele păsări. Astfel mergând ei, i-a cuprins noaptea şi, rătăcind prin pădure, se rugau şi aşteptau să se facă ziuă. Apoi, observând înaintea lor o rază de lumină ce se ridica la cer, s-au apropiat şi au văzut o femeie luminată la chip, înălţată de la pământ şi rugându-se cu mâinile în sus. Era Sfânta Teodora.

– Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai ascultat!, a zis fericita. Apoi a adăugat către cei doi fraţi:

– Nu vă temeţi, fraţilor, căci sunt o smerită roabă a lui Hristos! Dar mai întâi aruncaţi-mi o haină să mă îmbrac, că sunt cu trupul gol!

Apoi, chemându-i, le-a spus viaţa şi sfârşitul ei apropiat şi le-a poruncit, zicând:

– Coborâţi la schit şi spuneţi egumenului să trimită pe duhovnicul Antonie şi pe ierodiaconul Lavrentie la mine cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

– Cum să ajungem la schit noaptea, au răspuns fraţii, căci nu cunoaştem drumul?

– Mergeţi după lumina care se vede înaintea voastră şi numaidecât veţi ajunge!

12. Auzind egumenul de Sfânta Teodora, în zorii zilei a trimis la Sihla pe duhovnicul Antonie cu ierodiaconul şi cu cei doi fraţi şi au aflat pe Sfânta Teodora la rugăciune pe cetină de brad dinaintea peşterii. Deci, mai întâi cuvioasa şi-a mărturisit taina vieţii ei şi a primit dezlegare de la duhovnic. Apoi a rostit Crezul, a primit dumnezeieştile Taine şi, cerând binecuvântare de la preot, a zis:

– Slavă Ţie, Doamne, pentru toate! În clipa aceea, Sfânta Teodora şi-a dat fericitul ei suflet în braţele lui Hristos, iar trupul ei purtător de bună mireasmă a fost prohodit şi aşezat cu cinste de părinţi în peştera în care s-a nevoit.

13. Vestea despre viaţa şi mutarea Sfintei Teodora de la Sihla s-a răspândit repede în toate mânăstirile şi satele din Moldova şi chiar dincolo de hotarele ei. De aceea alergau la moaştele ei din peşteră călugări şi credincioşi de prin sate şi mai ales cei bolnavi, şi se vindecau de suferinţă. Căci trupul ei preamărit cu neputrezirea era izvorâtor de bună mireasmă şi făcea minuni. Unii sărutau sfintele ei moaşte, alţii îşi atingeau bolnavii de sicriu, iar alţii se spălau cu apă din fântâna ei şi primeau ajutor şi mângâiere.

14. Sfântul trup al Cuvioasei Teodora de la Sihla, numită şi „Pămân-teana”, a stat la Sihla în peşteră peste o sută de ani, bucurându-se de o profundă venerare, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi români. De la adormirea ei până astăzi, merg în pelerinaj la Schitul Sihla, anual, mii de credincioşi şi-i cer ajutorul.

Prin anii 1830–1835, moaştele Sfintei Teodora au intrat în posesia familiei Sturza, care le-a aşezat în sicriu de argint şi le-a dus în biserica din satul Miclăuşeni–Iaşi. Iar în anul 1856 au fost dăruite Mânăstirii Pecersca din Kiev, în schimbul unor veşminte de fir şi depuse în catacombele ei, unde se află şi astăzi, cu numele „Sfânta Teodora din Carpaţi”, iar în ruseşte „Sveti Teodora Carpatina”. Sufletul ei însă se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru noi şi pentru toată lumea.

Sfântă Preacuvioasă Maică Teodora, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL ELEFTERIE SIHASTRUL Schitul Sihla [155] (secolele XVII–XVIII)

Cuviosul Elefterie era de loc din Ismail. În tinereţe a fost soţul Cuvi-oasei Teodora de la Sihla, cu care a trăit în legiuită căsnicie câţiva ani. Apoi, neavând copii şi plecându-i soţia în viaţa călugărească la Mânăstirea Vărzăreşti şi de acolo retrăgându-se la pustie în Munţii Buzăului, el s-a făcut călugăr la un schit din ţinutul Buzăului. Acolo, deprinzând bine meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la marii isihaşti din această vestită sihăstrie, Cuviosul Elefterie s-a învrednicit de darul preoţiei şi slujea ziua şi noaptea în biserică.

Mai târziu, înţelegând că fericita Teodora s-ar fi retras la pustie în Munţii Neamţ, ieroschimonahul Elefterie a fost îndemnat de Dumnezeu să meargă pe urmele ei. Deci, ajungând la Schitul Sihăstria şi rătăcind pe la pustnicii ce se nevoiau în Munţii Sihlei, a dat şi de peştera Cuvioasei Teodora, care nu de mult se mutase la iubitul său Mire, Iisus Hristos.

Astfel, mult suspinând fericitul Elefterie după sfânta lui soţie, nu s-a mai întors la mânăstirea de metanie. Ci, construindu-şi o mică chilie sub stâncile Sihlei, aproape de peştera Cuvioasei Teodora, a ajuns sihastru vestit în părţile acestea. Ziua şi noaptea priveghea în rugăciune cu post şi lacrimi fierbinţi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie, şi aştepta slobozirea de legăturile trupului.

Deci, nevoindu-se în această pustie ca la zece ani şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace în primele decenii ale secolului XVIII şi a fost îngropat în cimitirul sihaştrilor din poiană. După puţini ani, familia boierilor Cantacuzino a înălţat un schit de lemn pe mormântul Cuviosului Elefterie, în cinstea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Aşa a luat fiinţă Schitul Sihla, înainte de anul 1741.

EPISCOPUL MITROFAN DE BUZĂU (†1702)[156]

Învăţatul episcop Mitrofan era de loc din ţinutul Neamţ, iar cu metania de la Mânăstirea Bisericani, vestită vatră de trăire şi cultură duhovnicească din Moldova. După ce învaţă de la dascălii mânăstirii limbile greacă şi slavonă, precum şi adâncul Sfintei Scripturi, monahul Mitrofan se învredniceşte de darul preoţiei şi devine ucenic apropiat şi tipograf al marelui mitropolit Dosoftei.

Între anii 1673–1683, ieroschimonahul Mitrofan conduce tipografia mitropolitului Dosoftei, de la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, contribuind mult la traducerea şi tipărirea cărţilor de slujbă în limba română ale marelui ierarh, printre care se numără şi Vieţile Sfinţilor (1682–1686).

Pentru înţelepciunea şi aşezarea lui duhovnicească cu care era înzestrat de Dumnezeu, ieromonahul Mitrofan a fost ales şi hirotonit episcop de Huşi, în anul 1683, de blândul mitropolit al Moldovei. Timp de patru ani cât a păstorit turma lui Hristos la Huşi s-a dovedit întru toate blând, înţelept, iubitor de oameni şi împlinitor al dumnezeieştilor porunci. Apoi, surghiunindu-se mitropolitul Dosoftei în Polonia, a părăsit şi episcopul Mitrofan scaunul său, ajungând conducătorul tipografiei mitropolitane din Bucureşti. În această ascultare a stat episcopul Mitrofan aproape cinci ani de zile, fiind cel mai iscusit tipograf al Ţării Româneşti şi formând numeroşi meşteri tipografi, printre care şi pe învăţatul mitropolit Antim Ivireanul. Totodată, a contribuit mult la traducerea Bibliei din 1688 şi mai ales la tipărirea ei, care a fost încredinţată întru totul în mâinile sale.

În anul 1691, episcopul Mitrofan este aşezat pe scaunul vacant de la Buzău, eparhie pe care o păstoreşte 11 ani de zile cu multă râvnă şi frică de Dumnezeu. Pe lângă grija Bisericii şi a turmei încredinţate, învăţatul ierarh a întemeiat la Buzău o nouă tipografie, unde tipăreşte numeroase cărţi de slujbă, ca: Mineiele pe tot anul (1698), Molitfelnicul (1699), Triodul (1700), Octoihul (1700), Penticostarul (1701) şi Liturghierul (1702).

Aşa ostenindu-se episcopul Mitrofan pentru lauda Bisericii lui Hristos şi mântuirea turmei sale, în vara anului 1702 s-a mutat cu pace la cereştile lăcaşuri, lăsând în urmă mulţi ucenici.

CUVIOSUL SIMEON SIHASTRUL şi ucenicii săi Schitul Sihăstria Ceahlăului (†1704)

Una din cele mai vechi aşezări monahale de pe Valea Bistriţei a fost Sihăstria Ceahlăului, schit situat aproape de vârful muntelui, întemeiat după tradiţie de primul descălecat – Dragoş Vodă. În acest schit de lemn, cu hramul Schimbarea Domnului la Faţă, s-au nevoit sute de ani cei mai aleşi sihaştri ai Ceahlăului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.

Între anii 1650–1704, a vieţuit în această mică sihăstrie un cuvios renumit între sihaştrii Ceahlăului, anume ieroschimonahul Simeon. Acesta a fost la început pustnic sub vârful muntelui, răbdând acolo multe ispite pentru dragostea lui Hristos şi ajungând lucrător vestit al rugăciunii lui Iisus. Apoi a fost ales de călugări egumen al Schitului Sihăstria Ceahlăului, pe care îl povăţuieşte cu duhovnicească înţelepciune mai mult de 30 de ani.

Cuviosul Simeon a reînnoit biserica de lemn şi adună în jurul său 20 de ucenici. Rânduiala schitului era aceasta: în fiecare zi se cântau cele 7 laude, cu Utrenia la miezul nopţii, iar în sărbători se săvârşea Sfânta Liturghie, când veneau şi ceilalţi sihaştri din munte. Spovedania şi Împărtăşania se făceau săptămânal, iar masa se dădea o dată pe zi. În posturi, călugării se retrăgeau la bordeiele lor din munte, unde se nevoiau singuri, după voia lui Dumnezeu, până la marile praznice. Apoi coborau iarăşi în schit. Călugării iubeau cel mai mult tăcerea, smerita cugetare, postul şi neîncetata rugăciune. Sufletul acestei sihăstrii era, desigur, Cuviosul Simeon, vestit dascăl al rugăciunii şi părinte duhovnicesc pentru toţi. Mai presus de orice el învăţa pe ucenicii săi să se iubească unii pe alţii şi să se roage pentru mântuirea oamenilor.

Astfel nevoindu-se egumenul Simeon cu ucenicii săi şi ajungând la vârsta de 90 de ani, i-a rânduit Dumnezeu un sfârşit mucenicesc ca acesta: în primăvara anului 1704, chiar în noaptea de Înviere, pe când toţi părinţii erau la biserică, s-a pornit de pe Ceahlău o mare avalanşă de zăpadă asupra schitului. Atunci unul dintre ei cu viaţă aleasă a strigat:

– Părinţilor, să luăm repede icoana Maicii Domnului şi să fugim pe obcină, că vine muntele peste noi!

Ceilalţi, crezând că aiurează, nu l-au ascultat. Atunci, smeritul sihastru a luat singur icoana Maicii Domnului şi a fugit din biserică. Îndată, avalanşa de zăpadă a acoperit schitul, biserica şi părinţii, după ce Cuviosul Simeon a citit Evanghelia Sfintelor Paşti, dându-şi cu toţii duhul în mâinile lui Dumnezeu Celui ce a înviat din morţi.

Aşa s-a mutat Cuviosul Simeon din viaţa aceasta cu toată sinodia (obştea) sa în lumina lui Hristos. A scăpat cu viaţă numai acel călugăr cu icoana Maicii Domnului. A doua zi a fost găsit egumenul sub zăpadă, adormit cu Evanghelia la piept şi cu toţi ucenicii lângă el[157].

Doamne, numără în ceata sfinţilor pe Cuviosul Simeon cu ucenicii săi!

CUVIOŞII PATAPIE ŞI NICANDRU Sihaştri din Muntele Ceahlău (secolele XVII–XVIII)

Aceşti doi sihaştri s-au nevoit în partea de nord-vest a Muntelui Ceahlău, ajungând vestiţi în satele de pe Valea Bistriţei. Schimonahul Patapie era cu metania din Mânăstirea Cerebuc, iar ieroschimonahul Nicandru din Mânăstirea Pionul.

Deci, râvnind fericiţilor sihaştri ce se linişteau în jurul muntelui şi fiind întăriţi cu darul lui Hristos, s-au retras în pădurile nepătrunse din jurul Ceahlăului. Cuviosul Patapie şi-a făcut un mic bordei de lemn pe marginea unui pârâu şi acolo s-a nevoit cu ucenicul său peste 20 de ani, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Nevoinţa lui era foarte aspră: post îndelungat, citirea zilnică a Psaltirii, metanii şi priveghere de noapte. Pentru smerenia inimii lui ajunsese vestit rugător pentru cei suferinzi, dintre care nu puţini se vindecau cu rugăciunile lui.

Cuviosul Nicandru şi-a avut chilia într-o mică poiană, puţin mai sus de Mânăstirea Durău, unde s-a nevoit singur mulţi ani de zile. Apoi a ajuns vestit taumaturg pentru cei bolnavi de prin sate, încât mulţi urcau în munte la chilia lui şi se vindecau. Căci îi punea să postească desăvârşit până la trei zile, îi mărturisea, le citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi, cu darul lui Hristos, se întorceau sănătoşi la casele lor. Acest cuvios era şi duhovnic vestit pentru sihaştrii din Muntele Ceahlău şi pentru toţi care ajungeau la chilia lui. Însuşi Cuviosul Patapie era unul din ucenicii lui.

Aşa nevoindu-se ieroschimonahul Nicandru şi schimonahul Patapie şi mult sporind în dragostea lui Dumnezeu, s-au mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XVIII. Numele lor sunt legate până astăzi de toponimia locului: „Pârâul lui Patapie”, „Pârâul lui Nicandru”, „Poiana lui Nicandru” sau, în grai popular, „Padina lui Nicandru”[158].

MITROPOLITUL TEODOSIE al Ţării Româneşti (c. 1620–1708)

Acest mitropolit era fiu de ţărani din judeţul Argeş. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, s-a călugărit în Mânăstirea Cozia, apoi a ajuns egumen la Mânăstirea Curtea de Argeş, pe care o povăţuieşte cu duhovnicească înţelep-ciune peste zece ani. Aici s-a dovedit tuturor un vrednic slujitor al Bisericii lui Hristos, cuvios, blând şi bun cunoscător al Sfintei Scripturi.

Pentru nişte daruri ca acestea, în anul 1668, arhimandritul Teodosie este ales mitropolit şi părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, în locul răposatului mitropolit Ştefan. Deci, ajutându-l Dumnezeu, a păstorit Biserica Ungrovla-hiei timp de aproape 40 de ani, silindu-se întru toate să mărturisească dreapta credinţă, să tămăduiască neputinţele poporului, să zidească noi lăcaşuri de rugăciune, să tipărească şi cărţi bisericeşti pe limbă românească şi să mângâie pe săraci şi pe orfani. Pentru toate acestea era iubit, atât de domnii Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, al căror sfetnic şi duhovnic era, cât şi de tot poporul ortodox.

Din cărţile tipărite cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie, cea mai importantă este Biblia de la Bucureşti, din anul 1688. Printre cei dintâi ctitori ai primei Biblii româneşti este numărat şi acest venerabil păstor al Ţării Româneşti. De asemenea, a mai tipărit un Liturghier slavo-român (1680), Evanghelia (1682) şi Apostolul (1683), ambele în limba românească, spre mângâierea poporului binecredincios. Pe lângă grija Bisericii din Ţara Românească, mitropolitul Teodosie se îngrijea şi de Biserica Ortodoxă din Transilvania, hirotonind în timpul păstoriei sale cinci mitropoliţi ai Ardealului şi acordând numeroase ajutoare bisericilor de peste Carpaţi.

Ajungând la vârsta de aproape 90 de ani, evlaviosul mitropolit Teodosie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 27 ianuarie, 1708, şi a fost înmormântat lângă altarul Catedralei mitropolitane din Bucureşti[159].

SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL (c. 1650–1716)[160]

a. Viaţa

Venerabilul mitropolit Antim Ivireanul era de loc din Iviria. Părinţii săi, Ioan şi Maria, i-au pus din botez numele de Andrei. Ajungând din tinereţe rob la turci, a stat mulţi ani în Constantinopol, învăţând limbile greacă, arabă şi turcă, precum şi meşteşugul sculpturii, al picturii şi al broderiei.

Prin anul 1690 este adus în Ţara Românească de voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Aici învaţă meşteşugul tiparului de la episcopul Mitrofan, iar după câţiva ani se călugăreşte şi este hirotonit preot.

Între anii 1691–1694 conduce tipografia domnească de la Bucureşti şi tipăreşte trei cărţi. Între anii 1694–1696 întemeiază o nouă tipografie la Mânăstirea Snagov. Între anii 1696–1701 este egumen al acestei mânăstiri tipărind 14 cărţi, dintre care patru în limba română, iar celelalte în limbile greacă, slavonă şi arabă. Între anii 1701–1705 a condus din nou tipografia domnească din Bucureşti, tipărind 15 cărţi, îndeosebi cărţi de slujbă.

Între anii 1705–1708 a fost episcop la Râmnicu–Vâlcea, întemeind aici prima tipografie. Timp de trei ani a tipărit la Râmnic 10 cărţi, dintre care 7 în româneşte. Între anii 1708–1716 a fost mitropolit al Ţării Româneşti, înteme-ind noi tipografii şi tipărind încă 19 cărţi, dintre care 12 cărţi în româneşte.

În toamna anului 1716 a fost închis, la porunca turcilor, caterisit şi trimis în surghiun la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Pe cale a fost martirizat de ostaşi şi aruncat în râul Tungia, lângă Adrianopol. În prezent se crede că ar fi fost înecat în lacul Snagov.

b. Fapte şi cuvinte de folos

1. Acest fericit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind de mic înstrăinat din pământul părinţilor săi şi după ce suferi grele ispite între păgâni, a fost călăuzit de Hristos în pământul românesc. Astfel, aici şi-a găsit a doua patrie, cu părinţi şi fraţi şi toată mângâierea Duhului Sfânt.

2. Luând jugul lui Hristos la Mânăstirea Snagov, ieromonahul Antim a ajuns călugăr iscusit şi tipograf neîntrecut în Ţara Românească. Timp de 15 ani, până a fost făcut episcop, a întemeiat două tipografii şi a tipărit zeci de cărţi bisericeşti în limbile română, greacă, arabă şi slavonă, dovedindu-se cel mai mare tipograf al ţării noastre în secolele XVII şi XVIII. Cărţile lui s-au răspândit în toate provinciile româneşti, ajungând până în Athos, în Grecia, la Constantinopol, Ierusalim şi Sinai, în Siria şi Iviria, căci era un devotat slujitor al lui Hristos şi apărător al Bisericii Ortodoxe.

3. Pentru sfinţenia vieţii sale, egumenul Antim Ivireanul a ajuns episcop al Râmnicului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti. Ca păstor de suflete şi părinte duhovnicesc al tuturor, marele ierarh a fost o făclie în sfeşnic pentru toţi, de la domn până la credincios. Era bărbat înţelept, insuflat de Duhul Sfânt, statornic în credinţă, tare în nădejde, iscusit în cuvânt, smerit la inimă şi plin de dumnezeiască dragoste.

4. Dorind mântuirea oamenilor şi săvârşirea slujbelor în limba română, mitropolitul Antim a înmulţit numărul tipografiilor, traducând şi tipărind în grai strămoşesc principalele cărţi de cult, începând cu Ceaslovul şi Liturghierul. Din cele 64 de cărţi tipărite de el şi de ucenicii lui, 24 s-au tipărit în limba română.

Astfel, mitropolitul Antim rămâne ctitorul limbii liturgice în Biserica Ortodoxă Română. De la dânsul, serviciul divin a început a se face în toată ţara numai în limba română, spre mângâierea şi pe înţelesul tuturor.

5. Bunul păstor al Bisericii lui Hristos, după ce împodobi slujbele cu cărţi în limba poporului, adăugă şi alte înnoiri. Astfel, a zidit din nou biserici la sate şi oraşe, a fondat din temelie Mânăstirea „Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti (1713–1715), astăzi numită „Antim”, făcând şi alte danii şi înnoiri mânăstireşti. A ridicat mai mulţi ucenici tipografi şi a dat multe milostenii celor săraci şi iubitori de carte. Pentru învăţătura şi apărarea dreptei credinţe a scris şi tipărit numeroase predici, numite „Didahii”, fiind iscusit teolog, ierarh şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii.

6. Iată câteva din multele sale învăţături: Aceste două virtuţi întemeiază şi întăresc Biserica: credinţa în Dumnezeu şi buna ascultare de păstorii Bisericii.

7. Ce lucru este mai iubit robului, spunea bunul păstor, decât slobozirea lui? Şi ce este mai drag străinului, decât întoarcerea la patria sa?

8. Cuvine-se omului să se bucure de bunătatea cea mare a lui Dumnezeu şi să se teamă cu cutremur de mărirea Lui. Încă să ceară ajutorul şi mila Lui cea bogată. Că, fără de mila Lui, nu vom putea face nimic spre mântuirea sufletelor noastre.

9. Fără aceste trei bunătăţi – credinţa, nădejdea şi dragostea – nu este cu putinţă cu nici un mijloc să se mântuiască creştinul, căci acestea sunt temeliile creştinătăţii.

10. Zicea iarăşi fericitul mitropolit Antim:

– Precum nu este cu putinţă a trăi cineva pe pământ fără de hrană trupească, fără îmbrăcăminte şi fără somn, aşa nu poate trăi nici fără aceste trei bunătăţi, care sunt credinţa, nădejdea şi dragostea.

11. Nădejdea este o îndrăzneală adevărată către Dumnezeu, dată în inima omului din dumnezeiasca strălucire, ca să nu se deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredinţat că va lua, prin pocăinţă, iertarea păcatelor şi orice altă cerere trecătoare sau veşnică.

12. Apoi adaugă şi acestea:

– Nădejdea este de două feluri: una bună şi alta rea. Bună este aceea când nădăjduieşte cineva la Dumnezeu să se mântuiască, sau alt bine ce voieşte să facă, cum zice David: cel ce nădăjduieşte spre Dumnezeu, mila îl va înconjura (Ps. 31, 11). Nădejdea este rea când nădăjduieşte cineva în om să-i facă vreun bine sau vreo îndemnare la lucrurile cele trecătoare ale lumii. Această nădejde este mincinoasă şi deşartă, cum zice iarăşi David: Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire (Ps. 145, 3).

13. Dragostea este o unire a multora într-aceeaşi cale către Dumnezeu şi vârf al tuturor bunătăţilor. Aceasta este de trei feluri: una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimaşă şi rea.

14. Altă dată, smerindu-se, mitropolitul Antim zicea:

– Fiind orbiţi de deşertăciunile cele lumeşti, nu ne bucurăm de altceva fără numai de lucrurile întunericului veacului acestuia. Că suntem porniţi cu toţii spre răutăţi, ca o roată când scapă la vale şi nu se poate opri. Şi acestea toate nu se trag din alta, fără numai din necredinţa noastră. Că ni s-au împietrit inimile întru răutăţi asemenea lui faraon şi umblăm ca nişte cai sirepi (sălbatici), fără de zăbală şi fără de ruşine, până vom cădea în vreo prăpastie şi vom pieri.

Deci vă zic, iubiţii mei, şi vă învăţ cu frica de Dumnezeu, ca un părinte sufletesc şi păstor ce vă sunt, să vă veniţi în fire şi să vă căiţi de lucrurile cele necuvioase, că Dumnezeu este milostiv şi, dacă va vedea întoarcerea noastră şi pocăinţa cea bună, ne va ierta. Că zice prin gura Proorocului Isaia: Întoarceţi-vă către Mine şi mă voi întoarce şi Eu către voi (Isaia 45, 22).

15. Apoi adăuga şi acestea:

Precum nu pot fi oile fără de păstor, aşa nici poporul fără de arhiereu şi oricine se va îngriji de cele sufleteşti să alerge la mine ca la un părinte, că îl voi vindeca cu ajutorul lui Hristos. Că în seama mea v-a dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pe nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu spânzură sufletele voastre şi de la mine o să vă ceară pe toţi, până când vă voi fi păstor, iar nu de la alţii.

16. Precum cere împăratul dăjdii de la noi, aşa ne cere şi Dumnezeu credinţă şi fapte bune. Că zice Hristos în Evanghelie: Daţi cezarului cele ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu (Marcu 12, 17).

17. Să nu socotiţi că îi va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne ierte pentru că avem nevoi, dacă nu vom face după putinţă şi poruncile Lui, că ne va arunca de unde nu vom putea să mai ieşim. Ci să lăsăm năravurile cele rele şi obiceiurile cele necuvioase, că doar s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne ierte şi să ne chivernisească cu mila Lui cea bogată.

18. La începutul Postului Mare, aşa învăţa pe fiii săi duhovniceşti:

– De păcatele ce se fac cu pricepere (cu ştiinţă şi voinţă), fiecare să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. Că mai rea moarte nu este alta, decât a fi cineva despărţit de Dumnezeu prin păcat, că zice Ioan: Cel ce face păcatul, de la diavolul este, că din început diavolul păcătuieşte (I Ioan 3, 8).

19. În toate zilele ce sunt în grădina anului, fiecare să mănânce cele ce sunt rânduite spre hrana trupului, cu socoteală şi fără de vicleşug. Iar postul cel hotărât pentru folosul sufletesc, care cu priceperea noastră îl putem face bine sau rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri, căci calcă porunca lui Dumnezeu. Şi mai rea moarte decât a călca cineva porunca lui Dumnezeu, nu este alta. Că va fi izgonit de Dânsul din grădina Bisericii, ca şi Adam din rai.

20. Vrând noi a face această călătorie asupra vrăjmaşului sufletelor noastre, trebuie să luăm împreună cu noi cinci lucruri, să ne fie ca merinde la vreme de primejdie. Aceste lucruri sunt: spovedania, rugăciunea, postul, milostenia şi dragostea.

21. Să ne spălăm păcatele cu spovedania, mărturisindu-ne înaintea duhovnicilor noştri cu frică şi cu inimă înfrântă, pârându-ne pe noi înşine, ca înaintea lui Dumnezeu. Să nu dăm pricina pe alţii, sau să zicem că de nevoie sau din neputinţă am făcut păcatul, că nu ne vom folosi nimic, precum nu s-a folosit nici Adam. Că vrând Dumnezeu să-l aducă la pocăinţă, în loc de a-şi cunoaşte greşeala şi a-şi mărturisi păcatul, el făcea pe Dumnezeu vinovat că i-a dat femeie.

22. Să fie spovedania noastră cu nădejde bună, cum că ne va ierta Dumnezeu, iar nu cu deznădejde, precum a făcut Cain, zicând: Mai mare este vina mea decât a mi se ierta mie (Fac. 4, 13). Asemenea şi Iuda, măcar că s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, dar nu i-a folosit la nimic acea spovedanie, că era cu deznădejde.

23. Spovedania să o facem cu gândul ca să nu mai greşim de aici înainte. Că faraon, deşi s-a mărturisit zicând greşit-am Domnului (Ieş. 10, 16), dar n-a folosit nimic, că nu gândea a se părăsi de răutăţi. Pentru aceea a şi pierit. Iar noi să avem nădejde bună, că de ne vom spovedi cu inimă curată şi cu gând să nu mai greşim, ne va ierta Dumnezeu şi vom auzi ca David: Domnul a mutat păcatul tău, nu vei muri (II Regi 12, 13).

24. Cu rugăciunea să cerem de la Dumnezeu mântuire sufletelor noastre, că ne-o va da, după cum singur Hristos zice: Cereţi şi se va da (Matei 7, 7). Că rugăciunea ce se face cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile şi intră în urechile lui Dumnezeu.

25. Cu postul să ne uşurăm trupul, să ne limpezim mintea şi să ne bucurăm sufletul, ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Iar postul trebuie să-l facem cu rugăciuni amestecat. Că, precum nu sunt dulci bucatele fără sare, aşa nici postul fără rugăciune.

26. Precum sunt păzitori sfinţii îngeri celor ce postesc şi îi feresc de toate primejdiile, aşa şi celor ce nu postesc sunt păzitori dracii şi îi îndeamnă la multe păcate. Să ne ostenim, deci, ca să nu avem părtăşie cu diavolul. Că nu s-a făcut nimeni ucenic bunătăţilor, din cei ce s-au îndestulat cu mâncări, după pofta lor. Nici din cei ce iubeau răsfăţările nu s-a făcut (nimeni) părtaş împărăţiei cerurilor.

27. Cu milostenia să îmblânzim pe Dumnezeu, dând cu dragoste din milă agonisitele noastre cele drepte lipsiţilor, săracilor, străinilor, bolnavilor şi celor ce sunt în închisori. Atunci vom fi şi noi miluiţi de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri. Iar de vom da milă din jafuri, mai multă osândă vom câştiga.

28. Cu dragoste să ne încredinţăm, că de vom iubi pe vecinii noştri, după porunca lui Dumnezeu, ca pe noi înşine şi le vom face bine, vom fi şi noi asemenea Lui şi ai Celui de sus, după cum zice David. Că dragostea este singur Dumnezeu şi cel ce rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne şi Dumnezeu într-însul (I Ioan 4, 16).

29. Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode? Că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se feresc de cele oprite.

30. Când intrăm în sfânta biserică, zicea marele ierarh, să ne curăţim întâi de păcatele noastre şi de cugetele cele viclene şi apoi cu conştiinţă întreagă să ne facem vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre.

31. Altă dată, iarăşi spunea:

– Patru sunt bunătăţile cele sufleteşti: vitejia (bărbăţia), înţelepciunea, dreptatea şi curăţenia. Patru sunt şi bunătăţile cele trupeşti: tăria, întregimea, frumuseţea şi sănătatea. Dintre aceste bunătăţi, ale sufletului şi ale trupului, se nasc alte patru bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia.

32. Fără de credinţă nu este cu putinţă să ne mântuim. Locaşul ei este inima omului şi viaţa ei sunt faptele cele bune, după cum zice Apostolul Iacob: Că precum trupul omului este mort fără de suflet, aşa şi credinţa este moartă fără de fapte bune (Iacob 2, 26).

33. Smerenia este sfârşitul, legătura şi pecetea tuturor bunătăţilor, că de ar face cineva toate bunătăţile lumii şi smerenie nu ar avea, toate sunt pierdute, toate sunt stricate, toate sunt de nimic şi osteneala lor este în deşert, pentru că smerenia este maica tuturor bunătăţilor.

34. Precum maica pune multă nevoinţă, din firească dragoste ce are, de hrăneşte copiii săi ca să-i crească şi îi fereşte de toate, ca să nu li se întâmple vreo primejdie şi să-i piardă, aşa şi smerenia hrăneşte bunătăţile (faptele bune) ca să crească şi le fereşte de toate primejdiile ca să nu piară. Pentru că păcatul cel dintâi şi mai mare decât toate păcatele este mândria, pe care a izvodit-o şi a născut-o singur satana.

35. Păcatul se aseamănă pietrei care caută să meargă la maica ei în pământ, de unde şi este. Iar bunătatea se aseamănă focului care caută să meargă (totdeauna) sus, în văzduh, unde îi este matca, că Dumnezeu este foc mistuitor şi pară de foc subţire, precum l-a văzut Proorocul Ilie.

36. Precum un om are în casa lui aur, argint, unelte şi haine şi când iese din casă pune lacăt şi încuie, ca să nu meargă vreun hoţ să i le fure şi să se păgubească, aşa şi smerenia încuie ca un lacăt toate bunătăţile, ca să nu meargă hoţul cel de obşte, diavolul, să i le fure, şi se va păgubi de osteneala pe care a făcut-o.

37. Zicea iarăşi: Credinţa, rezemându-se pe dragoste, creşte, se măreşte şi face toate roadele bunătăţilor, că pământul credinţei este dragostea.

38. De ar fi ascultat Adam porunca lui Dumnezeu, n-ar fi venit întru atâta osândă neamul omenesc. Şi noi, acum, de am asculta pe Hristos, n-am fi întru atâtea scârbe şi nevoi.

39. Iar către cei ce nu iartă pe semenii lor, zicea mitropolitul Antim:

– Tu, cel ce urăşti pe fratele tău atât cât nici în ochi nu vrei să-l vezi, ci îi porţi pizmă şi îl zavistuieşti pe la unii şi pe la alţii, ca să-i faci pagubă şi să-l supui şi să-l sărăceşti, tu, cu adevărat, nu eşti creştin, nici om pe pământ, ci eşti singur satana, care a pârât pe Dumnezeu la Adam.

40. Apoi iarăşi adăuga: Care preot este acela ce te spovedeşte şi te lasă pe tine, cel ce pârăşti pe fratele tău, să te cumineci? Acela cu adevărat nu este preot, ci este singur Iuda şi vânzător al lui Hristos şi nu i se va ierta nici popei, nici aceluia, măcar de ar face oricâte alte bunătăţi. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 12, 7).

41. Să alergăm la sfintele biserici, dacă nu în toate zilele, pentru multe neputinţe şi nevoi ale noastre, ce ne vin întotdeauna din valurile lumii, măcar Duminicile şi sărbătorile. Căci, pentru aceasta s-au rânduit aceste sfinte zile. Una, pentru ca să ne odihnim şi noi şi dobitoacele noastre de trudele şi de ostenelile ce le facem peste toată săptămâna. A doua, pentru ca să mulţumim şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru multele şi nespusele faceri de bine ce le-a arătat către noi şi le arată întotdeauna ca un milostiv. A treia, ca să auzim cântările şi slujbele ce se fac pentru folosul sufletului.

42. Precum nu poate trăi trupul omului fără de hrană simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu, după cum zice Hristos în Evanghelie: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4, 4).

43. Când ieşim de la biserică, să nu ieşim deşerţi; ci să facem cum face ariciul. Că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri, apoi scutură viţa de cad boabele jos şi se rostogoleşte pe dânsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fiecare, pe la casele noastre, copiilor şi celor ce n-au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din Sfânta Evanghelie!

44. Pocăinţa atunci este pocăinţă, când merge cineva de bunăvoia sa, fără de nici un fel de pricină (silă), să se spovedească la duhovnicul lui, cu umilinţă, cu înfrângere de inimă, cu lacrimi fierbinţi şi cu gând desăvârşit, ca să se părăsească de păcate. Căci acestea sunt temeliile pocăinţei.

45. Taina pocăinţei este întocmai în cinste şi în lucrare cu Sfântul Botez. Căci, precum acesta spală păcatul strămoşesc şi face pe om fericit, sfânt, desăvârşit şi fiu al lui Dumnezeu după har, aşa şi sfânta pocăinţă face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit şi sfânt şi, din fiul neascultării, fiul lui Dumnezeu.

46. Altă dată zicea iarăşi:

Nu numai mirenii se cade să se mărturisească, ci mai vârtos şi noi, cei bisericeşti, adică diaconii, preoţii, călugării şi arhiereii. Că noi suntem păcătoşi şi greşim înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât cei simpli. Iar greşelile ce le facem, mai mult prin ştiinţă le facem, şi, de nu ne vom pocăi, vom avea mai multă osândă decât cei ce greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie că, cel ce cunoaşte mult, mult se va pedepsi şi celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere (Luca 12, 48).

47. Nu este cu putinţă să ajungă cineva la liniştea mântuirii – zicea bunul păstor –, de nu va trece întâi prin uşa răbdării. Nu este cu putinţă să se suie la cereasca cetate a fericirii, de nu va intra prin calea smereniei. Nu este cu putinţă să se înalţe în ceata sfinţilor, de nu se va smeri cu duhul aici, jos, în cetatea celor pământeşti.

48. Nu este cu putinţă să împărăţească cineva împreună cu Hristos la cer, de nu va urma aici pe urmele lui Hristos cu crucea. Nu este cu putinţă a-i rămânea cuiva nume vestit în lume, cu fapte rele şi necuvioase.

49. În trei chipuri greşeşte omul: din slăbiciune, neştiinţă sau din firea (voia) cea rea. Păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl se cheamă atotputernic. Păcatul din neştiinţă este împotriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă înţelepciune. Păcatul din voia cea rea este împotriva Duhului Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă bun.

50. Pe omul care va greşi din slăbiciune sau din neştiinţă îl va ierta Domnul mai lesne, de se va pocăi. Că aşa zice David: Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele, Doamne, nu le pomeni (Ps. 24, 7). Iar cine greşeşte din firea (voia) cea rea împotriva Duhului Sfânt, acelui om nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul. Că aşa zice Domnul: Tot păcatul şi hula se vor ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta (Marcu 3, 28–29).

51. Se cade omului celui sufletesc, adică bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul, pentru ca să ia pildă şi învăţătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune. Că nu se mânie Dumnezeu atâta pe omul cel prost (simplu) când face păcat, cât se mânie pe omul cel bisericesc şi pe omul cel de cinste. Pentru aceea i se cade să fie numai cu omenie, iar nu să facă păcat.

52. Sunt mulţi în lume ce se numesc pe sine păstori şi zic cum că poartă grijă de oi. Ei zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe cât e cerul de pământ. Căci nu poartă grijă pentru folosul oilor, ci se nevoiesc numai pentru folosul lor, cărora nu se cuvine să le zică cineva păstori, ci năimiţi, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari, că lasă oile lor de le mănâncă lupii şi ei sar pe aiurea în turmele cele străine, să fure şi să junghie şi să piardă.

53. Păstorului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credinţa curată; a doua, înţelepciune întreagă; şi a treia, să aibă toiag în mână.

Cu credinţa cea curată să caute pururea binele şi folosul oilor lui, nu numai al celor sănătoase şi zdravene, ci şi al celor bolnave şi zdruncinate. Cu înţelepciunea să păstorească pe oameni, dând învăţătură fiecăruia după vârsta şi rânduiala lui. Iar cu toiagul ce ţine în mână, adică cu stăpânirea şi cu darul Duhului Sfânt, să pedepsească (mustre), atât pe oi, cât şi pe lupii cei de gând şi pe fiarele cele sălbatice, ce vin asupra oilor. Căci, cu adevărat, cu cât rămân oile nepedepsite, cu atât cad în mai multe şi nenumărate patimi. Asemenea şi lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă. Pentru acest toiag zice David în psalm: Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat (Ps. 22, 5).

54. Precum sunt boli de multe feluri în trup şi nu se pot vindeca cu un singur fel de doctorii, aşa nici păstorul cel bun cu un singur fel de învăţătură nu poate odihni, nici îndrepta toate firile omeneşti. Că altă învăţătură trebuie bărbatului şi alta femeii; altă îndreptare trebuie bătrânului şi alta tânărului; altă povăţuire trebuie bogatului şi alta săracului; altă mângâiere trebuie celui vesel şi alta celui trist; altă vindecare trebuie celui sănătos şi alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului şi alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneţ şi alta celui fricos; altă îmbunare trebuie celui blând şi alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învăţat şi alta celui neînvăţat.

55. Păstorul care va voi să păstorească după lege şi după dreptate, trebuie pururea să ţină toiagul în mână, adică dojana şi înfruntarea, şi după vremi să pedepsească pe oi şi să izgonească fiarele. Căci acesta este sfârşitul cel bun al păstoriei sale, ca să ţină oile şi să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică cu învăţătură.

56. Când a înviat Hristos pe Lazăr, întâi a poruncit să ridice piatra de pe mormânt, apoi l-a înviat. Pentru ca să înţeleagă păcătoşii că, de nu vor ridica de deasupra lor piatra obiceiului celui rău, prin a lor voie, cu neputinţă este să învieze şi să se căiască.

57. Cine are ascultare, acela are împreună toate darurile şi toate bunătăţile. Acela este întreg la minte, acela este răbdător, acela este smerit, acela este blând, acela este iertător, acela este iubitor de străini, cucernic, paşnic şi, în scurt, acela este lăcaşul tuturor bunătăţilor.

58. Dumnezeu este Tată de obşte al tuturor. Pe toţi ne iubeşte ca pe nişte adevăraţi fii ai Lui şi nu poate răbda milostivirea Lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloşii şi în nevoi, ci numai aşteaptă rugăciunea noastră. Ia aminte să audă glasurile noastre, stă pururea cu urechile deschise ca să ne asculte îndată ce vom chema numele Lui cel sfânt.

59. Care este tatăl acela ce dă pâine feciorilor lui fără a-i cere? Aşa şi noi poftim să ne ajute Dumnezeu şi să ne facă milă, însă fără a-L ruga. Săracul trufaş l-a urât sufletul Meu, zice Domnul prin înţeleptul Sirah (Sirah 25, 4). Că nu poate răbda Dumnezeu nici cu un mijloc pe cei ce sunt lipsiţi, ticăloşi şi nenorociţi, apoi se înalţă şi stau îngâmfaţi întru ale lor şi nu vor să arate cum că au trebuinţă. Şi cine socotiţi să fie aceştia? Noi suntem cu toţii, care pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpănă (îndoială). Pierim de nevoi, de nenorociri şi, cu toate acestea, nu ne smerim înaintea lui Dumnezeu, nu ne plecăm cerbicea de trufia cea multă ce avem şi nu alergăm cu suspine şi cu lacrimi să cerem ajutor de la Dumnezeu.

60. Când este răutatea şi pedeapsa de obşte, se cuvine să fie şi rugăciunea de obşte. Toţi să ne rugăm, toţi să cerem ajutor, precum au făcut şi Apostolii în corabie, când era învăluită de valuri, că au strigat toţi cu o gură şi cu o inimă: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim! (Marcu 4, 38). Iar nu unul să se roage şi altul nici să gândească; unul să plângă şi altul să râdă; unul să se întristeze şi altul să se bucure. Atunci, cu adevărat, nu ne ascultă Dumnezeu.

61. Vă poftesc, fiii mei, să vă rugaţi pururea şi toţi deodată. Şi mai ales în acele vremi când se înmulţesc nevoile şi pe toţi dimpreună ne înconjoară din toate părţile nenorocirile, necazurile şi scârbele. Ne va asculta pururea Dumnezeu, când toţi cu inimă curată îl vom ruga şi ne va mântui de toate primejdiile şi din toate nevoile. Că zice David: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pe dânşii (Ps. 144, 19).

62. Mai înainte de patima lui Hristos noi eram înconjuraţi de cinci vrăjmaşi nebiruiţi, care stăteau de-a pururea împotrivă şi ne aduceau la mare şi nevindecată stricăciune: păcatul, moartea, iadul, diavolul şi trupul.

Păcatul l-a stins prin vărsarea preascumpului Său sânge şi nu poate nimic să ne strice de nu ne va stăpâni vreo răutate. Moartea, care s-a născut din păcat, cu moartea Lui a omorât-o. Iadul, care este plata cea desăvârşită a păcatului, prin pogorârea Lui într-însul l-a deşertat şi l-a sfărâmat. Pe diavolul, ca pe un începător al tuturor păcatelor şi muncitor al sufletelor noastre, l-a legat şi l-a aruncat în prăpăstiile cele mai adânci ale iadului. Iar trupul, prin patimile Sale şi prin răstignirea cea de pe cruce, de patimi l-a domolit şi l-a curăţit.

63. Precum este mai fericit corăbierul acela, pe care vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce călătoreşte cu mare linişte şi fără vânt, aşa mai fericit este acela ce, fără vreme, de moarte grabnică se mută la liniştea dumnezeieştii fericiri.

64. La toate simţurile a pătimit Domnul: la vedere, la auz, la miros, la pipăit şi la gust. Tot aşa, la toate simţurile, este cu dreptate să pătimească cine este creştin şi următor al Mântuitorului.

Ochii lui să verse lacrimi, pentru ca să-şi plângă păcatele. Urechile lui să asculte cu răbdare în toate zilele citirile, cântările şi slujbele bisericeşti. Cu mirosul să nu miroase alta, fără numai mirosul cel duhovnicesc ce iese din sfintele cuvinte şi din darul Duhului Sfânt. Gustul să păzească post desăvârşit şi ţinere cu pâine şi cu apă, numai să împlinească trebuinţa, şi nu cu bucatele cele de multe feluri şi cu băuturile cele multe. Pipăirea, iarăşi, pentru că este decât celelalte simţuri mai vinovată, se cuvine să se smerească mai mult decât celelalte cu neodihna, cu metanii şi cu alte osteneli, cu câte se înfrânează trupul.

65. Mare este cu adevărat darul pocăinţei, din care poate cunoaşte fiecare mai ales dragostea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi, creştinii, şi dorinţa ce are să ne vadă mântuiţi; de vreme ce numai pentru noi a rânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi, oamenii, a vrut să fie pocăinţă în lume.

66. După ce face omul păcatul, rămâne mort. Mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu care este viaţa cea adevărată. Iar patimile şi poftele trupului său îl duc să-l îngroape afară de cetate, afară de pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicelor munci.

67. Mare este puterea pocăinţei, de vreme ce înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iarăşi podoaba dumnezeiescului dar ce l-a pierdut, îi deschide uşile cerului, pe care i le-a închis păcatul, îl face soţie fericiţilor îngeri, îl face moştean, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei dumnezeieşti.

68. Pentru ca pocăinţa să poată săvârşi aceste lucruri preaslăvite, se cuvine să fie pocăinţă adevărată, iar nu mincinoasă; pocăinţă curată, iar nu vicleană; pocăinţă a inimii, iar nu a gurii. Că, precum este aur adevărat şi aur mincinos, aşa este şi pocăinţă adevărată şi pocăinţă mincinoasă. Că pocăinţa lui David era pocăinţă adevărată, cu duh umilit şi inimă înfrântă şi smerită, iar pocăinţa lui Saul era mincinoasă şi vicleană, numai din gură, iar nu şi din inimă.

69. Fiecare creştin are trei naşteri. Prima naştere este trupească, din tată şi din mamă. A doua naştere este sufletească (duhovnicească) şi nu este la toţi oamenii, ci numai la cei ce s-au născut duhovniceşte din baia Sfântului Botez. Iar a treia naştere, a morţii, este mântuitoare, fără greşeală şi fără de primej-die la omul cel drept şi credincios, că nu poate să mai păcătuiască după moarte.

70. Mare dar şi milostivă vindecare s-a dat omului de la Dumnezeu ca să moară, să se strice acest trup al păcatului şi să învieze la învierea cea de obşte alt trup duhovnicesc, fără stricăciune şi fără moarte. Că mare dobândă aduce omului moartea, zice Sfântul Grigorie Teologul, că se taie păcatul, ca să nu rămână răutatea nemuritoare.

71. În predoslovia Aşezământului său lăsat Mânăstirii tuturor Sfinţilor, zidită de el în Bucureşti, marele ierarh Antim spunea:

– Nici un lucru nu este atât de primit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce se fac la săraci şi la sfintele biserici. Pentru aceasta vedem în Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos nu face pe alţii moştenitori ai cereştii Sale împărăţii, fără numai pe acei ce au făcut faceri de bine întru această lume. Adică, pe cei ce au miluit pe cei săraci, au săturat pe cei flămânzi, au adăpat pe cei însetaţi, au îmbrăcat pe cei goi, au mângâiat pe cei străini şi au căutat pe cei bolnavi şi închişi.

72. În Aşezământul său, mitropolitul Antim a rânduit să se facă din venitul mânăstirii multe milostenii cu cei săraci şi anume: să se înveţe carte gratuit trei copii, timp de patru ani; cei morţi, care sunt lipsiţi, să fie îngropaţi gratuit şi să fie pomeniţi la slujbe timp de 40 de zile; în cele 52 de sâmbete de peste an să se dea milostenie la cei închişi câte 20 de bani, iar Duminica să se împartă la săraci câte 13 bani; în Joia Mare să se îmbrace trei copii şi trei fete sărace; în fiecare an, la 27 octombrie, să se dea unei fete sărace ajutor pentru măritat, cât va avea nevoie, precum şi alte milostenii.

73. De asemenea, a hotărât evlaviosul păstor al Bisericii lui Hristos să se facă cuvenite rugăciuni, în anumite zile de peste an, pentru domn, pentru binefăcători, pentru egumeni şi pentru fericiţii ctitori şi miluitori. Iar în luna noiembrie a poruncit să se facă liturghie de o săptămână, precum singur zice în Aşezământul său:

– Luni, pentru toţi dascălii şi învăţătorii mei şi să se împartă la săraci 40 de bani.

– Marţi, pentru toţi duhovnicii mei câţi m-au înduhovnicit în viaţă. Să se dea la săraci 40 de bani.

– Miercuri, pentru toţi câţi mi-au fost cunoscuţi în această lume şi pentru toţi prietenii şi făcătorii mei de bine. Să se dea şi la săraci 40 de bani.

– Joi, pentru toate slugile câte m-au slujit în viaţă, atât mireni, cât şi călugări. Să se dea şi la săraci 40 de bani.

– Vineri, pentru toţi cei ce i-am amărât sau i-am necăjit, sau îi voi fi năpăstuit, sau îi voi fi grăit de rău. Şi să se împartă şi la săraci 40 de bani.

Această slujbă şi această milostenie las cu legământ să se facă necontenit în toţi anii, cât va sta biserica.

74. Aşa s-a ostenit pentru mântuirea turmei sale acest sfânt şi prea înţelept părinte al Ţării Româneşti, învăţând, mustrând şi mângâind pe toţi, timp de 26 de ani. Apoi, fiind rânduit de Dumnezeu să moară pentru adevăr, a fost greu chinuit şi înecat de turci, dându-şi sufletul în braţele lui Hristos.

Pentru viaţa sa aleasă şi faptele sale deosebite, cât şi pentru sfârşitul său mucenicesc, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe fericitul Mitropolit Antim Ivireanu în rândul sfinţilor, fiind canonizat la 20 iunie, 1992, cu zi de prăznuire la 27 septembrie.

Sfinte Ierarhe Antim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

EPISCOPUL PAHOMIE AL ROMANULUI (1671–1724)

a. Viaţa

Episcopul Pahomie (Penciu) era fiul preotului Eftimie şi al prezbiterei Ana din satul Gledin, judeţul Bistriţa-Năsăud. Din botez se chema Petru. În anul 1697 a primit tunderea monahală în obştea Mânăstirii Neamţ, iar între anii 1702–1704 a fost stareţ al marii lavre.

După ce vizitează Mânăstirea Pecersca şi pe Sfântul Dimitrie al Rosto-vului, se întoarce la metanie şi se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 15 ianuarie, 1707, este ales episcop de Roman, iar după şapte ani se retrage din nou în pustie şi întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperămânul Maicii Domnului”.

Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1717 pribegeşte în Transilvania, apoi se stabileşte la Mânăstirea Pecersca. Moare în anul 1724 şi este înmormântat în paraclisul Sfântul Ştefan din această lavră.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Marele episcop Pahomie a fost crescut din copilărie în frică de Dumnezeu şi în dragoste pentru Sfânta Biserică, fiind hrănit permanent din Sfintele Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Pentru aceasta, din tinereţe şi-a ales nevoinţa vieţii călugăreşti.

2. Luând jugul lui Hristos, monahul Pahomie s-a silit întru toate să urmeze sfatul marilor duhovnici din Mânăstirea Neamţ, încât în puţini ani a ajuns la măsura dascălilor săi. Apoi, învrednicindu-se de darul preoţiei şi ajungând duhovnic vestit, a fost ales stareţ al marii lavre.

3. Ca stareţ, arhimandritul Pahomie a creat un curent de reînnoire duhovnicească în obştea Mânăstirii Neamţ. Astfel, a adunat pe toţi călugării risipiţi pe la metoace şi prin păduri din cauza deselor războaie şi a pustiirii mânăstirilor, formând o obşte de peste 300 de călugări. Apoi a rânduit duhovnici buni, spovedania săptămânală şi slujbele după rânduială. A rânduit călugări luminaţi să traducă din operele Sfinţilor Părinţi pentru hrana duhovnicească a soborului şi a încurajat foarte mult viaţa isihastă în jurul Mânăstirii Neamţ, că în acele timpuri de nelinişte se nevoiau mai mulţi călugări în sihăstrii şi prin păduri decât prin mânăstiri.

4. Văzând cuviosul deşertăciunea acestei vieţi şi iubind mult viaţa pustnicească, s-a retras la linişte în pădurile seculare din jurul Muntelui Chiriacu, unde a sihăstrit doi ani în post şi rugăciune. Şi atât de mult a sporit cu darul lui Hristos, că ştia cele viitoare şi înţelegea adâncul Sfintei Scripturi. Era încă mare lucrător al rugăciunii lui Iisus şi ales povăţuitor de suflete.

5. În toamna anului 1706, au poposit la Mânăstirea Neamţ câţiva boieri din sfatul ţării, rude ale domnului Moldovei, Dimitrie Cantemir. A doua zi, umblând prin păduri după vânat, au rătăcit şi au dat de chilia Cuviosului Pahomie. Deci, rămânând peste noapte la chilia lui, s-au rugat împreună şi au vorbit multe cuvinte despre credinţă din Sfintele Scripturi, încât s-au uimit boierii de înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui. Apoi i-au adăugat:

– Se cuvenea, părinte, să fii episcop şi păstor de suflete, iar nu să stai ca o făclie ascunsă în pustia aceasta!

– Ei, fraţilor, eu sunt om păcătos şi nu sunt vrednic de asemenea cinste, a răspuns sihastrul.

A doua zi, petrecându-i, cuviosul i-a binecuvântat şi le-a zis:

– Mergeţi înainte cu Hristos şi numaidecât în poiană veţi afla destul vânat! Şi cu adevărat, au aflat vânat din belşug.

6. Rămânând vacant scaunul Episcopiei de Roman, se sfătuia mitropolitul cu domnul Moldovei pe cine anume să pună episcop, că nu găseau un părinte vrednic de o cinste ca aceasta. Atunci, boierii care fuseseră la Mânăstirea Neamţ au spus:

– Noi ştim un sihastru sfânt ce se nevoieşte în Munţii Neamţ, vrednic de a fi episcop, dar cum să-l aducem aici, că fuge de orice dregătorie?

– Mergeţi, a zis mitropolitul, şi-l îndemnaţi să vină la Iaşi, spunând că pentru oarecare întrebări de dogme este chemat şi credem în Dumnezeu că va veni.

Aducându-l boierii la mitropolie pe Cuviosul Pahomie, la începutul anului 1707, după Bobotează, îndată mitropolitul, adunând pe sfetnicii săi, l-a chemat la sine pe sihastru şi i-a zis:

– Te-am chemat, părinte, să ne ajuţi la apărarea dreptei credinţe, că avem pe oarecare ce învaţă greşit dogmele Bisericii Ortodoxe. Spune-ne, aşadar, cum trebuie înţeleasă dogma Sfintei Treimi? Dar dogma întrupării Domnului din Sfânta Fecioară? Şi prin ce mijloace lucrează harul la mântuirea omului?

Deci, punându-i mitropolitul şi alte multe întrebări din Sfintele Scripturi şi uimind pe toţi cu răspunsurile lui, îndată au ieşit de sub perdea sfetnicii domnului care erau tăinuiţi şi au strigat:

– Cuviosul Pahomie să fie episcop la Roman! Şi într-un glas toţi au răspuns: „Amin!”

Atunci, arhimandritul Pahomie, nemaiputând scăpa, îndată a fost hirotonit episcop şi aşezat în scaunul vacant de la Roman.

7. Timp de 7 ani, cât a păstorit turma lui Hristos, episcopul Pahomie s-a dovedit un mare păstor de suflete. Căci hirotonea numai preoţi cu viaţă aleasă, cunoscători ai Sfintei Scripturi, iar prin mânăstiri şi schituri rânduia egumeni şi duhovnici iscusiţi, spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea credincioşilor. Apoi scria şi cărţi de învăţătură, cerceta pe toţi, făcea milostenii la săraci şi se nevoia mult cu cele duhovniceşti.

8. În anul 1714, episcopul Pahomie, simţindu-se bolnav şi râvnind viaţa duhovnicească de altădată, s-a retras din scaun la iubita linişte, în Muntele Chiriacu, unde se nevoiau mulţi sihaştri aleşi. Acolo, rugându-se Mântuitorului Hristos şi făcând priveghere de toată noaptea, a înălţat în poiană o biserică de lemn cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, a făcut chilii şi a adunat în jurul său peste 30 de sihaştri. Apoi a rânduit aşezământ de viaţă pustnicească, mai aspră ca în toate celelalte mânăstiri şi schituri din Moldova, lăsând cu legământ arhieresc ca Mânăstirea Neamţ să nu se amestece cu nimic în treburile Schitului Pocrov.

9. Aşezământul episcopului Pahomie de la Schitul Pocrov cerea nevoinţă sihăstrească cu desăvârşire, în permanentă tăcere, în post şi neîncetată rugăciune. Cinci zile pe săptămână se mânca o dată pe zi, fără vin şi ulei, iar sâmbăta şi Duminica se dezlega la vin, ulei, brânză, ouă şi lapte. În timpul Postului Mare şi peste săptămână, călugării, îndeosebi schimonahii, aveau voie să se retragă în pădure, la colibele lor, pentru a se ruga lui Dumnezeu în singurătate. În fiecare miez de noapte, călugării se adunau în biserică la sunetul clopotului, iar în Duminici se împărtăşeau toţi şi luau masa în trapeză. Cei bătrâni şi iscusiţi în lupta duhovnicească coborau în schit numai o dată pe săptămână, iar noii începători se nevoiau un timp în obşte, apoi se retrăgeau în pădure. Pentru deşteptarea sihaştrilor la Utrenie, se afla un clopot pe Muntele Chiriacu, pe care îl suna la vreme un călugăr.

Această rânduială s-a păzit cu sfinţenie aproape un secol, neîncercând nici Cuviosul Paisie să o schimbe, căci nu era alta mai pustnicească în toată Moldova. Apoi, ajungând Schitul Pocrov sub conducerea Mânăstirii Neamţ, s-a pus aceeaşi rânduială ca în lavră[161].

10. Sihăstria fericitului episcop Pahomie devenise în puţină vreme cea mai vestită din Moldova. În schit, ca şi în Muntele Chiriacu, se nevoiau mulţi cuvioşi sihaştri, dintre care unii erau renumiţi postitori, exorcişti şi taumaturgi; alţii erau duhovnici buni, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi dascăli învăţaţi; iar alţii aveau darul lacrimilor şi petreceau toată viaţa în tăcere şi smerenie, necoborând niciodată din schit, până la obştescul sfârşit. La aceşti cuvioşi alergau numeroşi bolnavi de prin sate şi, cu darul lui Hristos, se făceau sănătoşi.

CUVIOASA MAVRA DE LA CEAHLĂU (secolele XVII–XVIII)[162]

Această fiică duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române şi odraslă după neam a pământului românesc, sfinţit prin jertfa şi rugăciunile atâtor sfinţi şi cuvioşi iubitori de Hristos, era de loc dintr-un sat de pe Valea Bistriţei, nu departe de Muntele Ceahlău. Părinţii ei au crescut-o de mică în frică de Dumnezeu, deprinzând-o cu rugăciunea, cu postul şi prezenţa regulată la slujbele bisericii. Vara, mai ales, o duceau părinţii în pelerinaj pe la marile mânăstiri din ţinutul Neamţ, iar în sărbători o lăsau să se închine la schiturile de maici din jurul Ceahlăului, precum Casiana, Sofia, Schitul lui Silvestru, zis şi „Schitişor”, şi mai ales la Durău, care în secolul XVIII ajunge cea mai vestită sihăstrie de călugăriţe din Moldova.

Ajungând ca de 20 de ani şi rănindu-i-se inima pentru dragostea lui Hristos, a renunţat la cele trecătoare şi, părăsind casa părintească, a ales pe cele veşnice, adică viaţa smerită călugărească, de rugăciune şi despătimire, care ajută cel mai mult la mântuirea sufletului. Mai întâi s-a nevoit în obştea de maici a Schitului Silvestru, numit şi „Schitişor”, unde se osteneau câteva suflete iubitoare de Hristos, sub povăţuirea unei egumene blânde şi smerite.

După câţiva ani a luat schima monahală, primind numele de Mavra, în locul celui de botez, Maria. Şi era maica Mavra foarte nevoitoare, blândă şi smerită, iubind cel mai mult tăcerea, biserica şi neîncetata rugăciune. Dormea câteva ore pe scaun, făcea sute de metanii, mânca o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu câţiva pesmeţi muiaţi în apă şi cu puţine legume.

Dorind mai multă linişte, fericita Mavra şi-a făcut în apropiere o mică chilie din lemn şi pământ. Ziua lua parte la biserică şi făcea ascultare în schit, iar noaptea se nevoia aici cu neştiute osteneli duhovniceşti. Şi a sporit Cuvioasa Mavra atât de mult în acest rai al rugăciunii şi liniştii, încât şi păsările cerului şi animalele pădurii o iubeau şi se îmblânzeau în faţa ei. Cel mai mult o cinsteau căprioarele. Spun bătrânii din jurul Ceahlăului că fericita Mavra mergea totdeauna pe cale, pe potecile muntelui şi chiar prin sate, cu o căprioară după ea. Între sihaştrii români cunoscuţi, Cuvioasa Mavra este singura căreia îi slujeau animalele sălbatice, ca şi Sfânta Teodora de la Sihla, căreia îi aduceau de mâncare păsările cerului.

Văzând călugăriţele de la Ceahlău nevoinţa Cuvioasei Mavra, s-au adunat mai multe suflete lângă bordeiul ei şi au rugat-o să le fie povăţuitoare spre Hristos şi mamă duhovnicească. Şi erau toate un suflet şi un cuget. Nevoinţa lor era aceasta: neîncetată rugăciune în dragoste şi smerenie, desăvârşită ascultare în bucuria Duhului Sfânt, mâncare o dată pe zi, seara; îndelungată priveghere de noapte şi citirea Psaltirii şi a altor cărţi sfinte.

De la Schitul lui Silvestru, Cuvioasa Mavra s-a retras la şi mai aspră nevoinţă, într-o poiană sub vârful Ceahlăului, numită Ponoare. Aici era singură cu Dumnezeu. Numai iubita ei căprioară, ca o ucenică vrednică ce-i era, o însoţea, iar mâna Domnului o acoperea de tot răul. Şi se nevoia fericita, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, pe Muntele Ceahlău, răbdând cu tărie frigul iute, vânturile şi zăpezile mari, ca şi focul ispitelor de tot felul, căci aici se lupta faţă în faţă cu diavolul, cu gândurile şi cu neputinţele firii. Ucenicele ei, căutând-o peste tot, au aflat-o pe munte şi s-au adunat una câte una în jurul Cuvioasei Mavra. Apoi, rugându-se şi plângând împreună, cu ajutorul credincioşilor de prin sate, au făcut în poiană mai multe chilii pustniceşti şi o mică biserică de lemn cu hramul Taborului – Schimbarea la Faţă. De la ele, poiana aceasta se numeşte până astăzi „Poiana Maicilor”. În această oază de linişte şi rugăciune s-a nevoit Cuvioasa Mavra până la sfârşitul vieţii, răbdând necazurile cu bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Dădea încă şi sfaturi înţelepte ucenicelor şi credincioşilor care urcau pe munte să le ceară cuvinte de mântuire şi să le aducă hrană şi cele de nevoie.

Simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a cerut Preacuratele Taine, apoi, chemând în jurul ei toate ucenicele, le-a dat multe sfaturi duhovniceşti şi sărutarea cea mai de pe urmă, vărsând multe lacrimi.

După puţin timp au aflat-o în chilie adormită în Domnul şi, plângând-o toate călugăriţele de sub Ceahlău, au îngropat-o în Poiana de la Ponoare. Moaştele ei, ca şi ale atâtor nevoitoare, se află tăinuite aici în „Poiana Maicilor” până la sfârşitul veacurilor, iar sufletul ei se desfătează cu ceata sfinţilor în cer.

SFÂNTUL ANTONIE SIHASTRUL Schitul Iezerul–Vâlcea (secolele XVII–XVIII)[163]

Unul dintre marii sihaştri ai Carpaţilor a fost şi Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia)–Vâlcea, numit de credincioşii din partea locului „Sfântul Antonie Sihastrul”.

Sfântul Antonie era de loc din satele subcarpatice ale judeţului Vâlcea. Crescând de mic în iubire de Hristos şi cunoscând câţiva sihaştri trăitori la linişte, la vârstă potrivită s-a tuns în monahism la Schitul Iezerul, unde s-a nevoit în anii tinereţii. Apoi, sporind în rugăciune şi smerenie, cu binecuvântarea egumenului, s-a retras la viaţă pustnicească în Muntele Iezerul din apropiere, prin jurul anului 1690. Acolo se ostenea singur într-o mică peşteră de piatră, lăudând pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi luptându-se neîncetat cu duhurile rele şi cu neputinţele firii. Căci nimeni, afară de sihaştri, nu ştie cât de mari sunt ispitele şi încercările celor ce se nevoiesc în viaţa pustnicească.

Neavând un lăcaş propriu de rugăciune, Cuviosul Antonie a luat binecuvântare şi a săpat singur cu mâinile sale un mic paraclis în stâncă, lucrând trei ani de zile. Ziua lucra, iar noaptea priveghea şi se ruga cu mâinile înălţate la cer, vărsând multe lacrimi. Apoi episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea l-a sfinţit. În acest mic paraclis se ruga neîncetat Cuviosul Antonie. Aici făcea ziua şi noaptea sute de metanii, aici citea rânduiala slujbelor zilnice şi Utrenia de la miezul nopţii. În sărbători mari şi în posturi venea din timp în timp câte un ieromonah din schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. Astfel, liniştea, singurătatea, chilia în piatră, biserica, neîncetata rugăciune, citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi şi cugetarea la cele dumnezeieşti formau raiul pământesc al Cuviosului sihastru Antonie. Aici se curăţea pe sine de mândrie şi de dulceţile cele trecătoare ale firii şi de aici se pregătea zi de zi pentru bucuriile nemuritoare ale vieţii cereşti.

Auzindu-se peste tot despre viaţa sfântă a Cuviosului Antonie, veneau pe poteci de munte numeroşi ucenici, călugări, preoţi şi credincioşi să se roage împreună cu el, să-i ceară sfaturi şi rugăciuni. Iar fericitul sihastru îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte.

După 25 de ani de aspră nevoinţă şi sihăstrie, Sfântul Antonie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, prin anul 1714, fiind plâns mult de ucenici şi îngropat lângă micul său paraclis, cum se vede până astăzi. Credincioşii urcă vara până aici, aprind lumânări, fac rugăciuni şi se închină în „Peştera Sfântului Antonie”, cerându-i binecuvântare şi ajutor.

PUSTNICII DIN POIANA TRAPEZEI Valea Sihăstriei (secolele XVII–XVIII)

În vatra isihastă din jurul Mânăstirii Sihăstria s-au nevoit în secolele trecute mulţi cuvioşi părinţi iubitori de linişte. Pe poteca ce duce din Sihăstria peste Muntele Agapia, la numai 1 km în pădure, se află o mică poiană, cunoscută până astăzi cu numele de „Poiana Trapezei”[164].

Aici s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos, până la mijlocul secolului XIX, generaţii întregi de călugări isihaşti. Iar nevoinţa acestor sihaştri era aceasta: fiecare se ostenea în chilia sa toată săptămâna, în rugăciune, în post şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Duminica şi în sărbători se adunau cu toţii, împreună cu părintele lor duhovnicesc, la priveghere de toată noaptea în paraclisul de lemn de alături. După cântarea Utreniei se săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi sihaştrii mâncau împreună aşa-numita masă a dragostei, la un loc anume pregătit în mijlocul poienii. La urmă luau binecuvântare de la părintele lor duhovnicesc şi se retrăgeau la chilii.

În acest loc s-au nevoit întotdeauna duhovnicii iscusiţi în rugăciune şi înţelepţi în cuvânt, la care alergau numeroşi sihaştri din partea locului. Şi era tradiţia ca la praznicele împărăteşti şi mai ales la Crăciun, la Sfintele Paşti şi la Pogorârea Sfântului Duh să se adune toţi sihaştrii din Munţii Sihlei şi Agapiei la părinţii din Poiana Trapezei. Aici îşi mărturiseau gândurile la bătrânul, privegheau la slujbă până dimineaţa, dând laudă lui Dumnezeu, se împărtăşeau cu Trupul lui Hristos şi luau masa împreună după tradiţie. Apoi se sărutau duhovniceşte şi plecau liniştiţi la colibele lor. Toţi cei care veneau la aceşti sihaştri erau odihniţi şi ospătaţi, de unde şi numele locului „Poiana Trapezei”, adică „Poiana ospăţului şi a iubirii”[165].

Ca o mărturie a trecutului, se mai văd până astăzi în această poiană urme de chilii şi câţiva pomi fructiferi.

CUVIOSUL IOAN ARHIMANDRITUL Primul egumen al Mânăstirii Horezu (†1726)[166]

Acest egumen iubitor de Hristos era din ţinutul Argeşului. Intrând în Mânăstirea Negru Vodă din Câmpulung, se face călugăr şi în puţină vreme ajunge preot şi egumen. Căci era iscusit părinte duhovnicesc al călugărilor şi credincioşilor şi bun iconom al casei lui Dumnezeu, vestit în toate satele din împrejurimi.

Auzind evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu de egumenul Ioan şi iubindu-l mult pentru înţelepciunea lui, în anul 1692 îl numeşte egumen şi ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care atunci se zidea. Şi a povăţuit cuviosul arhimandrit Ioan 33 de ani marea lavră de la Horezu, fiind întru toate râvnitor la cele sfinte, asemenea Mariei, şi prea iscusit iconom al celor din afară, asemenea Martei.

Arhimandritul Ioan a condus mai întâi lucrările de zidire ale Mânăstirii Horezu (1692–1697). Apoi a împodobit-o cu aleasă pictură, învrednicindu-se să fie şi el zugrăvit alături de familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, lucrările de zidire ale bolniţei (1696) şi ale paraclisului ctitoricesc din incintă, prin dania soţiei evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului Sfântul Ştefan, peste apa Horezului, ctitorită de Ştefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu (1698), iar în partea de nord a mânăstirii a ctitorit personal Schitul Sfinţii Apostoli (1700), pe care apoi îl închină lavrei.

Cuviosul egumen Ioan a condus lucrările de zidire şi înnoire şi la alte mânăstiri, precum: Polovragi (1703); Surpatele, ctitorită de doamna Maria (1706); paraclisul Mânăstirii Cozia (1710) şi altele, fiind considerat în vremea sa cel mai iscusit „ispravnic” de biserici şi mânăstiri din Ţara Românească. Iar călugărilor ce se nevoiau în bisericile zidite de el le cerea numai să-l pomenească la rugăciunile lor, precum singur spune: „Cu plecăciune mă rog ca în toate joile de peste an, într-o săptămână o dată, să nu lipsească Sfânta Liturghie, ca să se bucure şi sufletul meu de acea rugăciune a sfinţiilor voastre, şi să aibă ticălosul meu suflet nădejde întru slava lui Dumnezeu...”.

Cuviosul Ioan arhimandritul era, totodată, cel mai apropiat sfetnic de taină, colaborator şi duhovnic al familiei domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Iar după mucenicia sa şi a celor patru copii la Constantinopol (1714), egumenul Ioan era singurul părinte şi mângâietor, după Dumnezeu, al soţiei fericitului ctitor, rămasă văduvă cu şapte copii.

Săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul egumen Ioan şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în vara anului 1726, fiind înmormântat de obştea mânăstirii în biserica voievodală.

SFÂNTUL VISARION MĂRTURISITORUL (1714 – c. 1745)[167]

Acest mare apărător al credinţei ortodoxe în Banat şi Transilvania, care a luptat împotriva unirii cu forţa a credincioşilor ortodocşi cu Roma, era de origine sârb, născut în Bosnia, în anul 1714. Fiind foarte evlavios şi râvnitor pentru viaţa pustnicească, în anul 1738 este tuns în monahism la Mânăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă. După ce revine în Serbia, se nevoieşte câţiva ani într-o peşteră ca sihastru, unde, pentru sfinţenia vieţii sale, dobândeşte darul facerii de minuni.

Auzind patriarhul ortodox Arsenie de la Carlowitz de viaţa şi nevoinţa lui şi fiind atunci mare tulburare în Banat şi Transilvania, prin trecerea forţată la uniaţie a românilor ortodocşi, a chemat la sine pe Cuviosul Visarion, l-a hirotonit preot şi l-a trimis să apere dreapta credinţă în nord-vestul Carpaţilor. În ianuarie, 1744, râvnitorul Visarion pleacă spre Banat şi este primit de popor ca un adevărat sfânt. Sute şi mii de credincioşi îi ies înainte, îl ascultă şi revin în sânul Bisericii Ortodoxe. Peste tot îndeamnă poporul ortodox să nu pără-sească legea „străbună” şi să rămână statornic în staulul Bisericii apostolice.

Din Timişoara merge la Lipova–Arad unde este ascultat de o mare mulţime de credincioşi. Aici aşază o cruce de lemn în mijlocul satului, unde se fac adevărate pelerinaje de către ortodocşi, reuşind să-i unească aproape pe toţi sub braţele crucii lui Hristos. Apoi şi-a continuat misiunea ortodoxă de catehizare a credincioşilor care veneau cu miile să-l asculte şi în alte localităţi, ca: Deva, Orăştie şi Săliştea Sibiului.

La 26 aprilie, 1744, în drum spre Sibiu, este arestat de armata austriacă şi dus sub pază la Viena unde este judecat şi aruncat în cumplita temniţă de la Kufstein, din porunca împărătesei Maria Tereza. Aici a suferit grele torturi pentru mărturisirea dreptei credinţe. După aproape un an de chinuri şi de legături în lanţuri, îşi dă sfântul său suflet în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind numărat în ceata cuvioşilor părinţi şi apărători ai Ortodoxiei, alături de ceilalţi sfinţi martiri şi mărturisitori din Transilvania. Cuviosul Visarion a fost un mare luptător şi apostol al unităţii ortodoxe, împotriva dezbinării uniate din ţara noastră, întorcând zeci de sate ortodoxe la Biserica mamă. Pentru aceasta, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în februarie, 1950, declarându-l „sfânt mărturisitor”, şi se face pomenirea lui în ziua de 21 octombrie.

Sfinte Preacuvioase Părinte Visarion, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

CUVIOSUL SCHIMONAH PROTERIE Schitul Trestieni–Buzău (c. 1750)

Acest cuvios şi îmbunătăţit sihastru era din Ucraina, din ţinutul Poltavei, oraşul Reşetilovschi, iar în lume fusese cu meşteşugul argintar. Deci, lepădându-se de lume şi de cele din lume, a venit în Moldova prin anul 1720 şi s-a făcut mare sihastru la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat, urmând Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, care îi era povăţuitor şi părinte duhovnicesc. Deci, s-a făcut monah iscusit şi petrecea la linişte, după voia lui Dumnezeu, între părinţii Schitului Trestieni, în Ţara Românească, şi, lucrând rucodelie linguri foarte frumoase, le dăruia cu mare dragoste călugărilor străini, pe care îi odihnea şi îi ospăta. Şi din multa lui milostivire ce o avea către toată zidirea lui Dumnezeu, pe multe feluri de păsări ce zboară în văzduh le hrănea la vremea potrivită. Iar fiindcă de acum învăţaseră obiceiul, în fiecare zi se aduna mulţime mare de păsări, aşteptând vremea rânduită. Şi când venea vremea aceea, el deschidea fereastra chiliei sale şi zburau păsările în chilia lui fără de frică şi umblau prin chilie adunându-şi ceea ce li se dădea şi prindea el dintr-însele pe care voia şi o mângâia şi o dezmierda şi o netezea cu mâinile sale şi apoi o slobozea şi ele nicidecum nu se temeau de dânsul, iar după ce se săturau, zburau iarăşi afară.

Iar când voia el să meargă la biserică, ieşea din chilie, se aşezau păsările unele pe mână, altele pe umeri, iar altele împrejurul lui zburând şi cu multe feluri de glasuri cântând, şi când voia să intre în biserică, ele toate zburau şi se puneau pe biserică, aşteptând ieşirea lui. Şi după ce ieşea din biserică îndată, zburând după acelaşi chip, îi făceau alai până la chilie. Ajungând Cuviosul Proterie la măsura desăvârşirii în Hristos şi fiind împodobit cu multe fapte bune, şi-a dat sufletul cu pace după anul 1750, fiind numărat în ceata cuvioşilor părinţi.

CUVIOSUL AGAFTON SIHASTRUL Mânăstirea Agafton – Botoşani (secolul XVIII)[168]

Ieromonahul Agaton (popular Agafton) era cu metania din Mânăstirea Doamnei, ctitorită de Elena Rareş în anul 1552. După mai mulţi ani de nevoinţă a fost chemat de Dumnezeu la viaţa pustnicească. Deci, luând cu sine doi ucenici, s-a retras în pădurile din apropiere, unde se nevoiau câţiva călugări, şi acolo a sihăstrit zece ani în post şi în neîncetată rugăciune, ajungând sihastru şi duhovnic vestit în ţinutul Botoşanilor.

În anul 1729, Cuviosul Agafton Sihastrul, văzând că se adună fraţii în jurul lui, „au mers în codrul ce este pe locul domnesc la ocolul Botoşanilor şi au curăţat pădurea şi au făcut mânăstioară şi şi-au pus pomeţi pe lângă chilii”. Această mică aşezare pustnicească, cu hramul Sfinţilor Arhangheli, s-a numit la început „Sihăstria lui Agafton”. Aici a adunat cuviosul ca la 20 de sihaştri şi împreună s-au nevoit în plăcere de Dumnezeu până la jumătatea secolului XVIII. Rânduiala sihaştrilor era aceasta: neîncetată rugăciune ziua şi noaptea, citirea Psaltirii la chilii, masa după asfinţitul soarelui; Duminica, Sfânta Liturghie şi împărtăşirea de obşte.

Acest fericit sihastru era mare dascăl al liniştii şi rugăciunii, încât nimeni din ucenici nu ajunsese la măsura lui. Era, totodată, iscusit duhovnic al sihaştrilor şi mirenilor şi izgonitor de duhuri necurate, jertfindu-se pentru mântuirea tuturor. Căci era cu adevărat om al dragostei, şi nu era sihastru şi egumen mai cunoscut în partea locului decât dânsul. Simţindu-şi sfârşitul aproape, Cuviosul Agafton şi-a binecuvântat ucenicii şi s-a mutat cu pace în odihna lui Hristos.

CUVIOSUL IOAN PUSTNICUL [169] Schitul Trestieni–Buzău (c. 1760)

Cuviosul şi mult nevoitorul Ioan Pustnicul era din Rusia şi petrecea la Schitul Trestieni în mari nevoinţe, fiind unul din ucenicii Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Iar nevoinţa lui era aceasta: de multe ori punea masă la toţi fraţii schitului aceluia, din dreaptă osteneala sa, iar mai înainte de masă umbla pe la fiecare din părinţi, pe la chilii, cu un vas cu apă, şi le spăla picioarele cu îndemânare şi le săruta cu dragoste, ca un alt Avraam. Împreună cu ceilalţi pustnici de la Dălhăuţi, Trestieni şi Cârnu, şi acest pustnic s-a aflat mulţi ani sub povăţuirea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, marele dascăl al rugăciunii neîncetate. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit în pace.

CUVIOSUL ISACHIE SIHASTRUL Mânăstirea Suceviţa (secolul XVIII)[170]

Ieroschimonahul Isachie s-a nevoit mai întâi în obştea Mânăstirii Suceviţa, sub egumenii Iorest (1725) şi Teofan (1732). Apoi, dorind să urmeze fericiţilor pustnici, s-a retras pe culmea unui deal înalt din apropierea mânăstirii, numit „Dealul Furcoiului”, şi acolo a sihăstrit mai mult de 30 de ani.

Acest cuvios s-a nevoit la început singur în pădure, făcând multe osteneli călugăreşti şi răbdând grele ispite de la diavolul. Dar, prin darul Sfântului Duh biruind ispitele, s-a învrednicit de la Dumnezeu să izgonească necuratele duhuri din oameni, încât numele lui era cunoscut peste tot. Numeroşi bolnavi urcau la chilia lui şi se vindecau.

În anul 1760, Cuviosul Isachie a adunat câţiva ucenici în jurul său, a înălţat o mică biserică de lemn cu hramul „Schimbarea la Faţă” şi a întemeiat un schit de sihaştri pe Dealul Furcoiului. Această mică sihăstrie a durat peste 20 de ani, ca loc de linişte şi de rugăciune pentru călugării din Mânăstirea Suceviţa, iar pentru credincioşii din împrejurimi, loc de mângâiere duhovnicească. Căci ajunsese Cuviosul Isachie duhovnic foarte iscusit, taumaturg şi înaintevăzător, vestit în toată Moldova de Nord. Viaţa lui strălucea pe munte ca o făclie în sfeşnic, călăuzind către Hristos, atât pe călugări, cât şi pe mireni.

În anul 1780, Cuviosul Isachie a coborât în Mânăstirea Suceviţa şi, după puţină vreme, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Sihăstria sa, mai dăinuind până în anul 1785, a rămas în paragină, împreună cu toate schiturile de sub ocupaţia austriacă.

CUVIOSUL SEBASTIAN SIHASTRUL Întemeietorul Schitului Sihastru–Tecuci (secolul XVIII)

Pustnicul Sebastian era cu metania din Mânăstirea Bogdana–Târgu Ocna, unde s-a nevoit în primii ani ai secolului XVIII. Apoi, dorind să se retragă la fericita linişte, s-a făcut sihastru în pădurile seculare ale Tecuciului, peste Valea Siretului. Iar nevoinţa lui era aceasta: noaptea se ruga în chilie cu priveghere şi metanii, iar ziua lucra în grădină şi aduna ierburi şi flori tămăduitoare de boli din pădure, iar cu mintea se ruga neîncetat. Apoi împărţea în dar la bolnavi aceste plante şi cu rugăciunile lui mulţi se vindecau. Aşa s-a făcut vestit schimonahul Sebastian în toate satele din partea locului şi nu puţini suferinzi veneau la bordeiul lui şi se vindecau. Căci se învrednicise cuviosul de la Dumnezeu de darul tămăduirii bolilor.

După o nevoinţă ca aceasta, prin anul 1740, s-a întâmplat o luptă grea în aceste păduri între moldoveni şi tătari, şi mulţi din ambele părţi au căzut. Atunci şi hatmanul Sandu Şendrea a fost greu rănit la picior. Retrăgându-se oastea, hatmanul a fost găsit de sihastru în pădure, chinuit de durere, şi l-a dus la chilia lui să-l îngrijească. Deci, i-a zis cu lacrimi hatmanul: „Sfinte părinte, de mă vei tămădui de această rană şi voi scăpa cu viaţă, voi înălţa o biserică în acest loc şi voi face aici mânăstire de călugări, spre lauda lui Dumnezeu”.

Îngrijindu-l cu multă dragoste Cuviosul Sebastian, în câteva luni de zile s-a vindecat bolnavul cu rugăciunea şi cu plantele lui. Atunci, hatmanul Sandu Şendrea, drept mulţumită lui Dumnezeu, a zidit o biserică şi câteva chilii din averile sale, alături de bordeiul sihastrului, în cinstea Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie. Acest lăcaş s-a numit „Schitul Sihastru”, după numele cuviosului, iar schimonahul Sebastian, învrednicindu-se de darul preoţiei, a devenit cel dintâi ctitor şi egumen al acestui schit. În anul 1748, biserica a fost sfinţită de episcopul Ioanichie de Roman (1747–1769).

Aşa a ajuns Cuviosul Sebastian începător de fraţi şi părinte duhovnicesc pentru mulţi credincioşi. Numele lui era cunoscut până la domnul Moldovei, şi toţi se foloseau de înţelepciunea şi de darul care era în el. Deci, mai trăind peste zece ani şi lăsând în schit mulţi ucenici, s-a mutat cu pace în ceata cuvioşilor părinţi.

EPISCOPUL IOANICHIE AL ROMANULUI Ctitorul Schitului Vovidenia–Neamţ (secolul XVIII)[171]

Acest evlavios episcop era de loc din ţinutul Neamţ, iar cu metania din Schitul Slătiorul (astăzi, Vovidenia). Intrând de tânăr în nevoinţa călugărească, a avut mai întâi povăţuitori pe cuvioşii sihaştri de la Pocrov. Apoi, învăţând carte şi deprinzând frica de Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi preot ales în schit.

În anul 1746, ieromonahul Ioanichie a fost rânduit stareţ al Mânăstirii Neamţ, căreia îi face unele adăugiri. Iar în toamna anului următor este ales episcop al Eparhiei Romanului, pe care o păstoreşte cu duhovnicească înţelepciune 22 de ani. Acest episcop şi iconom al Tainelor lui Dumnezeu era plin de blândeţe şi de smerenie. Inima şi chilia lui erau deschise pentru toţi, cu aceeaşi statornică dragoste mângâind şi alinând suferinţele omeneşti şi vorbind tuturor de Hristos. Pentru aceea, credincioşii îl căutau şi-l iubeau ca pe un adevărat părinte şi păstor duhovnicesc.

În timpul păstoriei sale, episcopul Ioanichie a ctitorit şi înnoit multe schituri şi mânăstiri din eparhie, precum: Bogdana, Caşin şi Soveja; Schiturile Sihastru, Buluc, Lepşa, Savu şi altele. În oraşul Roman, a întemeiat la Mânăstirea Precista Mare primul spital public, întreţinut din veniturile bisericii. De asemenea şi în oraşul Focşani a întemeiat, în incinta Mânăstirii „Sfântul Prooroc Samuil”, un spital public cu acelaşi patron. La ambele spitale, episcopul Ioanichie făcea vizite canonice, dădea ajutoare şi rânduia ieromonahi slujitori şi călugăriţe surori de caritate.

O altă ctitorie a episcopului Ioanichie este Schitul Vovidenia de lângă Mânăstirea Neamţ, pe care îl înnoieşte din temelie în anul 1749. În locul bisericii vechi, el înalţă o altă biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, face chilii, trapeză şi clopote noi şi schimbă numele schitului din „Slătioru” în „Vovidenia”. Apoi adună peste 60 de călugări şi închină schitul Mânăstirii Neamţ. Timp de aproape două secole, Schitul Vovidenia şi Schitul Pocrov au fost locuri de retragere şi linişte ale monahilor din marea lavră. Aici se nevoiau duhovnici din cei mai buni şi schimonahi râvnitori în post şi rugăciune.

La începutul anului 1769, smeritul episcop Ioanichie îşi dă sufletul în braţele lui Hristos şi este înmormântat în pridvorul bisericii din Mânăstirea Neamţ.

CUVIOSUL VASILE IEROSCHIMONAHUL Stareţul Schitului Poiana Mărului (†1767)[172]

a. Viaţa

Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al stareţului Paisie de la Neamţ şi unul din cei mai vestiţi dascăli şi lucrători ai rugăciunii lui Iisus din secolul XVIII. El era, după tradiţie, din părţile Poltavei şi s-a născut spre sfârşitul secolului XVII.

Luând din tinereţe crucea lui Hristos, s-a făcut schimonah în Schitul Dălhăuţi–Focşani, prin anii 1705–1706, unde s-a nevoit ca sihastru cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. Aici a deprins adâncul Sfintei Scripturi şi a citit multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Apoi, cu darul lui Hristos, a ajuns mare lucrător al sfintei rugăciuni şi sfetnic duhovnicesc al părinţilor din obşte.

Primind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mânăstirii Dălhăuţi şi vestit povăţuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat. Timp de 20 de ani, cât a fost stareţ la Dălhăuţi, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări sihaştri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, stareţul Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, renumită în Ţara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. Apoi, nemaiîncăpând la Dălhăuţi, se stabilesc, o parte, la Schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Răteşti, Rogoz, Bonţăşti, Valea Neagră (Vrancea) şi altele.

Prin anii 1730–1733, stareţul Vasile reînnoieşte Schitul Poiana Mărului şi se mută aici cu 12 ucenici. Ca stareţ la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului, pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost şi Cuviosul Paisie, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750 îl călugăreşte în Muntele Athos.

Rânduiala stareţului Vasile era aceasta: trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, practicarea rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânală.

Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ a scris şi câteva „Cuvinte” despre paza minţii, despre rugăciune şi creştere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinţilor Nil de Sorska, Filotei, Isihie şi Grigorie Sinaitul. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie şi călăuză spre Hristos prin sfânta rugăciune.

Ajungând la măsura marilor sihaştri, Cuviosul Vasile şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroşi ucenici.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost nu numai ctitorul unei mari sihăstrii româneşti, renumită chiar peste hotarele ţării, ci şi părintele duhovnicesc al altor unsprezece schituri şi mânăstiri din judeţele Vrancea şi Buzău, pe care le organizează personal după rânduiala isihastă fixată de el şi le populează cu numeroşi ucenici formaţi de el. Preluând mişcarea isihastă de la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului († 1726), fericitul stareţ Vasile era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi filocalici. Punând accent mai ales pe ascultare, pe lectură şi rugăciune în mânăstirile şi sihăstriile din centrul ţării noastre, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul XV, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la Tismana († 1406), Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul, va fi desăvârşit şi răspândit în toate ţările ortodoxe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor, prin marii stareţi Paisie de la Neamţ († 1794), Gheorghe de la Cernica († 1806) şi Sfântul Calinic de la Cernica († 1868).

2. Datorită aşezării ţării noastre la răscrucea dintre Peninsula Balcanică ortodoxă, în care strălucea Muntele Athos, şi Rusia ortodoxă, cu avântul ei isihast, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a găsit aici locul cel mai potrivit pentru o viaţă monahală înnoită, atât prin rugăciune, cât şi printr-o trăire duhovnicească împărătească. Acest iscusit dascăl al rugăciunii a reuşit să îmbine atât de armonios în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mânăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul IV. Astfel, stareţul Vasile reînnoieşte viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română; iar marii stareţi Paisie de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, urmaţi de Sfântul Calinic, vor reînnoi viaţa duhovnicească din marile lavre şi chinovii româneşti.

3. Reînnoirea vieţii monahale de la Poiana Mărului şi din celelalte schituri din Vrancea şi Buzău s-a început şi desăvârşit printr-o profundă viaţă de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către marele stareţ Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea inimii, chiar înainte de despătimire, să trăiască în desăvârşită dragoste şi ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul şi sărăcia celor materiale. Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericeşti la care luau parte toţi călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului.

4. Despre rugăciunea inimii astfel învăţa Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului:

– Mulţi, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând încercarea lucrării minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost dată numai bărbaţilor celor sfinţi şi fără de patimă. De aceea, ţinându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a troparelor şi a canoanelor, săvârşesc numai rugăciunea cea din afară. Ei nu înţeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o părinţii numai până la o vreme, pentru neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta pentru ca, deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârşit în aceasta. Pentru că, citind şi cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de noi înşine, socotind că facem un lucru mare.

5. Repetând învăţăturile Sfântului Grigorie Sinaitul, aşa îşi învăţa ucenicii Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului:

– Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este şi vieţuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas şi cu strigare a fost dată pentru lenevirea şi nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea adevărată din inimă.

6. În continuare adăuga Cuviosul Vasile, citând pe marele sinait:

– Nu-i este cu putinţă celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinţei. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile duşmanilor şi primeşte răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc şi pentru ce, căci întunericul îi orbeşte mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

7. Iar pentru curăţirea minţii de gânduri şi coborârea ei în inimă în vremea rugăciunii, aşa învăţa Cuviosul Vasile:

– Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăişuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile cele veşnice.

8. Arătând valoarea atât de mare a rugăciunii din inimă, faţă de cea citită şi cântată, spunea stareţul Vasile şi aceasta:

– De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită şi cântată şi cu simţurile şi împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie, socotindu-se păstor şi învăţător al oilor celor cuvântătoare.

9. Iar despre importanţa rugăciunii şi a cântărilor din biserică şi cum trebuie să fie făcute ele, aşa învăţa Cuviosul Vasile pe ucenicii săi:

– Să nu socoteşti, binecredinciosule cititor, că, luându-ne pe noi Sfinţii Părinţi, de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea, adică cu rugăciunea minţii, nesocotesc psalmii şi canoanele. Să nu fie aceasta. Căci acestea sunt date de Duhul Sfânt Bisericii lui Hristos, întru care se săvârşeşte toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina iconomiei lui Dumnezeu-Cuvântul, până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde şi învierea noastră. Că nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare pentru păcatele noastre.

10. Cugetând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba (I Cor. 14, 10), Cuviosul stareţ Vasile învăţa pe ucenici că mai mare folos avem rostind la rugăciune câteva cuvinte cu atenţia minţii şi simţirea inimii, decât mii de cuvinte numai cu limba, fără atenţie şi simţire. Astfel, marele dascăl al rugăciunii învăţa, zicând:

– Se cade mai întâi a ne deprinde mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. După ce ne vom curăţi mintea cu această rugăciune, se cuvine a ne urca la cântarea înţelegătoare, adică la cântarea şi rugăciunea din biserică, deoarece oricare începător, şi încă pătimaş, poate săvârşi cu înţelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea bisericească nicidecum nu o poate face, până nu-şi va curăţi mai întâi mintea cu această rugăciune. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor, sfătuindu-i să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul Pavel: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Iisus Hristos”.

11. Zicea iarăşi:

– Cel ce vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa şi de înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberele diavoleşti asupra lui şi mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinţii. Dar cel ce umblă după rânduială proprie şi după sfatul său, adică în neascultare şi în voile sale, acela cade în înşelăciune. Căci sunt două pricini ale înşelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare şi sfătuire, şi a doua este înălţarea minţii, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.

12. Cuviosul Vasile, într-un glas cu toţi Sfinţii Părinţi, spune că din trei pricini unii din călugări şi din creştini părăsesc lucrarea cea sfinţită a rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinţilor bărbaţi fără patimă, socotind că numai acelora li se potriveşte, nu şi celor pătimaşi”. A doua pricină a părăsirii rugăciunii inimii este „împuţinarea aproape totală a învăţătorilor la acest fel de vieţuire”; iar a treia pricină este „înşelăciunea care se iveşte în această lucrare”, adică ispita mândriei şi a voii proprii. Or, pentru împuţinarea patimilor la călugării începători, este nevoie de atenţia minţii şi paza inimii, adică de rugăciunea minţii. Iar dacă lipsesc dascălii rugăciunii, „avem scrierile sfinţilor ca învăţător”. Cât pentru piedicile de care se tem unii, ei se fac sieşi piedică, „căci nu trebuie să te fereşti să mergi în pădure din teama de lup. Pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, să fugi din frică sau să te lepezi de El”.

13. Cât pentru importanţa postului la deprinderea rugăciunii inimii, stareţul Vasile de la Poiana Mărului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Înfrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a fiecăruia”. Apoi adaugă:

– Cu adevărat şi de aceasta se cuvine să se ţină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea peste măsură puterea trupească, să se facă trupul sleit şi neputincios spre sporirea duhovnicească. Pentru că, de ar fi fost bine să slăbim cu trupurile şi să zăcem abia vii, negreşit, aşa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut aşa cum ne-a făcut, greşesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut. Pentru aceea zice Sfântul Maxim: „Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea minţii”. Iar Sfântul Diadoh zice: „Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu”. Deci, nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi pentru el, ci să vadă ţinta cugetării noastre în credinţa în Dumnezeu.

14. Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului spunea ucenicilor că viaţa monahală are trei căi: viaţa de obşte, vieţuirea în doi sau trei, numită şi cale de mijloc sau împărătească, având toate în comun, iar a treia este pustnicia, cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinţi şi desăvârşiţi, după ce mai întâi au parcurs primele două căi. Dar unii monahi, zicea el, îşi aleg şi o altă cale, în afară de orice ascultare şi binecuvântare. Aceştia îşi fac chilia unde vor şi trăiesc singuri, îngrijindu-se mai mult de cele ale trupului.

– Schimnicia înainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricină de mândrie şi iubire de sine; pe când trăirea împreună cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispite şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul.

15. Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăţa cuviosul:

– Ia aminte la citirea Scripturilor şi, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meşteşug şi mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greşi înţelegerea citirii Scripturilor şi mare surpare şi prăpastie adâncă este neînţelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaştem şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.

SCRISOARE

CĂTRE PREACUVIOSUL ŞI DUHOVNICESCUL MEU FIU

ÎNTRU HRISTOS, IEROSCHIMONAHUL KIR ALEXIE[173]

„Aşteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăşi să ne vedem cu bucurie faţă către faţă, îţi trimit ţie, prea iubitul meu fiu şi prieten, îmbrăţişarea mea călduroasă şi îţi amintesc de înţelegerea şi legământul nostru de a vieţui în pacea Domnului: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre şi Cele ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. (Matei 6, 14–15; Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greşesc faţă de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotriveşte, să iert şi eu fratelui meu greşelile lui faţă de mine. Până când însă? Nu de şapte ori, zice Domnul, ci de şaptezeci de ori câte şapte, dacă ne va greşi şi-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila şi dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi şi împreună-vieţuirea noastră.

Dar adesea, înclinarea noastră de a ne acoperi greşelile şi a ne dezvinovăţi – pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului – nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăţia, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovaţi, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greşit în faţa poruncilor lui Hristos şi totuşi aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca şi Adam asupra Evei şi Eva asupra şarpelui. Şi astfel ne pierdem sufletele şi ne osândim ca şi aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăţi, şi nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt şi de ar vieţui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiţi, toţi cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci şi pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăţia. Să zic că mă loveşte cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, şi-l înfăţişez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înţelege că atât cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât şi eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc şi să iau asupra-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea şi Bogoslovul spunea: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi”. Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălăşluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăţi şi să ne însuşim greşelile, şi atunci adevărul se va arăta pe faţă, de la sine sau prin uşile pocăinţei. Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinţei atârnă de slabele noastre puteri omeneşti.

Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor şi a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12).

Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor şi împreună-luptător împotriva duhurilor răutăţii de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre şi să pornim cu ea, ca şi cum am avea o trebuinţă oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopeţile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înţelegi că toate suişurile duhovniceşti se câştigă cu anevoie şi cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoieşte şi veghează, el urcă, ca şi luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească şi încetează truda, el îndată coboară la vale, ca şi luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile şi ispitele lucrează atunci în voie.

Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, şi calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul şi supărarea, săvârşeşte în sufletul său mare nevoinţă şi trudă, ca şi cel care vâsleşte luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie şi ţine minte răul şi mai ales dacă şi caută să se dezvinovăţească, acela îşi slăbeşte şi îşi seacă puterile sufleteşti, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate şi-i duc mintea spre tot felul de plăceri şi patimi, precum şi apa duce luntrea spre Oceacov şi Crimeea. Aşa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele şi desfătările trupeşti şi de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele şi vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ţinutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă şi sileşte trupul să vâslească şi să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev.

Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene şi prea iubite fiule, şi te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră şi, luând în mâini lopeţile, vâsleşte împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei şi să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor şi a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi şi noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale şi să o ţinem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră faţă de lucrarea patimilor. În acest chip odihnindu-ne puţin, iarăşi vom lua lopeţile şi vom mâna corabia la deal, adică luptând împotriva poftelor şi înclinărilor noastre rele.

Ţine-te dar, o, prietene, de făgăduinţa dată la plecarea ta, că de nu vei putea afla, la vreun schit sau pe lângă părintele Paisie, viaţa pe care o doreşti, apoi – cu cuvintele tale ai spus: „atunci îmi voi smeri gândurile mele şi mă voi întoarce înapoi”.

Scumpul meu fiu duhovnicesc, ieroschimonah Kir Alexie! Până când vei fi purtat de gândurile tale, ca un al doilea Moise, legănat de valurile apelor, în coşul său de trestie? Porneşte-te la drum şi drumul te va aduce la braţele maicii tale, care te-a născut duhovniceşte, precum şi pe acel prunc l-a adus fiica faraonului, maicii sale ca să-l crească.

Fii sănătos în Domnul şi te roagă pentru mine păcătosul”.

VASILE, stareţul de la Poiana Mărului, 1766.

CUVIOSUL RAFAIL CALIGRAFUL Mânăstirea Horezu (secolul XVIII)[174]

Monahul Rafail Caligraful este numărat printre cei mai vestiţi scriitori de opere patristice din Ţara Românească, al secolului XVIII. Era fiul preotului Dumitru din satul Stănceşti–Prahova, numit din botez Radu. Deprinzând din copilărie frica de Dumnezeu şi lucrarea faptelor bune şi rămânând orfan de părinţi, a fost călăuzit de Hristos în obştea Mânăstirii Horezu, la vârsta de numai 10 ani. Şi era iubit de egumen şi de toţi părinţii pentru curăţia şi sfinţenia vieţii sale. Căci era străin, ascultător şi cel mai mic din fraţii mânăstirii.

Egumenul Dionisie l-a încredinţat celor mai buni dascăli din obşte, de la care a învăţat, în puţină vreme, limbile greacă şi slavonă precum şi frumoasa scriere. La vârsta de 14 ani, tânărul ostaş al lui Hristos copia deja cu multă îndemânare cărţi de învăţătură duhovnicească, pe paginile cărora adăuga de obicei această însemnare: „S-au scris de mult păcătosul robul lui Dumnezeu Radul Copilul, sîn(fiul) răposatului robul lui Dumnezeu popa Dumitru ot (de la) Stănceşti sud Proa(h)uva, în sfânta Mânăstire Hurezi...”.

În anul 1754, la 2 aprilie, în sâmbăta Paştilor, precum singur scrie, Radu „copilul” s-a călugărit cu numele de „Rafail monahul”, rămânând toată viaţa simplu călugăr în obştea Mânăstirii Horezu, având o singură ascultare: cântarea la strană şi copierea de scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Timp de peste 30 de ani, Cuviosul monah Rafail a copiat zeci de cărţi patristice şi de slujbă pentru mânăstiri şi biserici. Dintre acestea se mai păstrează astăzi 15 manuscrise.

Acest monah iubitor de multă osteneală a trăit un an de zile şi în obştea Cuviosului Paisie, la Mânăstirea Dragomirna, după cum singur scrie. Apoi, revenind la metanie şi continuându-şi sfânta ascultare încă 20 de ani, s-a mutat la cereştile lăcaşuri spre sfârşitul secolului XVIII, adăugându-se în ceata cuvioşilor părinţi.

SFÂNTUL SOFRONIE MĂRTURISITORUL Mânăstirea Cioara– Sebeş (secolul XVIII)[175]

Sfântul Sofronie era de loc din satul Cioara–Sebeş, judeţul Alba. Fiind de mic foarte iubitor de Dumnezeu, a primit schima monahală la una din sihăstriile Ţării Româneşti, ajungând vestit sihastru şi împlinitor al Evangheliei lui Hristos.

În anul 1756, întorcându-se în satul natal, a întemeiat o mică sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută cu numele de „Schitul Cioara”, adunând acolo şi câţiva ucenici. Apoi, văzând asuprirea şi nedreptatea la care erau supuşi românii ardeleni ortodocşi şi arzând de râvnă pentru Hristos, a umblat ani de zile prin satele din Ardeal, îndemnând pe credincioşi să păzească cu sfinţenie credinţă ortodoxă. Pentru aceasta, la porunca craiului Ardealului, a fost aruncat în temniţă şi bătut cumplit pentru râvna şi îndrăzneala lui.

Fiind scos din închisoare, a început iarăşi a mărturisi dreapta credinţă în satele din Munţii Apuseni. Apoi a fost din nou întemniţat şi chinuit pentru Hristos. Dar, cu rugăciunile credincioşilor fiind eliberat, la 14 februarie, 1761, a adunat un „mare sobor” în oraşul Alba Iulia, cerând egalitate în drepturi poporului român şi episcop ortodox pentru credincioşii din Ardeal.

În acelaşi an, văzându-şi dorinţa împlinită, s-a retras la Mânăstirea Curtea de Argeş, unde, mai trăind puţin, s-a săvârşit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955, numărându-l în ceata sfinţilor mărturisitori şi se face pomenirea lui la 21 octombrie.

Sfinte Preacuvioase Părinte Sofronie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

MITROPOLITUL IACOB PUTNEANUL al Moldovei şi Sucevei (1719–1778)[176]

a. Viaţa

Venerabilul mitropolit Iacob Putneanul a fost cel mai distins ierarh şi păstor sufletesc al Moldovei din secolul XVIII. S-a născut la Rădăuţi în anul 1719, din părinţi binecredincioşi care i-au dat o creştere aleasă. În anul 1731 a intrat în nevoinţa monahală la Mânăstirea Putna, unde îşi tunde perii capului şi învaţă carte. În anul 1736 este hirotonit ieromonah, iar în anul 1744 ajunge egumen al Putnei.

Între anii 1745–1750 este episcop de Rădăuţi, iar între anii 1750–1760 păstoreşte Biserica Moldovei. Apoi, retrăgându-se din scaun la Mânăstirea Putna, mai trăieşte 18 ani şi moare în primăvara anului 1778.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Acest ierarh iubitor de Dumnezeu a fost ales din copilărie să slujească Biserica lui Hristos. La vârsta de numai 12 ani a primit tunderea monahală în Mânăstirea Putna şi a deprins repede osteneala faptelor bune de la arhiman-dritul Antonie, părintele său sufletesc, încât toţi se foloseau de înţelepciunea şi blândeţea lui.

2. Cunoştinţa cărţii şi adâncul Sfintelor Scripturi le-a învăţat tânărul Iacob în şcoala duhovnicească a Mânăstirii Putna. Aici a deprins mai întâi limbile greacă şi slavonă, apoi tâlcuirea Vechiului şi Noului Testament, dogmele şi canoanele Bisericii Ortodoxe, muzica psaltică, tipicul şi învăţăturile cele mai alese ale Sfinţilor Părinţi. În puţină vreme a săvârşit bine şcoala mânăstirii, încât pe toţi îi întrecea.

3. Ajungând preot, duhovnic şi egumen în obştea Mânăstirii Putna, bunul păstor de suflete a crescut mulţi fii duhovniceşti, atât mireni, cât şi călugări. Căci era blând şi adânc în cuvânt, încât se făcuse vestit în nordul Moldovei şi mulţi îl aveau de părinte sufletesc.

4. Egumenul Iacob a mărit numărul părinţilor din obşte, a dezvoltat mult şcoala Mânăstirii Putna, aducând elevi şi dascăli din cei mai buni, a format aleşi duhovnici şi preoţi de mir, caligrafi şi dascăli de greacă şi slavonă, a tradus cărţi de cult pe limba şi înţelesul poporului şi a înnoit rânduiala mânăstirii. În timpul său, obştea şi şcoala duhovnicească de la Putna erau vestite până dincolo de hotarele Moldovei. Aici veneau să înveţe carte călugări şi tineri, nu numai din partea locului, ci şi din Maramureş, din părţile Năsăudului, din Galiţia şi chiar din Grecia.

5. Pentru o nevoinţă ca aceasta, arhimandritul Iacob s-a învrednicit de cinstea arhieriei, ajungând episcop de Rădăuţi şi păstor iscusit al turmei lui Hristos. În puţinii ani cât a fost episcop a pus rânduială duhovnicească în toate mânăstirile din eparhia sa, a ales egumeni cuvioşi şi a întărit şcolile bisericeşti din lavre, iar pe preoţii de mir îi trimitea să înveţe mai întâi carte în mânăstiri şi apoi îi hirotonea.

6. Ca mitropolit şi părinte al Moldovei, mitropolitul Iacob s-a dovedit de la început bărbat înţelept, păstor foarte milostiv şi iubitor de turmă, slujitor plin de râvnă, dascăl învăţat, ierarh adevărat, dăruit cu mult curaj, gata să-şi dea şi viaţa pentru mântuirea şi alinarea poporului său. Pe drept cuvânt se poate spune că de multă vreme nu mai avusese Ţara Moldovei un asemenea păstor.

7. Cel dintâi lucru pe care l-a făcut mitropolitul Iacob a fost tipărirea în limba românească a cărţilor de cult, de învăţătură duhovnicească şi de luminare a copiilor neştiutori de carte. Timp de 10, ani cât a păstorit Biserica Moldovei, a tradus şi tipărit în tipografia de la Iaşi peste 15 cărţi de cult şi de învăţătură în limba română.

8. Având „mare iubire de cultură teologhicească”, pe lângă tipărirea de cărţi în limba neamului, mitropolitul Iacob Putneanul a dezvoltat mult şcoala duhovnicească de la Mânăstirea Putna, rânduind dascăli din monahii cei mai luminaţi. În această şcoală – adevărată academie teologică – a rânduit păstorul cel bun al Moldovei să înveţe carte toţi tinerii candidaţi la preoţie. Căci hirotonea numai pe cei ce aveau atestat de şcoală de la egumenii mânăstirilor şi care duceau o viaţă cu totul morală.

9. Pentru credincioşii de la sate, mitropolitul Iacob a tipărit alese cărţi de rugăciuni şi de învăţătură creştină, care se împărţeau gratuit de către preoţi şi egumeni. Iar pentru copiii iubitori de carte, marele păstor a tipărit cel dintâi „Bucvar” (abecedar) ce cuprindea rugăciunile, poruncile şi tainele Bisericii, întemeind şcoli în chiliile bisericilor de la sate şi oraşe. De asemenea, a rânduit dascăli şi preoţi aleşi care învăţau pe copii scrisul, cititul, cunoştinţele religioase şi îndemnau pe credincioşi să-şi dea copiii la şcoală.

10. Ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, venerabilul mitropolit s-a îngrijit, atât pentru mântuirea şi luminarea poporului, cât şi pentru alinarea suferinţelor pământeşti. Astfel, a înmulţit numărul bolniţelor prin mânăstiri şi oraşe şi a întemeiat cel dintâi spital public în chiliile Mânăstirii Sfântului Spiridon din Iaşi. A apărat, de asemenea, pe ţărani în faţa domnului de dările grele care li se impuneau, fiind întotdeauna gata să se jertfească „pentru dragostea lui Hristos, pentru binele Bisericii, pentru folosul creştinilor şi pentru cinstea lor”.

11. Pe părinţi îi îndemna să-şi crească copiii în frica de Dumnezeu, zicând:

– Cade-se vouă, dreptmăritorilor creştini şi cei ce aveţi nume părintesc peste copiii cei mici, să aveţi purtare de grijă pentru învăţătura copiilor voştri, ca să nu se lipsească de hrana cea sufletească prin povăţuirea cea bună, care sunteţi datori să-i învăţaţi pe dânşii[177].

12. Zicea iarăşi:

– Învăţătura (cărţii) este asemenea cu florile cele mirositoare, care cu mirosul învăţăturii tămăduiesc toate rănile cele trupeşti, iar cel neînvăţat este asemenea copacului celui uscat. Şi precum soarele încălzeşte şi creşte toate cele ce odrăsleşte pământul, (tot) aşa şi învăţătura (cărţii) dă pricepere omului spre toată cunoştinţa.

13. Spunea, iarăşi, mitropolitul Iacob:

– Vedeţi, părinţilor, care vă lăsaţi copiii voştri nepedepsiţi (la carte), câtă stricăciune şi pagubă pricinuieşte feciorilor voştri lipsa învăţăturii. Pentru aceasta vă îndemn ca să vă deşteptaţi inimile voastre la bunătăţile cele sufleteşti, care curg din sfânta învăţătură, şi să vă daţi copiii la învăţătură ca nişte desăvârşiţi părinţi şi purtători de grijă pentru cele de folos feciorilor voştri. Urmând poruncii şi învăţăturii noastre, veţi avea nădejde a vă bucura şi a vă veseli de fiii voştri ca de nişte înţelepţiţi de Dumnezeu şi ei vă vor pomeni pe voi[178].

14. Iar pe cuvioşii părinţi din Mânăstirea Putna îi sfătuia, zicând:

– Cu cea părintească umilinţă vă îndemnăm ca să lucraţi cu toată silinţa şi neîncetată grijă cele ce vi s-au dat vouă – talantul cel bisericesc. Adică să adăpaţi cu cele preadulci şi adăpătoare ape ale vredniciei preoţeşti turma cea cuvântătoare. Şi acestea sunt neîncetata rugăciune pentru mântuirea şi iertarea sufletelor celor cuvântătoare, care se săvârşeşte prin pomenirea la cea fără de sânge aducătoare jertfă.

15. Apoi adăuga şi aceasta:

– Rogu-vă cu umilinţă pe voi, pe toţi, ca să nu vă leneviţi pentru mântuirea voastră şi a tuturor sufletelor, ci să lucraţi fără de lene şi cu toată osârdia la via cea de taină, ca să câştigaţi dimpreună cu dânşii cununa şi slava celor fericiţi. Lăsaţi, fraţii mei cei iubiţi, deşertăciunile lumeşti şi robiţi inima voastră la bunătăţile cele nespuse ale împărăţiei cereşti, smeriţi-vă întru Domnul, pentru ca să vă slăvească în veci. Pomeniţi pe cei răposaţi părinţi şi fraţi ai noştri în toată vremea, ca să vă pomenească şi pe voi Domnul, la venirea cea de a doua. Mică este osteneala, dar odihna este nesfârşită. Puţină este truda, dar câştigul este nenumărat. Puţină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârşită[179].

16. Altă dată învăţa, zicând:

– Dumnezeu ne-a zidit pe noi ca să ne bucurăm de Dânsul. Iar care nu va socoti că este făcut pentru Dumnezeu, îşi pierde fericirea sa şi se păgubeşte pe sine, ca cel ce-şi închide ochii săi să nu vadă lumina şi se împiedică şi pierde calea şi îşi câştigă lui pierzare.

17. Zicea, iarăşi, păstorul cel bun:

– Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii şi trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare şi făţarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase şi schimbătoare. Ci, de voieşti a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voieşti a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.

18. Apoi adăuga şi aceasta:

– Bucură-te întru Domnul şi (îi) dă Lui mulţumită, că toate pentru tine le-au aşezat drepte şi milostive şi neîncetat poartă grijă pentru sufletul tău. Te foloseşte, te apără, te acoperă şi întăreşte sufletul tău, dându-ţi tărie, sănătate şi viaţă; te înţelepţeşte şi te luminează spre tot lucrul bun. Toate le lucrează pentru tine drepte şi milostive.

19. După zece ani de duhovnicească păstorie a Bisericii Moldovei, marele ierarh, fiind silit de domnul ţării să aprobe mărirea dărilor pentru popor şi nevoind, s-a retras din scaun, zicând:

– Iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap şi în suflet şi socotiţi că suntem musafiri ai acestei lumi şi în cealaltă lume avem a trăi şi a răspunde de toate faptele noastre.

20. Retrăgându-se la Mânăstirea Putna, a mai trăit încă 18 ani în smerenie şi în aleasă nevoinţă. În acest timp a făcut multe danii şi înnoiri la mânăstire, a dezvoltat mult şcoala duhovnicească şi a crescut numeroşi ucenici. Apoi, călugărindu-şi părinţii, cu câteva zile înainte de obştescul sfârşit, a îmbrăcat marea schimă, cu numele de Eftimie, şi astfel şi-a dat sufletul cu pace în braţele Mântuitorului Hristos.

CUVIOSUL VARTOLOMEU MĂZĂREANUL Mânăstirea Putna (1710–1780)

Cuviosul arhimandrit Vartolomeu Măzăreanul „a fost o mare persona-litate duhovnicească a monahismului românesc” şi cel mai prolific scriitor bisericesc din secolul XVIII[180].

Se trăgea din oraşul Câmpulung-Moldovenesc, născut într-o familie care a odrăslit alese figuri de preoţi şi călugări. Astfel, moşul său, anume Ioanichie, a fost călugăr la Mânăstirea Putna; tatăl său, la îndemnul fiului, ajunge tot aici ieromonah cu numele de Ghenadie; sora sa, Elena, îmbracă şi ea schima monahală, iar fraţii săi, Teodor şi Nicolae, urmează şcoala de la Putna şi devin preoţi de parohie.

Tânărul Vasile a fost chemat de Hristos din copilărie la nevoinţa duhovnicească, în obştea Mânăstirii Putna. Cunoştea din familie limba slavonă şi iubea mult liniştea, biserica şi citirea cărţilor sfinte. Aici devine ucenic şi învăţăcel al ieromonahului Antonie, un vestit dascăl şi povăţuitor de suflete. Acesta îl învaţă buna nevoinţă duhovnicească, smerenia, răbdarea, rugăciunea şi ascultarea, care formează temelia mântuirii. Iar adâncul teologiei şi învăţătura Sfinţilor Părinţi le deprinde în şcoala „cea mică”, care exista în mânăstire. Ieromonahul Antonie i-a fost naş de călugărie monahului Vartolomeu, tunzându-l de tânăr în schima monahală. Apoi, fiind hirotonit preot, în puţin timp a devenit un ales povăţuitor de suflete şi dascăl preaînvăţat în şcoala de la Putna. Între anii 1740–1757, el a fost sufletul acestei şcoli, pregătind sute de tineri, atât pentru călugărie, cât şi pentru preoţie la sate.

În anul 1750, Protosinghelul Vartolomeu ajunge egumen, arhimandrit şi părinte duhovnicesc al Mânăstirii Putna, pe care o povăţuieşte cu multă pricepere până în anul 1763. Acum, viaţa duhovnicească din Putna capătă un nou avânt. El măreşte numărul călugărilor şi al duhovnicilor, rânduind bine slujbele bisericii, scrie şi traduce numeroase cărţi bisericeşti, îmbogăţeşte biblioteca cu manuscrise de valoare, împodobeşte biserica voievodală cu catapeteasmă şi icoane noi şi dă o nouă amploare Sihăstriei de pe valea Putnei. Astfel, sub egumenia sa, Mânăstirea Putna deşteaptă multe suflete pe calea mântuirii şi creează o atmosferă de înnoire duhovnicească în Moldova de Nord.

În anul 1757 face un scurt pelerinaj la mânăstirile din Rusia şi devine membru onorific al Academiei Teologice din Kiev. Între anii 1774–1776 cercetează şcolile mânăstireşti de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Neamţ şi Mitropolia din Iaşi. Apoi, întors din nou la Mânăstirea Putna, întemeiază, pe lângă vechea şcoală zisă „cea mică”, aşa-numita „şcoala cea mare”, un fel de academie teologică românească, fără egal la acea vreme în Moldova. Aici învăţau numeroşi tineri, atât dogmele credinţei ortodoxe, cât şi nevoinţa vieţii monahale, psaltichia, retorica şi o limbă străină. În acest timp, arhimandritul Vartolomeu este numit „îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mânăstireşti” din Moldova. Adică un fel de părinte duhovnicesc şi supraveghetor al învăţământului bisericesc şi mânăstiresc, căci era unul din cei mai învăţaţi călugări ai timpului său şi un cuvios povăţuitor de suflete. Nu puţini duhovnici, egumeni, ierarhi şi dregători de ţară îl aveau de sfetnic şi duhovnic.

Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul a fost şi un neîntrecut scriitor şi traducător de cărţi patristice şi bisericeşti. Dintre traduceri se amintesc: Scara Sfântului Ioan Scărarul, tradusă în anul 1766 la cererea ieromonahului Varlaam de la Mânăstirea Bisericani; Învăţătura dulce sau Livada înflorită, la Mânăstirea Solca, în anul 1770; Învăţăturile Cuvioşilor Dorotei şi Efrem Sirul; numeroase vieţi de sfinţi, după Sfântul Dimitrie al Rostovului; Apoftegmata, adică scurte cuvinte retorice şi morale (1755) şi altele. Iar dintre cărţile compuse de el, amintim: Letopiseţul de la zidirea lumii (un fel de Hronograf), Letopiseţul Moldovei (1769), Condica sfintei Mânăstiri Voroneţul (1775), Condica sfintei Mânăstiri Humor (1776), Condica Mânăstirii Sfântul Ilie de lângă Suceava, Condica Mânăstirii Precista din Roman, Uricul lui Ştefan cel Mare din 16 martie, 1490 etc.

Aşa s-a nevoit şi s-a jertfit pentru folosul şi mântuirea multora Cuviosul şi neobositul arhimandrit Vartolomeu de la Putna. Apoi, mai trăind puţin, a adormit cu nădejdea învierii în anul 1780 şi a fost înmormântat la mânăstirea de metanie.

CUVIOSUL SILA IEROSCHIMONAHUL Egumen al Schitului Sihăstria Putnei (†1781)

Ieroschimonahul Sila a fost cel mai renumit egumen al Sihăstriei Putnei. Era originar din judeţul Botoşani. Primii ani de ucenicie i-a făcut la Schitul Orăşani din apropiere. Apoi, râvnind o viaţă duhovnicească mai înaltă, în anul 1712, a fost călăuzit de Duhul Sfânt să meargă la Schitul Sihăstria Putnei.

După mai mulţi ani de ascultare şi nevoinţă, tânărul ostaş al lui Hristos primeşte tunderea în călugărie, iar în anul 1728 este hirotonit preot şi tuns schimonah. Ca ucenic al egumenului Dosoftei, schimonahul Sila se ostenea mult, atât cu slujba bisericii şi cu împlinirea rânduielii sihăstreşti, cât şi cu aprovizionarea schitului cu hrană şi cele de nevoie. Timp de 30 de ani, acest neobosit sihastru a fost iconom al Sihăstriei Putnei, împlinind cu frică de Dumnezeu această ascultare. Că neavând schitul nici un fel de avere, se întreţinea numai din mila credincioşilor. Ţăranii de la câmp trimiteau alimente, îmbrăcăminte, vin, ceară şi untdelemn pentru biserică, prin mâinile Cuviosului Sila, iar smeriţii sihaştri din munte se rugau pentru ei şi pentru ţară, ziua şi noaptea.

Răposând egumenul Dosoftei în anul 1753, Cuviosul Sila a fost ales părinte duhovnicesc al Sihăstriei Putnei. El a înnoit în întregime acest schit, zidind din piatră o biserică nouă, în locul bisericuţei de lemn, chilii, trapeză, pivniţe, cişmea de apă, livadă de meri şi zid de jur-împrejur. De asemenea, a împodobit biserica cu catapeteasmă, cu icoane şi cu toate „podoabele şi trebuinţele ce i se cuvin casei lui Dumnezeu”. În anul 1758, noua biserică cu hramul „Buna-Vestire” a fost sfinţită de mitropolitul Moldovei, Iacob Putneanul.

Egumenul Sila a înnoit viaţa duhovnicească în Sihăstria Putnei, înmulţind numărul smeriţilor sihaştri şi desăvârşind între toţi legătura nemuritoare a dragostei. Unii dintre ei erau lucrători ai rugăciunii lui Hristos, iar alţii, harnici caligrafi şi scriitori de cărţi. Dintre aceştia se aminteşte ieroschi-monahul Natan, care a scris cu binecuvântarea egumenului „Pomelnicul ctitorilor sfintei Sihăstrii a Putnei” (1768), precum şi o lucrare originală intitulată „Călugăria” (1770). Un alt sihastru a scris „Scara Sfântului Ioan din Sinai”, la 1 martie, 1770, iar „smeritul între ieromonahi Natanail Dreteanul, duhovnicul de la Paşcani”, care se nevoia în această sihăstrie, a copiat din nou Pomelnicul Mânăstirii Putna, în anul 1756.

Cuviosul Sila era şi un vestit duhovnic căutat de mulţi credincioşi de prin sate, precum şi de monahi, sihaştri, egumeni şi arhierei. Pe toţi îi povăţuia cu înţelepciune pe calea mântuirii, nici descurajându-i, nici în nepăsarea sufletească lăsându-i. Unul din ucenicii săi, ieromonahul Dosoftei Herescu, a ajuns în 1747 egumen al Mânăstirii Putna, iar între anii 1750–1789 a fost episcop de Rădăuţi şi mitropolit al Bucovinei, cel ce a reuşit să aducă din Polonia la Suceava, în anul 1783, moaştele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou.

În anul 1776, după ocuparea Moldovei de Nord de către austrieci, Sihăstria Putnei era supusă la bir şi nu mai avea voie să aducă ajutoare din ţară, fiind ameninţată cu pustiirea. Atunci bătrânul egumen a făcut o plângere către împărat, cerând scutire de dări şi apărând vechile drepturi ale schitului. Pentru toate acestea, ieroschimonahul Sila este considerat un mare ctitor al Sihăstriei Putnei[181].

După 70 de ani de nevoinţă duhovnicească în Schitul Sihăstria Putnei, Cuviosul Sila a pus egumen în locul său pe ieroschimonahul Natan, iar el şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, în anul 1781.

IEROSCHIMONAHUL NATAN Schitul Sihăstria Putnei (†1783)

După retragerea Cuviosului Sila din egumenia Schitului Sihăstria Putnei, din 10 martie, 1781, ucenicul său, ieroschimonahul Natan, a luat conducerea acestei sihăstrii. Mica obşte a Schitului Sihăstria Putnei era formată din câţiva călugări bătrâni, şi anume: ieroschimonahul Natan, egumen; duhovnicul Paisie, schimonahul Avramie, ieromonahul Silvestru şi monahii Arsenie şi Teofan.

Ocuparea Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungar a dus, în puţină vreme, la desfiinţarea aproape în întregime a mânăstirilor şi schiturilor din partea de nord a Moldovei. Printre acestea se număra şi Schitul Sihăstria Putnei. Lipsită de personal şi de cele necesare vieţii, această sihăstrie îşi trăia la sfârşitul secolului al XVIII-lea ultimii ani. De aceea, Cuviosul Natan, care a urmat la egumenia schitului după Cuviosul Sila, nu a putut reînnoi mai mult această sihăstrie. Însă, sfintele slujbe de zi şi de noapte se săvârşeau regulat şi necontenit.

Fiind bătrân şi bolnav, Cuviosul Natan, după trei ani de egumenie, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 26 decembrie, 1783, şi a fost înmormântat lângă altarul bisericii.

Sfintele sale moaşte, descoperite recent, sunt împodobite de bună mireasmă duhovnicească, iar capul său, în chip minunat, poartă o cruce, ca semn al sfinţeniei şi binecuvântării.

CUVIOSUL ONUFRIE PUSTNICUL Schitul Sihăstria Voronei (†1789)

a. Viaţa

Acest mare sihastru era împreună nevoitor şi sfetnic al stareţului Paisie de la Neamţ, fiind de o măsură şi de o vârstă cu dânsul. Înainte de a intra în nevoinţa monahală, a fost guvernator al unei provincii din Rusia, în jurul anului 1749. La început s-a nevoit în Schitul Poiana Voronei. Apoi, retrăgându-se la linişte în codrii din jurul Schitului Sihăstria Voronei, a ajuns sihastru desăvârşit şi s-a odihnit cu pace în vara anului 1789.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Cuviosul Onufrie, auzind de marii sihaştri moldoveni din Poiana şi codrii Voronei şi fiind chemat de Hristos, a intrat în obştea acestui schit, unde s-a nevoit, după voia lui Dumnezeu, mai mult de 25 de ani. Iar nevoinţa lui era desăvârşita ascultare, în tăcere şi neîncetată rugăciune. Mâncare primea după apusul soarelui, iar noaptea aţipea pe scaun până la două sau trei ore. Şi atât de mult a crescut în viaţa duhovnicească, încât toţi se foloseau de trăirea lui şi îi cereau să se roage pentru ei.

2. Cea mai aleasă faptă bună a Cuviosului Onufrie era neîncetata rugăciune, pe care în puţină vreme o deprinsese în chip desăvârşit. În obştea schitului din Poiana Voronei nu era în acea vreme un lucrător al rugăciunii lui Iisus mai iscusit ca smeritul schimonah Onufrie. Dobândise încă şi darul lacrimilor şi, cu harul lui Hristos, avea mare bucurie şi mângâiere duhovni-cească. Însă despre toate acestea nu vorbea niciodată nimănui.

3. Învrednicindu-se de darul preoţiei, Cuviosul Onufrie era slujitor ales al celor sfinte şi duhovnic al multor sihaştri din pădurile Voronei. Şi era înţelept în cuvânt, blând şi cunoştea mai mult decât toţi ispitele vrăjmaşului. Astfel, numele lui se făcuse cunoscut peste tot şi însuşi stareţul Paisie îl cerceta din timp în timp, pentru cuvânt de folos.

4. Fiind încredinţat prin oarecare semne dumnezeieşti, în anul 1764, Cuviosul Onufrie s-a retras la pustie în codrii seculari ai Sihăstriei Voronei. Acolo, făcându-şi chilie din lemn şi pământ, s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti timp de 25 de ani, ajungând făcător de minuni şi înainte-văzător. Apoi, săvârşind călătoria acestei vieţi şi cunoscând dinainte ceasul mutării sale, şi-a dat fericitul său suflet în braţele lui Hristos şi a fost înmormântat alături de chilie, în livadă sub un măr.

5. Odată, mergând la vânătoare în pădurile Voronei, un boier din sfatul ţării, care avea o fiică bolnavă de epilepsie, a ajuns până la chilia marelui sihastru Onufrie. Deci, fiindu-i sete, a luat câteva mere căzute jos pe mormântul cuviosului. Din acestea mâncând acasă copila bolnavă, îndată s-a vindecat de boală. Asemenea şi alţi bolnavi, care veneau la mormântul lui, se făceau sănătoşi. Din această pricină, credincioşii din partea locului îl cinsteau ca pe un sfânt pe pustnicul Onufrie.

6. Auzindu-se până la mitropolit şi la domnul ţării despre Cuviosul Onufrie, în anul 1846 i s-au scos din mormânt moaştele şi s-au aşezat cu cinste în altarul bisericii din Mânăstirea Vorona. Iar din anul 1856, moaştele lui au fost aşezate în altarul bisericii din Sihăstria Voronei. Despre acestea se scriu următoarele pe sicriaşul în care se păstrează:

„1846, mai 9. În vremea egumeniei părintelui Rafail, arhimandrit şi stareţ al Mânăstirii Vorona, pe moşia acestei mânăstiri, în fundul moşiei, spre hotar în pădure, se găseşte o sihăstrie de o sumă de bani însemnată, unde s-au nevoit mulţi din părinţii călugări, din care cel mai însemnat s-a aflat părintele nostru, Onufrie. În anul 1846, când au venit înălţimea sa Mihail, domnitorul ţării, la noi la mânăstire aici, şi aceasta nu ne este cunoscut cum s-au înţeles sfinţia sa Rafael stareţul cu domnitorul din pricina dezgropării oaselor Cuviosului Onufrie, ci deodată m-am pomenit cu o poruncă în care mi se poruncea că eu dimpreună cu părinţii duhovnici Gavriil, Irinarh şi Onisifor şi un vătaf bătrân să ajungem pe taină la numita Sihăstrie mai din sus. Mergând, am început a săpa mormântul şi la o adâncime de patru palme am aflat oasele. Toate erau învăluite cu muşchi de pământ şi, scoţându-le afară, la cap am aflat o lespegioară de piatră, în care arăta de când a răposat cuviosul: 57 de ani în mormânt. Şi, aducându-le la mânăstire, ni s-a poruncit să facem panihidă pentru cuvios în fiinţa domnitorului, şi aceste oase de atunci stau neîngropate până acum”[182].

7. În zilele noastre, un ierodiacon a adus mai mulţi credincioşi să se închine la Schitul Sihăstria Voronei. Deci, voind să arate moaştele Cuviosului Onufrie şi, apucându-le fără evlavie, îndată s-a spart sicriul şi au căzut jos în altar, că nu era niciodată voia cuviosului să fie lăudat şi văzut de oameni. De atunci, nimeni nu a mai îndrăznit să le scoată din sfântul altar.

EPISCOPUL DOSOFTEI HERESCU Episcopia Rădăuţilor (1710–1789)

Episcopul Dosoftei Herescu, de loc din Bucovina, născut în 1710, era ucenicul Cuviosului Sila, vestitul egumen al Schitului Sihăstria Putnei, care l-a călugărit şi l-a făcut preot. În anul 1747, ieromonahul Dosoftei este numit egumen al Mânăstirii Putna, iar la 13 noiembrie, 1750, a fost ales episcop al Rădăuţilor, eparhie pe care o păstoreşte cu multă frică de Dumnezeu şi înţelepciune.

În anul 1781 şi-a mutat scaunul la Cernăuţi, iar la 4 iulie, 1783, este numit episcop al Bucovinei, fiind foarte iubit de preoţi şi de popor. Dar înţeleptul episcop Dosoftei, împreună cu tot poporul Moldovei, era întristat că moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava stăteau în surghiun de 97 de ani, în Galiţia poloneză, la Zolkiev (Jolcova), fiind luate, împreună cu mitropolitul Dosoftei al Moldovei, de armatele lui Ioan Sobieski, în anul 1686.

Cu voia lui Dumnezeu, trecând Iosif, împăratul Austriei, prin Suceava, episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, i-a cerut aprobarea de reîntoarcere a sfintelor moaşte din Polonia în catedrala Sucevei. Obţinând învoirea împăratului şi având tot sprijinul împărătesc, episcopul Dosoftei a trimis o delegaţie la Zolkiev (Jolcova) şi, luând sfintele moaşte, le-a aşezat într-o caretă însoţită de gardă militară şi aşa au fost aduse din sat în sat până la Cernăuţi, unde au stat până la 8 septembrie. Iar în această zi le-au adus în localitatea Iţcani, lângă Suceava.

De aici au fost duse în Catedrala mitropolitană din Suceava, cu mult popor, cu preoţi şi episcopi, cu făclii aprinse şi în sunetul clopotelor din tot oraşul, având în frunte pe episcopul Dosoftei al Cernăuţilor.

Sfintele moaşte au sosit în cetatea Sucevei la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, în ziua de 14 septembrie, anul mântuirii 1783. Din ziua aceea până astăzi, moaştele Sfântului Ioan cel Nou străjuiesc cetatea Sucevei şi păzesc ţara Moldovei de primejdii, de boli, de secetă şi de văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi.

Se cuvine, deci, să mulţumim bunului Dumnezeu pentru aducerea din surghiun a sfintelor moaşte făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Dar să nu uităm că fericitul episcop Dosoftei Herescu a contribuit cel mai mult, prin credinţa şi curajul său, la reîntoarcerea acestui odor de mare preţ în pământul ţării noastre.

Ajungând la adânci bătrâneţi, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, evlaviosul episcop Dosoftei al Cernăuţilor şi Bucovinei şi-a dat sufletul cu pace în mâinile marelui Arhiereu Iisus Hristos, la data de 22 ianuarie, 1789, fiind înmormântat la Horecea–Cernăuţi.

IEROSCHIMONAHUL PAISIE Schitul Sihăstria Putnei (†1790)

Acest ieroschimonah a fost ultimul egumen al Sihăstriei Putnei. Ucenic al aceluiaşi egumen, Sila, Cuviosul Paisie a povăţuit acest schit între anii 1783 – 1790, după care schitul a rămas pustiu şi ruinat aproape două secole, din cauza ocupaţiei austro-ungare şi a vremurilor vitrege din zilele noastre.

Evlaviosul egumen Paisie avea o viaţă sfântă, ca şi înaintaşii săi, petrecând anii vieţii sale numai în rugăciune, în post şi în cugetarea la cele dumnezeieşti. Ajungând Bucovina ortodoxă din Moldova de Nord sub ocupaţie catolică şi desfiinţând majoritatea mânăstirilor din această parte, catolicii făceau mari eforturi să convertească la catolicism satele şi oraşele ortodoxe româneşti. De aceea, Cuviosul Paisie a depus mari eforturi de apărare a Ortodoxiei în Bucovina de Nord, în faţa prigoanei catolice.

Umblând din loc în loc, ieroschimonahul Paisie îndemna poporul ortodox să-şi păstreze cu sfinţenie dreapta credinţă şi să nu se teamă a mărturisi pe Hristos cu cuvântul şi cu fapta.

Ajungând la sfârşitul zilelor sale, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, fiind înmormântat lângă naos, pe a cărui piatră de mormânt scrie: „Aici odihnesc oasele robului lui Dumnezeu, Paisie ieroschimonahul, şi au răposat la văleatul 1790”. Sfintele sale moaşte sunt galbene şi binemirositoare, cu o putere harică deosebită, şi se păstrează în altarul bisericii reînnoite în întregime în ultimii ani, fiind sfinţită la 29 septembrie, 1996.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, numără în ceata sfinţilor Tăi pe cuvioşii părinţi Sila, Natan şi Paisie, împreună cu toţi cuvioşii şi drepţii neamului românesc.

SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ Mare stareţ al Mânăstirii Neamţ (1722–1794)[183]

a. Viaţa

Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost unul dintre cei mai mari stareţi pe care i-a avut monahismul nostru românesc.

El s-a născut la 21 decembrie, 1722, în Poltava, din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl său era preot la catedrala oraşului. În această casă binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. După toate probabilităţile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemireştilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane şi tătăreşti, bunicii săi s-au strămutat şi stabilit în oraşul Poltava din Malorusia.

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul său nu-şi găsea odihnă în lume. El se simţea chemat la nevoinţa călugărească.

În toamna anului 1739, când avea doar şaptesprezece ani, Petru porneşte în căutarea unei mânăstiri şi a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său. Timp de 7 ani rătăceşte în mai multe schituri şi mânăstiri, printre care şi Lavra Pecersca. În Mânăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu numele de Platon.

Negăsind odihnă şi linişte duhovnicească în mânăstirile ucrainene, rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. Aici se nevoiau nu puţini călugări maloruşi. Platon se stabileşte la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, unde se afla şi pustnicul Onufrie. În vara anului 1746, pleacă la Athos şi trăieşte un timp în singurătate, în preajma Mânăstirii Pantocrator. În anul 1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoţia şi petrece în Athos în total şaptesprezece ani.

În vara anului 1763, stareţul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul şi ţările balcanice. Aici i se încredinţează Mânăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte 12 ani, până la 14 octombrie, 1775, formând o obşte de 350 de călugări. În toamna anului 1775, datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari,Cuviosul Paisie lasă 150 de călugări la Dragomirna şi vine la Mânăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări. În vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, Mânăstirea Neamţ.

În Mânăstirea Neamţ, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toată viaţa sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulţi ucenici să practice rugăciunea lui Iisus şi întreţine relaţii duhovniceşti cu multe mânăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători.

La 15 noiembrie, 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareţ al Mânăstirii Neamţ, Cuviosul Paisie – numit în slavonă Velicikovschi – se mută la odihna cea veşnică, în vârstă de 72 de ani, şi este înmormântat în gropniţa bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfinţenia vieţii lui, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor şi i se face pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Nevoindu-se rasoforul Platon în Schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvăţat a face mâncare şi firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greşeală mâncarea toată, pentru care a plâns mult, cerându-şi iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă şi aici a pătimit aceeaşi ispită. Căci, neştiind cum să prepare aluatul şi neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou; dar în cuptor, neştiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci, rasoforul Platon, cerându-şi în genunchi iertare de la părinţi, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.

2. Mai târziu, după ce Cuviosul Paisie ajunge stareţ la Mânăstirea Neamţ, spunea ucenicilor săi:

– Fiilor, cei ce vin în obştea noastră să nu se descurajeze văzându-şi nepriceperea lor în unele ascultări, că şi eu am fost la fel. Ci, să aibă răbdare că, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sârguinţă, ei vor ajunge să izbutească în orice lucru.

3. Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puţine zile va veni marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului în Schitul Trestieni şi, dacă îl va vedea aşa tânăr şi ager la minte, îl va sili să primească preoţia. Atunci Platon, mulţumindu-i, i-a zis:

– Părinte Dosoftei, eu până la moarte aş dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă aşa de mare.

– Dumnezeu să-ţi ajute, frate!, i-a adăugat bătrânul.

4. Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci, Platon, ruşinându-se, şi-a mărturisit greşeala neascultării, cerându-şi cu lacrimi iertare.

5. Spuneau părinţii din schit despre Platon şi acest lucru vrednic de ştiut: Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit aşa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deşteptat, slujba era pe la jumătate. Atunci, de mare mâhnire, a început a plânge şi s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a ruşinat să mai meargă la Sfânta Liturghie şi la trapeză cu fraţii, ci şedea în chilie plângând, atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme, rasoforul Platon nu mai dormea culcat pe pat, ci şezând pe un scăunel, ca să se poată deştepta la Utrenie.

6. Nevoindu-se smeritul Platon la Schitul Cârnul, se ducea adesea în pustie, la Cuviosul Onufrie, bărbat ales şi plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul despre patimile trupeşti şi sufleteşti şi despre luptele cele cu vicleşug ale diavolilor, a adăugat la urmă şi acestea:

– Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul din sfinţi. Dar cel ce cade către Hristos cu credinţă şi cu dragoste, cu smerenie şi lacrimi, aceluia i se dau mângâieri şi negrăite bucurii, pace şi dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefăţarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii şi smerenie necontenită pentru Hristos. Căci, din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimţitor către bunurile lumii acesteia.

7. După patru ani de nevoinţă duhovnicească în Moldova, rasoforul Platon a plecat la Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu, „ca nu cumva părinţii moldoveni să-l silească să primească preoţia”.

8. Sosind Platon în Muntele Athos, umblă prin toate mânăstirile şi sihăstriile să-şi găsească un iscusit povăţuitor. Dar, negăsind un duhovnic după dorinţa lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile în multă nevoie şi osteneală, în rugăciune şi citirea Sfinţilor Părinţi, în lacrimi şi priveghere ziua şi noaptea.

9. Nevoinţa fericitului Platon în singurătate era destul de grea şi anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi şi cântarea psalmilor. Mâncare primea o dată la două zile şi atunci numai pesmeţi şi apă, afară de sâmbete, Duminici şi praznice. Iar sărăcia lui era covârşitoare. Trăia numai din pomană. Avea doar o dulamă şi o rasă, şi acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculţ chiar şi iarna şi fără cămaşă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăţia lui. Nici uşa chiliei sale nu o încuia vreodată când pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinţilor Părinţi pe care le împrumuta de la mânăstiri.

10. În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareţ Vasile de la Poiana Mărului şi a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, stareţul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi bătrânul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoinţa pustnicească şi să-şi aleagă calea împărătească, zicând:

– Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: întâi viaţa de obşte; al doilea petrecerea în doi sau în trei, numită şi calea împărătească sau de mijloc, având toate în comun; al treilea este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvârşiţi.

În timpul de faţă însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rânduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sunt adevăraţi pustnici, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterilor lor, lepădând ascultarea obştească.

Unii dintre aceştia zic: „Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi, ca să mă feresc de grăirea deşartă şi de osândirea altuia”. Dar ştii tu, prietene, oare că aceste vorbe ale tale mai mult te ruşinează decât te îndreptăţesc? Pentru că şi Părinţii Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se plece, iar mândria, părerea de sine, viclenia şi altele asemenea îngâmfă şi fac pe om trufaş.

11. Iarăşi zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie:

– Mai bine este să trăieşti împreună cu un frate, să-ţi cunoşti slăbiciunea şi măsura ta, să te căieşti, să te rogi înaintea Domnului şi să te cureţi în toată ziua, prin harul lui Hristos, decât să porţi în tine trufia şi părerea de sineţi, să le ascunzi cu viclenie şi să te hrăneşti cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puţină vătămare celui pătimaş.

12. Iarăşi adaugă stareţul Vasile:

– Schimnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sfântului Varsanufie. Deci, dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăzneşte la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc?

13. Petrecerea în viaţa de obşte, după porunca Domnului, spunea marele stareţ, dă monahului râvnă la tot lucrul, deşi i se împotriveşte satana. Aici nu au loc iubirea de sine şi părtinirea, care, de obicei, stăpânesc pe cei ce trăiesc în singurătate.

14. Celor ce au trăit la început în viaţa de sine, li se pare grea viaţa de obşte. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înşine ne dădea râvnă şi hărnicie; iar când lucrăm pentru fraţi, se ivesc numaidecât lenea şi cârtirea.

15. Spunea iarăşi stareţul Vasile:

– Cel ce trăieşte singuratic lucrează numai pentru sine, din iubire de sine. Iar cel ce trăieşte în obşte lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea, se cuvine ca noi, neputincioşii, să ţinem calea împărătească, petrecând mai mulţi la un loc. În felul acesta şi ispitele le vom birui şi de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi. Aşa îl învăţa Cuviosul Vasile după călugărie pe Cuviosul Paisie.

16. Începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulţi fraţi, după sfatul stareţului Vasile, duceau mare lipsă de preot. Deci, îl rugau cu lacrimi în ochi pe Paisie să primească preoţia, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic.

Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis cuviosului:

– Cum poţi tu să înveţi pe fraţi să asculte şi să-şi taie voia, când tu nu faci ascultare şi respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubeşti voia ta şi crezi minţii tale mai mult decât vorbelor celor mai bătrâni cu anii şi cu mintea. Oare, tu nu ştii unde duce neascultarea?

Auzind aceste cuvinte, Paisie s-a supus voii părinţilor şi a primit preoţia.

17. Se spunea despre obştea Cuviosului Paisie de la Schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor, în deplină dragoste, smerenie şi tăcere.

18. Se spunea despre fericitul stareţ că şi el însuşi se ostenea, ziua la facerea de linguri, iar noaptea, la citirea şi transcrierea cărţilor Sfinţilor Părinţi, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri.

19. Spuneau iarăşi ucenicii lui că în toată viaţa sa, Cuviosul Paisie vărsa multe lacrimi când săvârşea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

20. Patriarhul Serafim, care petrecea în Mânăstirea Pantocrator, îl chema pe stareţul Paisie în lavră de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. Şi se foloseau toţi văzând pe Paisie slujind în limba greacă, fără grabă, cu ne-spusă evlavie, cu faţa stropită de lacrimi şi absorbit cu totul de sfânta slujbă.

21. Stareţul Paisie iubea foarte mult citirea operelor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspunde el stareţului Atanasie, care îl învinuia de oarecare lucruri:

– Să nu zici, părinte Atanasie, că ajung una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o singură floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar, din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie.

22. Zicea Cuviosul Paisie:

– Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viaţa de obşte şi îndrăzneşte în mândria, sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-şi viaţa de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic.

23. Zicea iarăşi:

– Viaţa de obşte şi sfânta ascultare din ea, care este rădăcina vieţii călugăreşti, a aşezat-o pe pământ Însuşi Hristos Mântuitorul, dând pildă oamenilor petrecerea Sa şi a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieştilor Lui porunci.

24. Nici o altă vieţuire, spunea cuviosul, nu aduce călugărului atâta sporire şi nu-l izbăveşte aşa curând de patimile trupeşti şi sufleteşti, ca viaţa de obşte prin fericita ascultare. Şi aceasta, datorită smereniei care se naşte din ascultare.

25. Iar despre dragostea cea duhovnicească iarăşi spunea:

– Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos –, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop – păzirea poruncilor lui Dumnezeu –, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia, fiind părinte şi ucenic unul altuia.

26. Iarăşi zicea stareţul:

– Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista.

27. În obştea noastră, spunea fericitul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mânăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună la picioarele stareţului, dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu până la moarte, cu trupul şi sufletul său.

28. Apoi adăugă şi acestea:

– Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunându-se în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decât toţi.

Alţii, încă nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân ca cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sunt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească.

29. Către unul din prietenii săi zicea Cuviosul Paisie cuvintele acestea:

– Am o necontenită întristare şi durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfăţişa eu înaintea înfricoşatului Judecător, ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraţilor mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar, deşi sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraţilor ce vieţuiesc împreună cu mine.

30. După mutarea stareţului Paisie cu soborul său, din Muntele Athos la Mânăstirea Dragomirna, a rânduit, cu binecuvântarea mitropolitului Moldo-vei, Gavriil, următoarea regulă de viaţă călugărească:

– Nici un frate din obşte să nu aibă vreun fel de avere proprie, mişcătoare şi nemişcătoare. Stareţul mânăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui.

– Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârşita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, a cugetării şi libertăţii sale.

– Stareţul să cunoască bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru a şti cum să povăţuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu.

– Slujbele bisericeşti şi toată pravila obştească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos.

– Egumenul şi toţi fraţii sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericeşti în rasă şi camilafcă. Numai cei bolnavi sau trimişi în ascultări pot lipsi de la biserică.

– La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc şi rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi şi bătrâni pot primi mâncare la chilie.

– La chilii, fraţii sunt datori, mai mult decât orice altă nevoinţă, să prac-tice rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură şi cărţile Sfinţilor Părinţi. Nimeni să nu stea fără de ocupaţie în chilie. Iar de ieşirea deasă din chilie şi de starea de vorbă cu alţii să fugă ca de otravă.

– Egumenul se cuvine să rânduiască pe fraţi la toate ascultările din mânăstire, pentru a-i deprinde smerenia şi tăierea voii.

– Egumenul trebuie să aibă către toţi fraţii aceeaşi purtare de grijă şi aceeaşi dragoste. La fel şi fraţii să aibă între ei dragoste curată şi nefăţarnică.

– Se cuvine egumenului să rabde cu blândeţe toate slăbiciunile fiilor săi duhovniceşti, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor şi leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mânăstire.

– Pentru buna chivernisire a averilor, a fraţilor şi a treburilor mânăstireşti, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate.

– Fraţii care vin la călugărie să fie ţinuţi în haine mireneşti, spre ispitire canonică, de la şase luni până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar pe cel care după trei ani nu a deprins ascultarea şi tăierea voii, să-l trimită din nou în lume.

– În mânăstire să fie un mic spital – bolniţă – pentru călugării care se îmbolnăvesc şi un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură şi linişte.

– În mânăstire să fie diferite ateliere pentru trebuinţele obşteşti, în care să lucreze călugări pricepuţi, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni.

– Să se facă două case de oaspeţi: una înăuntrul mânăstirii pentru mirenii evlavioşi care vin spre închinare; şi alta în afară de mânăstire pentru cei care vin cu căruţele.

– Egumenul să rânduiască călugări iscusiţi, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci şi bolnavi, care n-au unde să-şi plece capul, să-i ducă, fie la casa de oaspeţi, fie la bolniţă şi să fie îngrijiţi cu bunăvoinţă.

– În mânăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război şi de bejenie.

– Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor şi numai din sânul mânăstirii. El să ştie bine Sfânta Scriptură şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândeţe şi înţelepciune.

– Mânăstirea Dragomirna să nu fie niciodată şi nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ şi prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca.

31. Cuviosul Paisie poruncea fraţilor să săvârşească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere şi cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieşea şi stareţul cu fraţii la lucru, dându-le tuturor pildă în toate.

32. Vara, când părinţii plecau să lucreze la câmp, mergea şi un duhovnic cu dânşii pentru pravila bisericească şi pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

33. Când stareţul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la câmp, fiind departe de mânăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi în una din aceste scrieri:

– Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâniţi-vă limba, ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpâneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea! Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită, cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...

34. La chilii, stareţul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi.

35. Mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mântuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor.

36. Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmaşului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, stareţul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru şi nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să păşească, până nu se smerea şi-şi cerea iertare.

37. Dacă la săvârşirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, stareţul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu.

38. Se spunea despre stareţul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura.

39. Spunea unul din ucenicii săi, zicând: „Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască, şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea stareţul:

– Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele, sufletele noastre!

40. Timp de doisprezece ani, cât a trăit în Mânăstirea Dragomirna, stareţul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, şi cu traducerea cărţilor patristice. Această trudă o săvârşea cuviosul mai ales în nopţile de iarnă, iar din roadele ei împărtăşea cu bucurie toată frăţimea din mânăstire.

41. Se spunea despre stareţul Paisie că iarna, când toată frăţimea se aduna în mânăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Fraţii se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, apoi venea stareţul, se aşeza la locul său şi citea cuvânt de învăţătură. La urmă explica cuvântul citit pe înţelesul tuturor.

42. Se mai spunea pentru dânsul că avea în Dragomirna călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi şi greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul Postului Crăciunului până în Sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau.

43. Adeseori, stareţul sfătuia pe călugări, zicând:

– Fraţilor, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiaţi de Domnul cu credinţă tare şi cu iubire fierbinte să vă lepădaţi hotărât de toate plăcerile veacului acestuia, de voinţa voastră, de cugetul inimii voastre şi să fiţi săraci cu duhul şi cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfânta râvnă.

44. Altă dată, iarăşi zicea cuviosul:

– După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvnă fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, bolnavi şi bătrâni.

45. Apoi adăuga şi aceste cuvinte:

– Fraţilor, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdaţi bărbăteşte tot felul de neputinţe trupeşti: slăbiciuni, boli grele şi suferinţe trecătoare, care sunt pentru mântuirea veşnică a sufletelor voastre. Numai astfel veţi ajunge bărbaţi desăvârşiţi, după măsura vârstei lui Hristos.

46. Zis-a iarăşi marele stareţ ucenicilor săi:

– De veţi rămâne tari în ostenelile călugăreşti, va dura şi obştea voastră cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veţi abate de la luarea-aminte de sine şi de la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, atunci veţi cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui şi din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se vor încuiba între voi neorânduiala, deşertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cârtirea şi învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întâi sufleteşte şi apoi şi trupeşte.

47. Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât şi pe cel mai trist îl putea mângâia şi linişti cu cuvintele sale, şi pe cel descurajat îl putea îmbărbăta şi întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, îndelung răbda şi când nu izbutea, alunga de la sine.

Numai pe cei mai înrăiţi şi îndărătnici îi certa, ameninţându-i cu mânia lui Dumnezeu. Faţă de unul ca acesta se arăta judecător aspru şi mânios, până când se smerea şi se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-l cu dragoste şi cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

48. Odată unul din fraţi i-a spus:

– Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mânie în faţa fraţilor.

– Iubite frate, i-a răspuns cuviosul, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă acest fel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng, ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos.

49. Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte:

– Fraţilor, nu voiesc să vă temeţi de mine ca de un stăpân înfricoşat, ci să mă iubiţi ca pe un părinte, precum şi eu vă iubesc pe voi ca pe nişte fii ai mei duhovniceşti.

50. Iarăşi se spunea despre marele stareţ Paisie că, de se întâmpla în sobor tulburare şi scârbă vreunui frate şi acela venea la cuviosul să-i spună necazul, îndată stareţul îl binecuvânta şi-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci şi mângâietoare, ducea mintea fratelui departe de întristare. De asemenea, în vorbirea sa ţinea seama de firea şi aşezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înţelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură, potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusinţa sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare şi ieşea de la stareţ bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.

51. Alteori grăia stareţul şi acestea:

– Când văd pe fiii mei duhovniceşti nevoindu-se şi silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare şi smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăţia cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ţinând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind şi petrecând în lenevire şi iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat.

52. Se spunea despre stareţul Paisie că neîncetat îi învăţa pe fraţi şi îi deştepta spre mai mare osârdie, zicând:

– Fiilor, nu vă lăsaţi făcând neguţătorie duhovnicească! Căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii, spune Sfântul Pavel.

53. Odată a venit la stareţ un frate şi i-a spus:

– Părinte, sunt tare luptat de gânduri! Iar stareţul i-a răspuns, zâmbind:

– De ce sunteţi voi aşa de copilăroşi? Faceţi şi voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alţii mă bucur. Iar după ce plecaţi toţi din chilie, odată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte şi nu mai aud nimic. Parcă aş fi în pustiul Iordanului!

54. Despre creşterea vieţii duhovniceşti a obştii Cuviosului Paisie, scria mai târziu ucenicul său Platon aceste cuvinte:

– Puteai să vezi atunci în Mânăstirea Dragomirna înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oamenii, vii fiind pentru dragostea lui Dumnezeu, erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere decât numai din parte, despre tainica lor lucrare, adică: înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii pururea săltând, cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-înşii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică, şi în vremea ascultării, şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti, ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăieşte: „Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor”.

55. Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus, pe care toţi ucenicii stareţului Paisie o practicau, cuviosul a scris o frumoasă epistolă în şase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

– A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înţelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârşeşte sfânta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmaşul ca, prin limbile lor, ca şi cu nişte arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască şi prin orbirea minţii să întunece inima lor.

56. Mai departe, adaugă:

– Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri celor de demult şi a strălucit în multe locuri pustii şi în mânăstirile cu viaţă de obşte: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos şi în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minţii, mulţi dintre purtătorii de Dumnezeu părinţii noştri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, s-au făcut cei mai zeloşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.

57. În continuare, spunea stareţul Paisie:

– Asupra acestei dumnezeieşti lucrări a minţii şi a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocşi n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toţi s-au îndreptat către ea cu mare respect şi evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc.

58. Iar către împotrivitorii săi, cuviosul adresează aceste cuvinte:

– Vedeţi, o, prieteni, care îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii? Nu deveniţi voi oare părtaşi ereticului Varlaam de Calabria şi ucenicilor lui? Nu vă cutremuraţi oare cu sufletul că veţi cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii şi veţi fi depărtaţi de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemaţi numele lui Iisus? Dar nici de mântuit nu vă puteţi mântui prin nimeni altul decât în numele Domnului nostru Iisus Hristos!

59. Apoi adaugă, zicând:

– Dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adâncul inimii înalţă cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus şi cere de la El milă?

60. Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, stareţul Paisie spunea:

– Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului!

61. Apoi spunea şi acestea cuviosul:

– Artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor.

62. Iar pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea marele stareţ:

– Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această dumnezeiască lucrare, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune.

63. Şi iarăşi spunea:

– Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu.

64. Apoi adaugă şi acestea:

– Cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva, decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis.

65. Stareţul Paisie era foarte milostiv. În timpul invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de ţărani se refugiau în pădurile din jurul Mânăstirii Dragomirna. Iarna, cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mânăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziţia mirenilor săraci, bătrâni şi a mamelor cu copii. Trapeza cea mare şi caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului şi bucătarilor să dea de mâncare la toţi câţi cereau. Se făcea mâncare şi se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, stareţul Paisie s-a făcut părintele tuturor, salvând mulţi oameni de la moarte.

66. După strămutarea stareţului Paisie la Mânăstirea Secu, cuviosul scria adesea cuvinte de învăţătură ucenicilor săi rămaşi în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti:

– Totdeauna să fiţi treji şi permanent să puneţi început de pocăinţă. Fugiţi de grăirea deşartă care omoară sufletul; nu umblaţi din chilie în chilie fără învoirea duhovnicilor; mărturisiţi-vă regulat cugetele, prin care se risipeşte toată ispita diavolului. Apoi, citiţi scrierile Sfinţilor Părinţi, prin care se luminează mintea omului şi creşte râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credinţă fără fapte, nu este cu putinţă mântuirea.

Fiecare după putere să ia parte la lucru în viaţa de obşte. Să nu se facă adunări pe la poarta mânăstirii, pentru a grăi deşertăciuni. Unde este sârguinţă, acolo străluceşte lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-şi găseşte loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguinţă, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine, este rău; în loc de lumină, este întuneric; în locul lui Hristos, intră diavolul.

67. Se spunea despre stareţul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-şi descopere nevoile lor duhovniceşti şi trupeşti. Cu acest prilej, stareţul le zicea:

– Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească şi pentru aceasta cârteşte şi se necăjeşte, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia şi scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu.

68. Se spunea iarăşi despre marele stareţ că, în Mânăstirea Neamţ, ocupaţiile sale cărturăreşti ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă şcoală pentru formarea de corectori şi traducători de cărţi. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mânăstirii Neamţ şi se răspândesc prin numeroase mânăstiri din ţară şi de peste hotare. „Astfel, Neamţu devine centrul şi făclia monahismului ortodox şi şcoala vieţii sihăstreşti şi a culturii duhovniceşti pentru tot Orientul ortodox”.

69. O grijă deosebită avea cuviosul şi pentru cei bolnavi. În Mânăstirea Neamţ zidi spital pentru bolnavi şi case de oaspeţi. Stareţul rânduia pe cei bătrâni şi bolnavi la spital, încredinţându-i fratelui Onosie, bolnicerul mânăstirii. El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă şi vin, să-i spele săptămânal şi să le menţină curăţenie exemplară în bolniţă. Stareţul primea la spital şi bărbaţi mireni care sufereau de diferite boli şi care nu aveau unde să-şi plece capul. Aceştia erau aşezaţi în chilii aparte, „hrăniţi din masa comună şi trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte”.

70. Odată stareţul văzu mergând prin mânăstire un frate, dând din mâini şi privind încoace şi încolo. Atunci cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui şi îi zise:

– Aşa povăţuieşti tu pe ucenicii tăi? Că iată, umblă fără rânduială şi smintesc pe fraţi! Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toţi să se înveţe din greşeala lor.

71. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

72. Se spunea iarăşi despre stareţul Paisie că o dată pe an, de la praznicul Adormirii Maicii Domnului până la 30 august, mergea la Mânăstirea Secu, unde se nevoiau ca la o sută de călugări. Acolo petrecea două săptămâni, ţinea cuvânt de folos în biserică, mângâia pe fraţi, iar după hramul mânăstirii, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, cuviosul îi binecuvânta pe toţi şi, în sunetul clopotelor se întorcea din nou la Neamţ, unde îl aştepta tot soborul.

73. Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mânăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan:

– Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau. De ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se supăra pe cineva, se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit, era alungat din mânăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire, fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse. Vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită, atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară.

74. Acelaşi Teofan scrie şi despre ascultările călugărilor din Mânăstirea Neamţ.

– În obştea Cuviosului Paisie trăiau 800 de călugări şi, când se adunau la ascultare, câte o sută sau o sută cincizeci de fraţi, atunci unul din ei citea cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deşarte, îndată era oprit.

75. Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, acelaşi Teofan scrie:

– Prin chilii unii scriau cărţi, alţii împleteau, alţii torceau lână, alţii coseau camilafce şi potcapuri, făceau metanii, ţeseau stofe pentru rase şi mantii, făceau cruci şi linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor, la care-şi mărturiseau păcatele şi gândurile de două ori pe zi: dimineaţa spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului, nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct.

76. Era obicei ca la hramul Mânăstirii Neamţ, „Înălţarea Domnului”, să se adune multă lume din Moldova, Valahia şi din alte ţări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc, timp de patru zile. De dimineaţa până seara uşile îi erau deschise tuturor: şi bogatului şi săracului. Pe toţi câţi veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste şi mulţumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi, făgăduindu-le de la Domnul şi Maica Domnului milă sufletească şi trupească, îi binecuvânta şi-i trimitea la casa de oaspeţi.

77. Se spunea despre Cuviosul Paisie că se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteştilor cărţi din limba veche grecească în limbile slavonă şi română, ca să fie spre folosul şi mântuirea celor ce vor voi a râvni şi a lua aminte la învăţăturile purtătorilor de Dumnezeu părinţilor noştri.

78. Zicea ucenicul său Platon: Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărţi! Că era cu totul neputincios cu trupul şi pe toată partea dreaptă avea răni. Şi pe patul unde dormea era împresurat de cărţi: câteva lexicoane, Biblia grecească şi cea slavonească, gramatici greceşti şi slavoneşti, cartea din care făcea tălmăcirea şi, în mijloc, lumânarea. Iar el, ca un prunc mic, şedea plecat şi toată noaptea scria, uitând de neputinţa trupului, de grelele sale dureri şi osteneli.

79. Apoi adaugă ucenicul său:

– O, nepătimaş şi sfânt bărbat! O, suflet curat şi cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta şi cuvântul lui era puternic, lucrător şi plin de dar, dezrădăcinând patimile şi răsădind bunătăţile în sufletele celor ce-l ascultau cu credinţă şi cu dragoste.

80. Spuneau ucenicii stareţului Paisie că el a tradus din slavonă în româneşte puţine cărţi, precum „Cuvintele Sfântului Nil de la Sorska”, întrucât erau mai mulţi călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său[184].

În limba română traduceau cei mai renumiţi elenişti moldoveni, precum: arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, Cuvintele Sfântului Isaac Sirul şi altele; ieromonahul Ilarion a tălmăcit Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare şi altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărţi: Prăvălioara cea mică; Kiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărit în Bucureşti; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iaşi; Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iaşi; Kecagrarion, al Fericitului Augustin, tipărit la Mânăstirea Neamţ şi altele.

Cuviosul ierodiacon Ştefan a tălmăcit Vieţile Sfinţilor pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mânăstirea Neamţ între anii 1807–1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan Scărarul şi Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mânăstirea Neamţ. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iaşi în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al stareţului Paisie din Mânăstirea Neamţ, a tălmăcit şi el numeroase cărţi din limba greacă, precum Patericul şi altele pe care le tipăreşte la Bucureşti, după ce ajunge mitropolit al Ţării Româneşti (1823–1834)[185].

81. Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mânăstirea Neamţ, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareţ Paisie:

– Pentru prima dată în viaţă am văzut cu ochii mei sfinţenia întrupată şi neprefăcută. Pe mine mă uimi faţa lui, luminoasă şi palidă, fără pic de sânge, o barbă mare şi albă, lucitoare ca argintul, şi curăţenia neobişnuită a hainelor sale şi a chiliei. Vorbirea lui era blândă şi cu totul sinceră. Mi se părea că este un om cu totul desprins de trup!

82. Ucenicul său, Platon, spunea următoarele despre Cuviosul Paisie:

– Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva.

83. Acelaşi ucenic continuă:

– Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare şi blândeţea, iar tulburarea şi mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra şi certa cu blândeţe, dojenea şi învăţa cu dragoste. Miluia şi îndelung răbda, cu nădejde de îndreptare.

84. Asemenea şi în cele fireşti era preaîmpodobit, continuă ucenicul său. Că faţa lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit şi străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci, prin dragostea sa, pe toţi îi atrăgea la sine. Mintea lui era totdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile.

85. Spunea unul din ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul rugăciunii adevărate, încât faţa lui se lumina şi ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa.

– Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna, am venit la părintele stareţ şi văzând uşa deschisă, am bătut şi am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Faţa lui era aprinsă ca de foc. Am zis rugăciunea: „Binecuvintează, părinte!”, dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înţeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puţin, am ieşit din chilie şi n-am spus nimănui nimic de cele văzute.

86. Cuviosul Paisie avea şi oarecare dar înaintevăzător. De multe ori vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi, nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul, din porunca sultanului. Şi mult a plâns stareţul pentru aceasta.

87. Se spunea iarăşi că adeseori suspina şi plângea stareţul pentru un frate din obştea sa, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi, după trei zile, fratele acela s-a înecat.

88. Pe alt frate iarăşi l-a rugat mult stareţul să nu plece din mânăstire.

– Frate, îi zicea cuviosul, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci. Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat şi după patru zile de drum a murit.

89. Numeroase şi pline de înţelepciune duhovnicească au fost şi scrisorile stareţului Paisie către diferiţi prieteni şi ucenici ai săi, mireni, preoţi, călugări şi egumeni. Iată ce scrie către călugării din Schitul Robaia–Argeş, care îi cereau un preot:

– La cererea voastră de-a vă trimite un preot să vă organizeze viaţa de obşte, nici nu ştim ce să vă răspundem. Şi noi înşine suntem la început şi avem nevoie de poveţe. Numai atât vă pot spune că, după regulile Sfinţilor Părinţi, aţi putea singuri să vă organizaţi viaţa duhovnicească. Întâi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi, ca să ştie a învăţa şi pe ucenicii săi. Să aibă către toţi iubire adevărată şi nefăţarnică, să fie blând, smerit, răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie şi toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvântare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, şi cărţile şi patul şi celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi, schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mânăstiri, ci singur să se conducă, ca fraţii săi să se mântuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul.

90. Asemenea către călugării din Poiana Mărului scria:

– Nu vă tulburaţi pentru nerăutatea şi smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că, după Sfinţii Părinţi, egumenul trebuie să fie către fraţi smerit, blând, fără răutate, paşnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraţilor pildă de răbdare. Nu vă tulburaţi că el este slab cu trupul, câtă vreme este sănătos cu duhul şi întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cunoscând slăbiciunea firii lui, nu cereţi de la el osteneli trupeşti mai presus de puterile lui, ci cruţaţi-l să nu-şi piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraţilor. Ajunge pentru el să şadă mai mult la chilie, păzindu-şi sănătatea, să citească cărţi folositoare pentru suflet şi să fie gata la vreme de nevoie să dea fraţilor sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriţi unul faţă de altul şi să vă supuneţi unul altuia, ca să aveţi dragostea lui Dumnezeu între voi şi să fie la voi un suflet şi o inimă prin harul lui Hristos.

91. Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie:

– Poate preotul să dezlege pe cel ce se pocăieşte şi, pentru neputinţa sa, să-i dea, fără canon, Sfintele Taine, sau nu poate?

– Dacă boala lui trupească este în aşa fel, a răspuns cuviosul, încât el se apropie de moarte şi nu are vreme să facă canon, atunci chiar de-ar avea el păcate mari, dar de se căieşte, preotul să-l dezlege a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege până nu-şi face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinţei.

92. Apoi a adăugat şi aceste cuvinte:

– Vă spun şi aceasta, că eu în toate sfintele canoane am căutat cu râvnă, de nu cumva să găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este grozav de înfricoşată şi înspăimântătoare certarea pusă asupra preoţilor care îndrăznesc să împărtă-şească pe cei opriţi de sfintele canoane. Pe amândoi, Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul.

93. Zicea iarăşi marele stareţ:

– Urmând blândeţii lui Hristos, să vă opuneţi până la sânge patimii mâniei şi să aveţi pace cu toţi. Aceasta este aşa de trebuincioasă, încât Însuşi Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece şi Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos.

94. Şi iarăşi zicea:

– Răbdarea este şi ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos zice: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Iar câştigarea sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare însă trebuie să aveţi nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.

95. Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie:

– Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie, nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea. tot cel ce vrea să se mântuiască trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii.

Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

DESPRE SFÂRŞITUL SFÂNTULUI PAISIE DE LA NEAMŢ extras din Manuscrisul românesc nr. 1860 de la Biblioteca Academiei Române [186]

În anii de la Hr. 1794, în luna lui octombrie 4 zile, au sosit la noi la Mânăstirea Neamţului Preasfinţia Sa Episcopul de Huşi Kiro Kir Viniamin. Miercuri la nouă ceasuri din zi am ieşit întru întâmpinare cu Evanghelie şi cu sfeşnice şi doi diaconi cădind şi clisiarşii clopotele trăgând şi psalţii Axionului cântând aşa am intrat cu Arhiereul în biserică şi, închinându-se pe la sfintele icoane, ne-au blagoslovit pre toţi de obşte şi au ieşit la gazdă, fiindcă era vremea Vecerniei şi n-au fost vreme ca fieşte carele osăbit să iei blagoslo-venie, ca apoi i-ar fi apucat şi vremea Pavecerniţii, şi Vecernia era nefăcută. Şi îndată cum au ieşit Arhiereul, au tocat de Vecernie...

Luni, 30 de zile s-au bolnăvit Părintele Stareţul, marţi, miercuri au fost bolnav. Iară joi s-au mai ridicat. Noemvri 2 şi vineri au făcut mulţămită în biserică, pentru că s-au însănătoşit Părintele şi sâmbătă au fost sănătos. Duminică au mers la biserică, iar mai spre sară au blagoslovit pre părinţi(i) care era să meargă la praznic la Agapia, cu bucurie şi vesăl. Noemvri 5 zile, luni, iarăşi l-au întors răul şi au fost bolnav, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, Duminică, luni, marţi. Iară miercuri n-au vorbit nimică, ci numai căuta frumos. Iară în vremea Vicerniei au început a se închedeca în grumazi şi a sufla mai rar şi îndată au chiemat duhovnici şi au început părintele Ştefan a ceti canon de ieşirea sufletului. Iară eu nu ştiam nimica ticălosul, de unele ca acestea, ci, când am ieşit de la vicernie, am văzut mulţime de părinţi la fereastra Părintelui şi prin ogradă tiji, şi unii plângea, iară mie tot îmi părea lucru cu îndoire. Iară mai şezând puţin la fereastră, numai ce am auzit duhovnicii plângând înăuntru şi clopotile sus trăgând, fiindcă ieşisă oarecine pe den dos şi mersese la clopote.

O, vai mie, de ar fi fost cineva deoparte, ca să privească, nu ar putea să povestească cu limbă omenească, ci plângere s-au pornit întru acel ceas, ci jale, ci tânguire între părinţi, cât aşa era a se părea că lumea se prăpădeşte. Şi atâta să adunasă mulţime de părinţi cât să părea că norii i-au adus. Şi învălind cinstitul trup, dar mai bine să zic sfânt şi prea mare sfânt, a prea cuviosului părinte şi lăsând mâna cea dreaptă dezvălită pre piept şi îmbrăcându-să duhovnici, preoţi şi diaconi, au ieşit cu obicinuit cântare ci să cânte la cei prosaţi. Iară cu mai multă plângere şi tânguire, că ce cântare va să fie aceea când cineva spre plângere iaste pornit. Şi puind sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte pre năsălie au mers în biserică preoţii cântând. Iară celălalt sobor cu amară plângere, lacrimi vărsând. Şi puind năsălia în mijlocul bisericei, aşa cu mare plângere fieşte carele au luat blagoslovenie. Noemvri 15 au adormit prea Cuviosul Părintele nostru ieroschimonahul Paisie, arhimandrit şi stareţi sfintelor Mânăstiri Neamţului şi Săcu. Şi răcorindu-se părinţii dimprejurul năsăliei, au început preoţii a ceti evanghelie neîncetat până la vremea Utrenii. Iară la Utrenie, aşi(j)direa să cetească evanghelie până la cesuri şi făcând otpustul Sf. Liturghii, iarăşi se începe obicinuita cetire la evanghelie, până la Vecernie. Şi aşa s-au ţinut 4 zile sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte în biserică, fiindcă aştepta şi răspuns de la Mitropolitul.

Iară a doua zi după răpăusare, joi, au început a săpa groapa în pomelnic, de-a dreapta, cu mare jale şi suspinuri şi zidind-o cu cărămizi, sta ca un sfeşnic înaurit aşteptând să se puie făclia cea prea luminată într-însul.

Oară a trâia zi, vineri, au făcut racla şi au îmbrăcat-o şi au împodobit-o fiindcă era să se puie într-însa mărgăritarul sau mai bine să zic diamantul cel de mult preţ. Vineri spre sâmbătă la 7 ceasuri din noapte s-au îmbrăcat preoţii şi diaconii şi au clădit sf(i)ntele (şters) (cinstitele) moaşte şi le-am pus în raclă cu lacrimi şi cu suspinuri şi cetind evanghelie neîncetat. Iar sâmbătă după Sf(ân)ta Liturghie s-au îmbrăcat 30 de preoţi şi 13 diaconi şi lumânări aprinse ţinând în mâini au ridicat năsălie cu sf(i)ntele moaşte şi au ieşit afară, fiindcă în biserică nu era cu putinţ(ă) a încăpea de mulţimea părinţilor şi a (s)treinilor şi aşa s-au început prohodul după obiceiu, cu lumini aprinsă la tot soborul părinţilor şi la adunarea mirenilor. Iară când au fost după evanghelie, îndată au început părintele Isaac a ceti acest cuvânt: «Cuvânt de îngropare la prea Cuviosul părintele nostru Paisie, arhimandrit şi stareţul s Mânăstiri Neamţului şi Secul».

Bucuriile şi veseliile şi toate lucrurile ceaste din lumea aceasta ori d(u)h(o)vniceşti ar zice cineva ori trupeşti şi lumeşti toate cu adevărat vremelnice, trecătoa(re) şi nestatornice (...).

Rămăşiţa ceastălaltă a vieţii noastre este şi după voia Ta să dobândim starea cea împreună cu Părintele nostru, după cum şi legătura şi făgăduinţa ne iaste, slăvind bunătatea şi milostivirea ta, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.

Iară după cuvânt, au săvârşit preoţii obicinuitul prohod şi au luat fieştecare osăbit iertăciune şi blagoslovenia cea mai de pre urmă. Şi aşa era o îmbulzală între părinţi şi între norod când lua iertăciune, încât de nu ar fi ţinut preoţii racla de o parte şi de alta, apoi îndată ar fi răsturnat-o. Şi nesfârşin-du-se toţi, au ridicat preoţii năsălia, că nu era cu putinţă a mai aştepta, fiindcă era norod mult şi spre sară să plecasă zioa şi vremea să turbura de ploaie. Şi ridicând preoţii năsălia şi clopotile trăgând şi psalţii cântând şi soborul celălalt plângând, aşa am intrat în biserică la mormânt şi numai preoţii au intrat în pomelnic şi au închis uşa pentru îmbulzala părinţilor şi a streinilor. Şi puind sfintele (şters) (cinstitele) moaşte în mormânt, au părdosit părinţii mormântul cu cărămizi. Iară luni după Utrenie, încă noapte fiind, noemvri 20 de zile, au sosit şi trimişii de la Iaşi, adecă părintele Sava şi părintele Liontie, dimpreună cu Preaosfinţia Sa pentru că n-au apucat ca să îngroape pe Părintele. Şi făcându-se zio şi după sfârşitul Sf. Liturghii, au slujit Preaosfinţia Sa panahida Părintelui, dimpreună cu sobor, de-a trâia zi după îngropare şi au cetit şi molifta Preaosfinţia Sa, în genunchie, deasupra mormântului.

Iar când au şezut părinţii la masă au sosit şi dumnealui Logofătul al trâilea dila D(o)mnie, fiind trimis dimpreună cu Arhiereul ca să petreacă pre Părintele stareţul la groapă şi ca să iaie în scris cele ce vor afla la mânăstire, mişcătoare sau nemişcătoare, ca să fie în pază când s-ar fi pus povăţuitoriu în locul Părintelui stareţului.

Luni după Vicernie au intrat în chilia Părintelui Arhiereul cu Logofătul cel domnesc şi oarecari din duhovnici şi au început a căuta izvoadele până ce au venit vremea ca să toace la priveghere, fiindcă a doao zi, marţi, 21 zile era praznicul Intrării în Biserică şi au mers la Arhiereul dimpreună cu boierul şi au şezut toată privegherea. Iară a doao zi au slujit Ar(h)iereul. Iară după evanghelie au cetit părintele Isaac acest cuvânt:

„Cuvânt de întâmpinare la Preaosfinţitul Părinte Kiriu Kir Viniamin, Episcopul Huşului”.

Preaosfinţite Stăpâne, Omule al lui D(u)mnezeu şi credincioasă slugă şi ispravnice al Tainelor lui D(u)mnezeu şi bărbatul doririlor Duhului, Noule Daniile, bucuratu-ne-au foarte venirea Preaosfinţitei Tale şi pre norii cei preîntunecaţi ai mâhniciunii cari pre inima noastră să pusăsă cu totul i-au gonit şi-n lături i-au dat. Boldurile cele prea ascuţite ale scârbei care necurmat împungea şi adânc să înfingea întru inima noastră şi tare o rănea, cu totul îi tâmpi. Şi iarăşi săninul bucuriei ne făcu, iarăş soarele de veselie se ivi şi lăcrimile cele ce necontenit să varsă le opri şi nu numai, ci şi cu măhrama bucuriei de pre feţele noastre le şterse, în atât cât nici de am avut sau am pătimit vreo pagubă, mâhniciune sau întristare să nu simţim. Bine că ne-au bucurat şi pre toată mâhniciunea ne-au gonit, arătat iaste că îmi mărturisesc mie şi sângure feţele a tot soborul, că nu încă posomorâte, nu încă triste să arată, ce vesele lumină.

Dar oare ce iaste pricina unei veniri a Preaosfinţiei Tale atât de grabnică şi de sârguinţă plină, cât nici de greutatea căii, nici de vremea cea umizicioasă, nici de iarna cea acum aşteptată să nu te temi, ci pre toate greotăţile, pre toate nelesnirile, pre toate împedicările, pre toată osteneala defăimând-o, preste atâtea maidanuri să sai şi să vii la Mânăstirea Neamţului; au doară ai mai uitat ceva din danţurile acelea lungile şi horile acelea largile şi de duhovnicească bucurie pricinuitoarele nesăvârşite şi acum, aducându-ţi aminte ai venit să o împlineşti? Ci începătoriul şi săvârşi(toriul) danţurilor şi horilor nu încă iaste de faţă. Au doară priveliştile acelea duhovniceştile ce le întindeai mult mai daunăzi ai venit să le mai înnoieşti? Ci puitorul niscareva porunci domneşti sau stăpâneşti sau politiceşti sau cu niscareva sfătuiri duhovniceşti, pentru care şi dumnealui boieriul Mării Sale împreună s-au ostenit? Ci sfătuitoriul şi răspunzătoriul nu încă mai iaste întru cei vii. Au poate înţelegând de aceasta şi de mâhniciunea cea pricinuită noao, din dragostea cea multă şi fierbinte ce ai către D(u)mnezeu şi către aproapele, silit fiind pre sine şi atâta osteneală o ai trecut cu vederea şi cu atâta vrednicie, cu alt Iosif, te-ai suit să îngropi pre tatăl său şi plângerea la Ariiat să-ţi faci şi mâhniciunea robilor Preaosfinţiei Tale să o risipeşti. Că iată, nu după multe zile ale purcederii Preaosfinţiei Tale către turma cea cuvântătoare şi el de călătoria cea firească a se găti au început pre care acum iată o au şi săvârşit, după ce au isprăvit toate acelea ce au voit şi au dorit.

Cu poftă am poftit, au zis D(u)mnezeu Omul Iisus mergând spre moartea cea de bună voie, să mănânc cu voi aceste Paşti mai nainte de patima Mea. Şi prea cuviosul părintele nostru, următoriu adevărat acelui, nu de multă vreme au zis însuşi către cel ce ceteşte proastele aceste cuvinte: „Am dorit a vedea nişte privelişti ca acestea d(u)hovniceşti mai înainte de moartea mea şi iată D(u)mnezeu mi-au împlinit dorirea. Cunosc că singur D(u)mnezeu aduse pre Preaosfinţia Sa, cunosc acum că aproape îmi va fi sfârşitul”. O, ce semuire a lucrurilor, care dă oarecare dovadă de mai nainte cunoştinţă dă prealuminată. Cu toată acestea, mare iaste râvna către lucrurile cele bune, mare iaste milostivirea cea cătră aproapele, mare îţi iaste şi osteneala, multă ţi se cade şi plata, nemăsurată răsplătirea, necovârşită cinstea, lauda de mintea noastră ajunsă, cuvântul nu iaste îndestulat către aceasta. Mulţămirea neputincioasă şi cea din cuvinte şi cea din lucruri, gurile noastre ale tuturor slabe spre mulţămirea facerilor de bine. Ce vom face? De ar fi fost cu noi cel puternic în faptă şi în cuvânt, ar fi răsplătit poate dupre vrednicie, dar de vreme ce s-au dus la Cel ce pre toate le covârşeşte cu bogăţia şi cu bunătatea şi cu milostivirea, sunte(m) bine încredinţaţi că va mijloci în locul nostru către D(o)mnul ca să răsplătească Preaosfinţiei Tale cu daruri vecinice şi nestricăcioasă, cu caftanuri îngereşti se va îmbrăca prea sf(i)nţitul trup al Preaosf. Sale, cu coroane neveştejite şi nestricăcioasă va încorona prea sf(i)nţit al Preaosf. Tale cu slavă d(u)mnezeiască va împodobi prea sf(i)nţit Preaosf. Tale cu îngerii te va înceti, cu Patriarşii te va rândui, cu Arhierei te va însoţi, întru împărăţia Sa te va odihni, de privirea feţei Sale te va îndulci întru Hristos Iisus D(o)mnul nostru, căruia slava în veci, amin.

Iară când au venit părinţii cu icoana la masă, au venit şi Arhiereul şi au blagoslovit masa şi apoi au şezut de o parte pre scaun dimpreună cu boiariul cel domnesc şi au ascultat cum să cetea Cuvânt pentru Intrarea în Biserică. Şi viind vremea strângerii sfermeturilor, au blagoslovit Arhiereul adunarea sfermeturilor şi săvârşind mulţămita mesei, aşa au ieşit în cerdac şi au şezut Arhiereul în jilţi până când au ieşit toţi părinţii din trapeză şi sculându-să bucătarii au luat fieştecare osăbită blago(slovenie) şi aşa s-au dus cântând în biserică. Iară după vicernie au făcut paraclis cu sobor mare. Şi vineri au mers Preaosfinţenia Sa la Săcul şi la Săhăstrie şi sâmbătă s-au întors la Neamţul. Iară Duminică au dat Preaosfinţia Sa anafură în vremea priceasnii.

Şi sfătuindu-se duhovnicii cu Arhiereul, au ales pe părintele Sofronie spre a-i încredinţa păstoria în locul Părintelui. Şi făcând scrisori, le-au trimis la Iaşi şi viind de la Iaşi alte scrisori, de la domnie şi de la Mitropolitul, aşa în anii de la HS–1794 în luna lui dechemvrie în 13 zile, marţi dimineaţa după utrinie a călugărit pre părintele Sofronie în schimă însuşi Arhiereul. Iară după liturghie, în vremea priceasnii, adunaţi fiind părinţii toţi, au cetit părintele Pafnutie trimiterea Părintelui Stareţului cea către Preaosf. Sa Mitropolitul Kiriu Kir Gavriil[187].

ARHIMANDRITUL LAZĂR URSU Mânăstirea Neamţ (secolul XVIII)

Acest cuvios părinte era originar din Bistriţa-Năsăud. Închinându-şi viaţa lui Hristos din tinereţile sale, a intrat în obştea Mânăstirii Neamţ la începutul secolului XVIII, unde se nevoiau numeroşi monahi din Transilvania. Aici a deprins meşteşugul nevoinţei duhovniceşti, precum şi cunoştinţa cărţii de la duhovnicii marii lavre. Apoi, călugărindu-se, s-a învrednicit de darul preoţiei, ajungând ales povăţuitor de suflete. Arhimandritul Lazăr Ursu a fost cel dintâi părinte duhovnicesc al mitropolitului Iacob Stamati. El l-a adus de mic la mânăstire, l-a deprins frica de Dumnezeu şi l-a dat la învăţătura cărţii.

Fiind înţelept şi râvnitor la cele dumnezeieşti, duhovnicul Lazăr a fost ales stareţ al Mânăstirii Neamţ în anul 1742. Timp de trei ani, cât a fost întâistătător al obştii, arhimandritul Lazăr a înnoit aşezământul mânăstirii, a mărit numărul călugărilor, a reorganizat şcoala monahală din lavră, obligând pe toţi fraţii să fie cunoscători de carte, şi a rânduit duhovnici din cei mai iscusiţi. Spovedania soborului şi Sfânta Împărtăşanie se făceau săptămânal. La şcoală se învăţau scrisul, cititul, ceaslovul, tipicul, apoi religia (cunoştinţe de Vechiul şi Noul Testament) şi muzica psaltică. Se mai predau încă limbile greacă şi slavonă şi caligrafia.

Retrăgându-se din egumenie, arhimandritul Lazăr a fost încă 20 de ani eclesiarh şi duhovnic al mânăstirii, crescând şi formând mulţi fii duhovniceşti. A ocrotit, de asemenea, sihăstria Pocrovului şi pe sihaştrii ce se nevoiau în Muntele Chiriacu, al căror duhovnic era. Pentru o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Lazăr a fost propus, în anul 1750, candidat la scaunul episcopal de Rădăuţi. El însă, smerindu-se, s-a socotit nevrednic de o cinste ca aceasta, rămânând toată viaţa în mijlocul fiilor săi duhovniceşti.

Aşa ostenindu-se arhimandritul Lazăr mai mult de 50 de ani, s-a mutat la odihna cea de sus în a doua jumătate a secolului XVIII.

MITROPOLITUL IACOB STAMATI al Moldovei şi Sucevei (1749–1803)[188]

Acest ierarh al Moldovei era de loc din Bistriţa-Năsăud, nepot al episcopului Pahomie de Roman († 1724). Intrând de mic în obştea Mânăstirii Neamţ, a fost crescut duhovniceşte de egumenii Lazăr şi Ioasaf şi închinat lui Hristos prin călugărie în anul 1764. A învăţat încă şi limbile greacă şi slavonă de la părintele său duhovnicesc, care ştia multă carte.

Învrednicindu-se de darul preoţiei, în anul 1774 ajunge slujitor la Mitropolia Moldovei, iar în anul 1782 este hirotonit episcop de Huşi. Timp de 10 ani, cât a păstorit turma lui Hristos la Huşi, a înnoit mai multe biserici şi schituri, a înfiinţat o şcoală episcopală pentru luminarea preoţilor şi a adăugat multă osârdie pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti.

În anul 1792 este ales mitropolit şi părinte sufletesc al Moldovei. Timp de încă 11 ani a păstorit mitropolitul Iacob Biserica Moldovei, dovedindu-se un adevărat slujitor şi iconom al casei lui Dumnezeu. În aceşti ani a zidit mai multe biserici în Iaşi şi prin sate, a făcut danii de înnoire la mânăstiri şi schituri, a reorganizat bolniţele şi a deschis o farmacie publică aproape de catedrală, pentru alinarea suferinţelor omeneşti. Iar pentru luminarea minţii şi mântuirea sufletelor, mitropolitul Iacob II „Nemţeanul” reorganizează şi dezvoltă şcolile bisericeşti din Moldova, făcând un mare pas spre înnoirea învăţământului. De asemenea, dezvoltă Academia din Iaşi, dând burse şi cărţi de şcoală celor săraci.

Mitropolitul Iacob Stamati este considerat ierarhul cel mai iubitor de carte din secolul XVIII în Moldova. Întemeind la Iaşi o bună tipografie, a tipărit numeroase cărţi bisericeşti pentru cult, cărţi apologetice pentru apărarea credinţei ortodoxe şi cărţi didactice pentru şcoli publice. Astfel a tipărit Evanghelia, Liturghierul şi Psaltirea (1794), Apostolul (1795) şi altele. Iar din cărţile didactice pentru copii, a tipărit „Gramatica teologhicească”, „Geografia moldovenească” şi „Aritmetica” (1795?), traduse de învăţatul episcop Amfilohie Hotiniu.

Pentru sporirea duhovnicească a creştinilor, marele păstor al Moldovei cerea îndeosebi participarea regulată la slujbele bisericii, milostenia, respectarea cu stricteţe a posturilor şi mai ales Sfânta Spovedanie. El spunea că nimeni nu poate spori pe calea duhovnicească a mântuirii, fără aceste fapte bune. „Iar acei care refuză să se spovedească, spunea el, să rămână ca nişte străini de lege şi de Dumnezeu”. Mitropolitul Iacob II Nemţeanul dădea mare importanţă duhovnicului, fără de care nimeni nu poate să se mântuiască. De aceea, cu greu hirotonea pe cineva duhovnic, după ce mai întâi cerceta după pravilă, dacă avea peste 40 de ani, dacă ştia Sfintele Scripturi şi canoanele Bisericii şi dacă el însuşi avea o viaţă aleasă. Preoţi tineri nu făcea niciodată duhovnici. Iar preoţilor duhovnici „le cerea listă anuală a celor spovediţi şi îi oprea să ia bani”. În anul 1799, tipări la Iaşi, pentru folosul de obşte al tuturor, „Pravila Sfinţilor Părinţi” (Sfintele Canoane).

Aşa nevoindu-se mitropolitul Iacob pentru mântuirea sufletelor omeneşti şi făcând multe milostenii la săraci, în primăvara anului 1803 şi-a dat sufletul cu pace în braţele lui Hristos.

CUVIOSUL ARHIMANDRIT GHEORGHE Mare stareţ al Mânăstirii Cernica (1730–1806)[189]

a. Viaţa

Cuviosul stareţ Gheorghe s-a născut în Săliştea Sibiului, în anul 1730, din părinţi binecredincioşi. Dorind să slujească lui Hristos din tinereţile sale, îşi caută adăpost sufletului său în mânăstirile Transilvaniei. Dar, neputând răbda persecuţiile religioase care sileau poporul la uniaţie, tânărul Gheorghe a trecut Carpaţii în Ţara Românească.

În drum spre Muntele Athos, devine temporar ucenic al unui arhiereu grec care locuia în Bucureşti. După ce este făcut rasofor şi diacon, pornesc împreună spre Constantinopol şi Sfântul Munte, pe la jumătatea secolului XVIII. Murind acolo dascălul său, ierodiaconul Gheorghe devine ucenic al stareţului Paisie în Schitul Sfântul Ilie din Athos. În anul 1752, Cuviosul Paisie îl călugăreşte, iar în anul 1754 îl hirotoneşte preot pentru obştea sa. În acest schit s-a nevoit ieroschimonahul Gheorghe timp de zece ani. În anul 1763 se strămută în Moldova, la Mânăstirea Dragomirna, împreună cu stareţul Paisie şi cei 64 de ucenici ai săi.

La Dragomirna, Cuviosul Gheorghe petrece încă doisprezece ani ca preot, duhovnic şi econom peste cei 350 de călugări şi fraţi. Apoi se strămută la Mânăstirea Secu, în anul 1775, împreună cu 200 de călugări. Aici trăieşte numai doi ani pe lângă Cuviosul Paisie şi se duce din nou la Schitul Sfântul Ilie din Athos.

În primăvara anului 1781 vine în Moldova să-şi vadă stareţul şi fraţii din Mânăstirea Neamţ. La reîntoarcere, însă, este numit de mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei egumen al Schitului Cernica, rămas de mulţi ani în părăsire. Timp de patru ani organizează bine schitul şi adună 54 de ucenici în jurul său. Apoi, îmbolnăvindu-se, lăsă aşezământ scris, „diată”, ucenicilor săi, cum să-şi petreacă mai departe viaţa în Cernica. Aşezământul său are o mare importanţă duhovnicească. În acelaşi an, stareţul Gheorghe s-a făcut iarăşi sănătos şi a mai trăit încă 22 de ani.

Înmulţindu-se fraţii în jurul său, mitropolitul Grigorie i-a dat sub conducerea sa, din anul 1793, şi Mânăstirea Căldăruşani. Ca stareţ al celor două mânăstiri, Cernica şi Căldăruşani, Cuviosul Gheorghe a împărţit soborul în două părţi, punând în fiecare mânăstire câte un egumen destoinic. A rânduit la biserică pravilă zilnică, spovedanie deasă, ascultare şi masă de obşte, după tradiţia Athosului şi potrivit aşezământului său.

La 3 decembrie, 1806, marele stareţ Gheorghe se mută la veşnica odihnă, plâns de numeroşii săi ucenici din ambele mânăstiri. Pentru înţelepciunea cu care a condus şi organizat, timp de 25 de ani, cele două mari obşti călugăreşti cu aproape 200 de monahi, stareţul Gheorghe este considerat un mare părinte duhovnicesc şi înnoitor al monahismului românesc, iar pentru viaţa sa aleasă este numărat în rândul cuvioşilor români.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Oprit fiind în ţară fără voia sa de către mitropolitul Ţării Româneşti, Cuviosul Gheorghe era în mare mâhnire. Deci, postind câteva zile, s-a rugat Maicii Domnului şi Sfântului Ierarh Nicolae să-l povăţuiască ce trebuie să facă. Apoi, adormind puţin de osteneală, i s-a arătat în vis Sfântul Nicolae şi i-a poruncit, zicând:

– Rămâi aici şi îmi curăţeşte lăcaşul meu de fiarele sălbatice!

Deşteptându-se plin de bucurie, a pornit în căutarea lăcaşului Sfântului Ierarh Nicolae şi a aflat biserica lui din ostrovul Cernicăi, pustie şi plină de şerpi. Din ceasul acela a rămas în Schitul Cernica împreună cu doi ucenici ai săi, Atanasie şi Serafim, din Mânăstirea Neamţ.

2. Spuneau ucenicii Cuviosului Gheorghe că după ce au ajuns întâi pe ostrov şi s-au închinat în biserică, au văzut în sfântul altar un şarpe uriaş. Atunci stareţul, însemnându-se cu semnul crucii, i-a zis cu glas blând:

– Ganul (dragul) tatei, până acum ai locuit tu aici. Acum să te duci din locul acesta, ca să locuim noi!

La cuvântul stareţului, şarpele s-a supus poruncii îndată şi a ieşit afară din biserică şi din ostrov, dispărând în pădurile din împrejurimi.

3. Mărturiseau ucenicii cuviosului că la început multă nevoie şi lipsă au răbdat în ostrovul Cernicăi. Biserica era părăsită de mulţi ani, lipsită de uşi, de ferestre şi de cele necesare. Chiliile erau vechi şi toate dărâmate, iar ostrovul acoperit în întregime de pădure, de rugi şi de spini. Stareţul Gheorghe însă nu se descurajă. Ziua tăiau cu topoarele copacii şi spinii, ca să deschidă poiana. Seara se adunau cu toţii într-o pivniţă ruinată, mâncau pesmeţi de pâine cu ceva legume şi dormeau pe pământ câteva ore. La miezul nopţii se sculau şi făceau Utrenia, dând laudă lui Dumnezeu. Apoi stareţul mângâia ucenicii cu frumoase cuvinte de învăţătură. La urmă aţipeau iarăşi până în zori, când se sculau, făceau cuvenita rugăciune şi plecau la tăiat pădurea.

4. Vestea despre sfinţenia vieţii Cuviosului Gheorghe s-a răspândit repede în toate părţile şi veneau mulţi să petreacă lângă el, iar alţii îi aduceau ajutoare să refacă biserica şi chiliile. În primele şase luni s-au adunat în jurul stareţului şase fraţi. După încă un an au mai venit 16 fraţi. În trei ani, numărul ucenicilor a sporit la 33. În anul următor erau 54 de suflete în ostrov, iar în anul 1786, obştea Schitului Cernica crescuse la 103 fraţi.

5. În primăvara anului 1784, stareţul Gheorghe voia să facă călugări pe cei 33 de ucenici ai săi, dar nu avea haine şi cele necesare pentru ei. Auzind de aceasta, câţiva credincioşi din Bucureşti au cumpărat haine pentru toţi fraţii şi le-au dus la cuviosul. Iar în săptămâna Sfintelor Patimi, stareţul Gheorghe i-a călugărit pe toţi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Ierarh Nicolae.

6. În anul 1788, stareţul Gheorghe a făcut o mică biserică pe ostrovul mic, închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Alături a făcut mai multe chilii de pământ şi în acestea trimitea ucenicii săi pe rând să se liniştească. Părinţii se nevoiau pe ostrovul mic toată săptămâna, iar sâmbăta veneau în ostrovul mare. Aici se mărturiseau, primeau Sfintele Taine, petreceau în obşte Duminica, ascultau învăţăturile mai dulci decât mierea ale bunului stareţ, apoi iarăşi se întorceau la linişte în ostrovul mic.

7. Mărturiseau ucenicii Cuviosului Gheorghe că bătrânul a făcut multe odoare noi la biserica Sfântului Nicolae din ostrov. Apoi a hirotonit trei preoţi şi trei diaconi şi a rânduit să se facă zilnic Sfânta Liturghie şi cele şapte Laude. Pravila şi canoanele bisericii le-a aşezat întocmai după tipicul Sfântului Sava şi potrivite cu obiceiul pământului, că mai înainte de dânsul nu erau statornicite nici într-o parte a ţării, „ci urma care cum vrea”.

8. Iarăşi spuneau aceiaşi ucenici că, până la venirea acestui cuvios, se pierduseră chinoviile şi rânduiala lor din această ţară, după mărturia mai multor hrisoave domneşti, care zic: „Noi singuri am văzut viaţa fericiţilor pustnici din Cernica şi ne bucurăm, având în a noastră stăpânire o asemenea mânăstire cu viaţă după Dumnezeu...”.

9. Stareţul Gheorghe sfătuia mereu pe ucenicii săi să trăiască în desăvârşită dragoste unul cu altul. Dar la începutul anului 1785 s-a îmbolnăvit greu, încât socotea că va pleca din lumea aceasta. Deci, a poruncit să tragă clopotul mare, a adunat pe toţi fraţii în biserică, le-a citit molitfa de iertare, apoi le-a spus, lăcrimând:

– Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi, că Dumnezeu ştie de ne vom mai vedea!

10. Adunându-se fraţii în jurul Cuviosului Gheorghe, când zăcea în pat, au început a-l ruga cu lacrimi:

– O, părinte preadulce, măcar prin viu grai fă-ne să auzim toţi, pe cine să avem îndreptător şi ce rânduială să ţinem după moartea ta? Căci noi până astăzi, căzând şi sculându-ne, numai pe tine te-am avut purtător de grijă pentru Dumnezeu, nefăţarnic începător, neviclean întru petrecere, nemomelnic întru pogorâri şi neposomorât spre cei mult greşiţi.

11. Văzând stareţul Gheorghe întristarea ucenicilor săi, i-a sfătuit zicând:

– Părăsiţi, o, fiii mei, gândul de a cerca judecăţile lui Dumnezeu cele necuprinse! Părăsiţi legiuirea amăgitoare între voi, vrând să ştiţi cine anume să vă fie începător! Părăsiţi gândul şi voi, aceştia mai tineri, care socotiţi că lipsirea mea va fi pricină de risipirea obştii sau de nesporirea voastră. Ci, toţi dimpreună cu mine să ziceţi aşa: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă! (Ps. 113, 9). Deci, ascultaţi-L pe Hristos, împlinindu-I toate poruncile, şi toate celelalte, negreşit, se vor adăuga vouă.

12. Astfel, blândul stareţ a lăsat ucenicilor săi un „aşezământ statornic cum să fie îndreptarea smeritei obştimi” de la Cernica după moartea sa, adăugându-le şi aceste cuvinte:

– Deşi nu presupun că veţi cădea în cursa neascultării sau că veţi căuta cele mai presus de a voastră măsură, totuşi, cu dreaptă credinţă, vă îndemn să rămâneţi supuşi întru această părintească hotărâre.

13. Zicea stareţul ucenicilor săi:

– Foarte străin lucru este călugărilor ieromonahi ca să-şi hotărască singuri loc cinstit pentru îngropare. Şi mai ales celor îngreuiaţi cu duhovnicia. Să-şi hotărască numai prohodul şi parastasele cele obişnuite, care scot din iad pe pătimaşul suflet. Acestea chiar şi de la tot creştinul să nu rămână.

14. Întrebat fiind cuviosul unde să-i îngroape ucenicii trupul după moarte, el le-a răspuns:

– Cât despre viermănosul meu trup, căutare păgubitoare de smerenie nu-i trebuieşte. Ci mai ales să vă milostiviţi a-l scoate încă şi din ostrov afară, spre mâncarea fiarelor, că doar se va micşora şi mulţimea păcatelor mele. Iar dacă nu voiţi a vă pleca poruncii ticăloşiei mele, apoi măcar să-l puneţi după uşa pridvorului, unde se face şi litie la cei răposaţi, ca, văzându-mă fraţii intrând şi ieşind, toţi să se umilească, zicând: „Odihneşte, Doamne, cu drepţii pe adormitul robul Tău”, făcând până la patruzeci de zile şi câte douăsprezece închinăciuni.

15. Apoi le-a adăugat şi aceste cuvinte:

– Fiilor, de cugetaţi să vă rămână de la mine după moarte ceva aur sau argint, apoi vă rog să nu vă pângăriţi cumva mintea cu asemenea gânduri; nici să voiţi a ispiti mult taina lucrului. Ci, să vă sfiiţi şi de faţa neadormitului străjer, care mă întăreşte a vă încredinţa, prin adevăr, scriind pe toate câte le izvorăşte inima mea.

16. Spunea stareţul Gheorghe:

– Fiii mei, să nu poftiţi a schimba harul cuvioşiei voastre pe unele lucruri pământeşti şi stricăcioase, după cuvântul psalmistului ce zice: Bogăţia de ar curge, să nu vă lipiţi inima de ea (Ps. 61, 10).

17. Zicea iarăşi ucenicilor săi:

– Fraţilor, întru numele Tatălui, pildă m-am făcut între voi prin rodul dragostei, iubindu-vă pe toţi deopotrivă. Întru numele Fiului, m-am supus de bunăvoie sub picioarele tuturor, ca să pot vâna prin răbdare şi sufletele voastre. Întru numele Duhului Sfânt, n-am lăsat pe simţiri a zbura peste hotarele firii, întrucât şi de voi mi s-a făcut milă, încălzindu-vă pe lângă bucuria inimii şi îndreptându-vă către limanul mântuirii.

18. Apoi iarăşi le-a zis:

– Cu voi grăiesc, o, fiii mei cei săraci cu duhul, că şi pe pământ vă trebuiesc avuţii nevremelnice, ca să dobândiţi cu preţul acestora nebiruite arme, vrând a vă lupta, ca nişte buni ostaşi, cu întrarmaţii (diavoli) cei nevăzuţi ai iadului şi a pătimi până la sânge pentru Iisus Hristos Cel răstignit.

19. Iarăşi, cu duhul blândeţilor – zicea bătrânul – adaug porunci celor purtători de cruce fii ai mei sufleteşti, în ce chip să fiţi ca nişte îngeri în trup, neplecându-vă la deşertăciuni mincinoase, nici la răsfăţări neastâmpărate sau la plimbări nepotrivite darului vostru, după cuvântul cel zis de vasul alegerii: Toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de folos (I Cor. 6, 12).

20. Zicea iarăşi către ucenicii săi:

– Bunul vostru obicei şi podoaba chipului să fie întocmite după urmarea cea dreaptă, asemănându-vă celor tineri preacuvioşi sfinţi, care au fost de o vârstă cu voi întru firea omenească. Deci, pildă de fericită răbdare să luaţi de la Acachie cel întocmai cu mucenicii. Pildă de curată supunere să luaţi de la Dositei cel cu totul fără de răutate. Iar pildă de smerită înţelepciune să luaţi de la Zaharia cel mult pătimitor.

21. Iarăşi învăţa pe fiii săi:

– Fiilor, slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Ps. 2, 9). Că de veţi petrece zilele vieţii voastre cu luare-aminte de sine, iar nu întru nebăgare de seamă, atunci cu adevărat nu se va atinge de voi nici o meşteşugire diavolească.

22. Uneori spunea ucenicilor săi:

– Să ştiţi, fiii mei, că zavistia, pizmuirea, lăcomia, vicleşugul, mânia, pomenirea de rău şi trufia, acestea nu ştiu să cinstească pe cea plăcută lui Dumnezeu sporire duhovnicească. Patimile acestea rămân ca nişte săgeţi înfipte întru acelaşi blestem al neascultării strămoşeşti.

23. Alteori adăuga stareţul şi acestea:

– Întru nevoinţele voastre, fraţilor, se va proslăvi iubitorul de oameni Dumnezeu şi veţi moşteni pacea, care întoarce iarăşi la cea după fire laudă, pe cei ce se află cu mintea întreagă, făcându-vă multora oglindă vieţii spre îndreptare şi bucurându-vă întru lumina celor vii.

24. Zicea iarăşi stareţul Gheorghe:

– Fiii mei, câtă vreme am trăit împreună cu voi, altă grijă nu am avut, decât cum să vă apăr de tot felul de vătămări, ca pe nişte prunci înfăşuraţi cu străinătatea, şi să vă deştept a rămâne mereu sporiţi.

25. Fiilor, spunea cuviosul, cea mai cuprinzătoare poruncă, întru care se reazemă începutul mântuirii monahilor, este ca întocmai cu suflarea să cinstiţi supunerea unul către altul. Însă, nu cu ceva interes nebinecuvântat de Dumnezeu, ci pentru singur folosul aproapelui, ca să împliniţi şi dragostea cea hotărâtă din lege. Iar eu, nevrednicul, martor sunt pentru voi, fiii mei, cum că nu veţi fi întrebaţi la ziua judecăţii, nici veţi rămâne fără cercetare de sus. Iar de veţi amărî sufletul mai-marelui vostru cu neascultarea, atunci să vă gătiţi foarte mult de răspunsul cel pornit cu dreaptă mânie peste fiii neascultării, care lucru să nu fie!

26. Apoi adăugă şi aceste cuvinte:

– Nici după moartea mea să nu îndrăzniţi a ieşi de sub jugul Domnului, nici să vă întindeţi, cercând alte vieţi; ci să vă mulţumiţi cu acest încredinţat podvig (jug, povară), întru care sunteţi bine deprinşi şi chemaţi de însuşi Duhul Sfânt, având spre neruşinată pildă pe cei 24 de ani ai supunerii mele, când am fost sub ocârmuirea dreptului bătrân Kir Paisie, stareţul meu cel din chinovie.

27. Pentru fraţii cei de curând veniţi zicea:

– De s-ar întâmpla vreunii din fraţii cei de curând veniţi la călugărie a face gâlcevi, tulburându-vă prin lumeşti obiceiuri şi dând sminteală la tot soborul, făcându-se iubitori de sine cu tovarăşii, mâncători pe ascuns, făţarnici întru spovedanie, robi patimilor întru neînfrânată lăcomie şi, în scurt, batjocoritori de chipul îngeresc, acestora întâi să le gătiţi merinde pentru călătorie la drum. Apoi, fără de nici o cercetare cu epitimie (canon), să-i lăsaţi a se duce unde vor vrea, după cuvântul Domnului: Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Matei 20, 16). Dar, întorcându-se ei cu pocăinţă adevărată iarăşi în cinstea lor cea dintâi, să fie primiţi, nimic mustrându-i pentru cele trecute.

28. Monahilor şi clericilor învrăjbitori, nestatornici şi de-a pururea cârtitori, marele stareţ le poruncea să-şi aleagă una din aceste trei:

– Sau, cunoscându-vă neputinţele, îndată să arătaţi cucernicie şi să puneţi început bun; sau, luând binecuvântare de la povăţuitorul obştii, să vă căutaţi alt lăcaş, după râvna inimii voastre, unde să vă mântuiţi mai cu puţină osteneală; sau, şi mai bine, să faceţi plângere către stăpânescul scaun (către chiriarhul).

29. Spunea cuviosul că, de se vor întrarma călugării cu aceste patru arme, adică, întâi să facă toate cu binecuvântare; apoi să se spovedească adesea; apoi să ţină măsura dreptei socoteli şi să aibă smerita înţelepciune, atunci vor putea omorî toate patimile limbii, ale inimii şi ale simţurilor, făcându-se de-a pururea vrednici împărtăşirii dumnezeieştilor Taine.

30. Despre cea dintâi poruncă spunea stareţul ucenicilor săi:

– Nicidecum, fără binecuvântarea povăţuitorului obştii să nu cutezaţi a face nici cât de mic lucru, după cum legiuiesc Sfinţii Părinţi. Ci toate ostenelile voastre să treacă prin ştirea lui şi atunci cu adevărat vor fi primite la Dumnezeu. Iar de veţi schimba porunca, apoi să ştiţi că şi folosul odihnei nu va rămâne întru voi. Pentru că altfel, orice sfat veţi sfătui, risipi-l-va Domnul (Isaia 8, 10).

31. Despre Taina Spovedaniei, spunea fiilor săi:

– Vi se înnoieşte această tare poruncă, ca până la unul să mergeţi de trei ori pe săptămână către duhovnicii cei aleşi de sobor. Fiecare, unde va fi rânduit de întâistătătorul, la acela să-şi mărturisească toate ascunsele cugete şi greşeli, suspinând din adânc şi cerându-şi iertare, socotind a fi de faţă Însuşi cunoscătorul de inimi Dumnezeu. Iar nefăcând aşa, apoi singuri vă pricinuiţi groaznice căderi şi nici o sporire în suflet să nu aşteptaţi.

32. Despre a treia poruncă a dreptei socoteli, sfătuia pe ucenicii săi:

– De veţi simţi că vă supără ori în ce lucru dracul cel de amiază-zi, şoptindu-vă că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii, sau mai sfinţi şi cuvioşi, îndată să alergaţi la egumen, rugându-l să vă schimbe din ascultările cele de cinste în altele cu totul proaste, până veţi scăpa de robia cugetului mândriei şi veţi câştiga dreapta socoteală. Iar nefăcând aşa, apoi negreşit veţi pierde şi roada dreptăţii.

33. Iar despre smerita înţelepciune poruncea, zicând:

– Vă dau această poruncă mai râvnitoare, ca împătrit să aveţi străjuire cum să vă păziţi capul credinţei prin smerita înţelepciune, pentru a nu fi zdrobiţi de cel mai necurat duh al blestematei huliri, care pe mulţi din călugări, ce se ţineau a fi prea isteţi, i-au aruncat în deznădejde şi le-au zdrobit oasele de pe faţa pământului. Unul ca acesta, de voieşte în grabă a ruşina pe acel drac, cu sila să tragă pe inimă a se apropia şi el cu fraţii la anafură, la sărutat icoanele şi la orice îl va pune egumenul. Iar nefăcând aşa, apoi până la groapă îl va petrece acel duh rău, vrând să-l câştige prin deznădejde.

34. Pentru Sfânta Împărtăşanie astfel îndemna Cuviosul Gheorghe pe ucenicii săi:

– Părinteşte vă îndemn ca să nu treacă nici o lună, nefiind împărtăşiţi cu dumnezeieştile Taine. Ci, toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă cumineca de douăsprezece ori pe an, afară de alte neocolite pricini. Eu vă sfătuiesc, iubiţii mei fii, să nu vă abateţi alegând ceva din cele peste măsura voastră, nici a vă socoti cu cei de-a pururea vrednici împărtăşirii. Ci, precum de multe ori v-am zis, păziţi calea de mijloc, împlinind după puterea voastră pe cele cuviincioase pregătiri. Măcar trei zile de rând postindu-vă, îndrăzniţi a lua cu cucernicie de la sfinţitorul preot pe cele curăţitoare Taine.

35. Zicea iarăşi Cuviosul Gheorghe:

– Feriţi-vă, o, fiii mei, să nu vă înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântă-tori întru smerita turmă. Adică pe aceste cinci firi de oameni ce sunt încurcaţi cu străine aşezări sufleteşti: pe călugărul venit de aiurea, ce este numai rasofor; pe schimnic, care este mai presus de cinul vostru; pe cel ce este de neam mare; pe cel foarte învăţat şi nesupus; şi pe cel ce este peste fire lipsit de minte. Că ale acestora nepotrivite aşezări nu vă sunt de folos a rămâne cu voi. Însă, iarăşi, prin duhul blândeţilor vă poruncesc ca, văzându-i plecaţi spre căinţă cu adevărată umilinţă, să-i număraţi a fi bine primiţi cu cei dintâi, după cuvântul Domnului ce zice: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.

36. Marele stareţ, arhimandritul Gheorghe, considera că mântuirea călugărilor din viaţa de obşte atârnă de păzirea statornică a următoarelor cinci porunci aşezate în chipul crucii:

37. Spunea stareţul şi aceste cuvinte:

– Călugărul cel de bun neam şi cinstit, mult, puţin ce a adus cu sine, să le pună la mijloc spre mângâierea tuturor din obşte, împrumutând cu acestea pe Sfântul Ierarh Nicolae. Că, dimpreună cu părăsirea de toate, i-a primit Dumnezeu şi pocăinţa.

38. Iar despre tăierea voii zicea:

– De la călugărul cel de bun neam numai această mică slujbă i se cere, ca să nu creadă minţii sale mai mult decât celui ce îl povăţuieşte pe el. Ci, precum deodată a părăsit lumea, în acest chip să-şi taie şi voia sa. Şi cu aceasta a împlinit toată dreptatea.

39. Către iconomul obştii acestea poruncea marele stareţ:

– O, prea iubite fiul meu iconoame, întru cele mai uşoare iconomii fireşti vei săvârşi îndreptări de slujbă după cum Sfântul Nicolae îţi va povăţui mintea. Iar întru ascultările mai grele, cu nedumeriri de taină, să nu calci hotarul, ci să întrebi şi pe duhovnici, că atunci mai puţin vei greşi.

40. Zicea iarăşi:

– La toate ascultările să ai grijă a nu se face ceva pagubă, nici risipire fără de rânduială sau vătămare celor rânduiţi de tine în ascultare. Ci, la fiecare slujbă să aşezi câte trei oameni, ajutându-se unul cu altul.

41. Să-ţi fie în ştire şi aceasta, fiule – zicea bătrânul –, ca pe cei posomorâţi şi fricoşi la luptă, niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că, negreşit, te vor ruşina.

42. Apoi adăugă stareţul Gheorghe şi aceste cuvinte părinteşti către iconomul mânăstirii:

– Fiule iconoame, prea cu bună pază să cumpăneşti greşelile fraţilor, a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales cu multă milostivire, după duh. Că zice Hristos: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13).

43. Zicea şi acestea:

– Deşi multe căderi vor pătimi fraţii, ca nişte oameni cu neputinţe, şi felurite scârbe cu nemulţumire îţi vor pricinui, tu, fiul meu, nu-i mustra cu patimă, nici să-i osândeşti după obicei, ca să nu cazi şi tu din bunătăţi şi mai târziu vei rămâne cu mântuirea mai prejos decât cei ce de-a pururea cad şi se scoală.

44. Iarăşi zicea iconomului:

– Arată-te vesel spre fraţi şi foarte mult vei fi iubit de toţi. Şi chiar de vei pătimi întocmai ca dreptul Iov, să nu te aluneci dând vină asupra fraţilor sau cârtind asupra Ziditorului a toate. Că destul îţi este folosul a te păzi cu cinste de păcat şi a mângâia sufletele lor.

45. Altădată iarăşi învăţa pe iconom, zicând:

– Să ştii, fiul meu prea iubite, că şi rânduiala iconomiei celei dinlăuntrul sufletului este un dar foarte scump şi nu lesne de aflat, care întrece cu preţul toată agonisita cea trupească. Deci, să nu se vatăme fraţii, apropiindu-se de tine ca să ia folos. Şi nici tu să nu simţi durere când te vor necăji întru ceva. Numai prin harul acesta, ce este tăinuit de furii cugetelor, degrabă vei umple jitniţele faptelor bune, săturând din destul adunarea obştii.

46. La urmă adaugă şi aceste cuvinte:

– Fă-te ca un tată iubitor de fii şi te bucură de sporirea lor, că atunci şi ei îţi vor purta neputinţele tale.

47. Spunea stareţul ucenicilor săi:

– Fiilor, deprindeţi-vă cu rânduiala părintelui meu, Kir Paisie, care poate şi în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acestui drept bărbat este întemeiată pe şapte stâlpi neclătiţi şi întărită pe cele şapte Laude ale Maicii noastre, Biserica.

48. Zicea iarăşi:

– Se cuvine a nu tăinui vouă, fiilor mei, că mai ales trei odrasle ale bunătăţii stareţului meu, mi se pare că nu veţi putea degrabă a le vedea rodind aici, nici a le câştiga aşa uşor în scurtă vreme. Adică rugăciunea lui Iisus, povăţuirea de călugări mulţi şi împăciuirea monahilor de multe neamuri.

49. Cea dintâi odraslă este lucrarea minţii, adică făclia cea nestinsă a îndreptării sufletului, care povăţuieşte pe smeritul om către raiul cel gânditor şi îl face în stare să ajungă la măsura vârstei lui Iisus Hristos. Această lucrare departe se află de nişte pătimaşi ca noi.

50. Fraţilor, adăugă bătrânul, nu vă slobozesc a lua cuţit spre junghiere, cercând taina acestei lucrări, până ce veţi agonisi cărţi spre ajutor la meşteşugul ei. Pentru că nefiind bine iscusiţi, să nu vi se întâmple ceva mai rău şi veţi fi de râs vrăjmaşilor draci. Căci foarte cu anevoie nimeresc calea aceasta cei nedezbrăcaţi peste tot de materiile trupului, după cuvântul ce zice: „Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în oamenii aceştia, de vreme ce încă trup sunt şi numai cele pământeşti caută”.

51. Cea de a doua odraslă, continua stareţul, este ca nicidecum să nu primiţi în obşte mai mult decât 103 fraţi. Măcar de ar veni la voi orice faţă, aducându-vă toate bunătăţile pământului, să nu călcaţi aşezământul ce vi se hotărăşte, că atunci se vor naşte între voi urâte prigoniri şi veţi cădea în grele ispite şi nu veţi fi mângâiaţi de nimeni. Ci, numai după ce se vor muta unii către Domnul, să împliniţi locul şi numărul.

52. Cea de a treia odraslă, fraţilor, este ca să nu caute întâietate cineva din călugări sau din fraţii cei primiţi în obşte ce sunt de alte neamuri. Că mai bine este ca fiecare să se întrebe pe sineşi cum s-a făgăduit înaintea Sfântului Nicolae şi oare la ce a venit la mânăstire, îndestulându-se a fi cinstit cu cei de mijloc fericiţi ascultători şi numărat cu cei neînstrăinaţi de mila lui Dumnezeu.

53. Zicea şi acestea marele stareţ:

– Harul acestor trei bunătăţi, adică al lucrării minţii, al povăţuirii de popor mult şi al împăciuirii limbilor, nu multora s-a dat de la Dumnezeu.

54. Alteori, sfătuia cu stăruinţă pe ucenici:

– Părinteşte vă rog, pentru numele Preasfintei Treimi, să nu faceţi supusă această smerită obşte (Cernica) altor neamuri mai sporite, cât timp va locui măcar un singur suflet de român într-însa. Ci, ori greci, ori de altă limbă, să nu îndrăznească a păşi peste soarta românilor, nici ţine începătoria înlăuntrul bisericii sau în iconomia de afară. Numai cu învoire de obşte pot să fie ca o mână dreaptă românilor statornici, spre ajutor la greutatea vieţii.

55. Iar pe călugării cernicani astfel îi sfătuia bătrânul:

– Nici între voi, românii, să nu faceţi prigoniri, aflându-vă mai buni decât alţii şi să vă certaţi, zicând: că eu sunt pământean, iar acela este moldovean şi acesta transilvănean. Pentru că nu felul limbii româneşti judecăm, ci mai degrabă faptele credinţei cercăm. Iar de nu veţi ţine seamă de cuvântul ce v-am rugat, apoi să ştiţi, fiii mei, că multă plângere veţi moşteni, în loc de pace. Drept aceea, să nu călcaţi hotarul, căci toţi în curând vom muri şi vom stăpâni numai mormântul.

56. Pentru privegherile cele de peste an, aşa învăţa Cuviosul Gheorghe pe fiii săi:

– Iubiţilor, puneţi-vă la răbdare şi cu dragoste să închinaţi lui Dumnezeu în cursul unui an câte o priveghere de om, după numărul ce sunteţi adunaţi aici, în această vreme.

57. Zicea iarăşi:

– În tot lucrul bine este a păzi fiecare măsura de mijloc, atât pentru alinarea măririi deşarte, cât a fugi şi de omorâtorul păcat ce se naşte călugărului din trândăvie. Deci, să nu se îngreuieze inima voastră cu neînţelegerea, căci şi psalmistul zice: „Adormit-au cu somnul lor şi n-au aflat nimic”. Ci, vă hrăniţi sufletul cu rugăciunea cea de-a pururea curgătoare a străjuirii nopţii, ca să dobândiţi har cu prea bogată milă de sus.

58. Apoi continuă stareţul:

– Privegherile să le faceţi după rânduiala aceasta: 40 de privegheri la sfinţii cei aleşi de peste an, punându-le slujba după învoire frăţească şi făcând osteneală cinci ceasuri din noapte; 7 privegheri de câte şapte ceasuri să-i închinăm cu cuget smerit Maicii Domnului, la toate praznicele ei, întru cinstea şi mărirea pururea Fecioarei Maria; 12 privegheri la praznicele împărăteşti ale Însuşi Ziditorului a toată făptura şi Mântuitorului nostru, făcând osteneală câte nouă ceasuri din noapte, după numărul celor nouă cete de îngeri care îl slăvesc neîncetat; 3 privegheri de toată noaptea, de câte douăsprezece ceasuri, din care: una la întâi septembrie pentru biruinţa şi întemeierea prea înălţatului nostru domn; a doua, la întâi martie, pentru fericita sănătate şi buna sporire a preasfinţitului nostru mitropolit; iar a treia, la 6 decembrie, spre ziua hramului, întru cinstea şi pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae.

59. La urmă, adăugă stareţul şi aceste cuvinte:

– Săvârşiţi-le pe toate cu bună rânduială, o, fiii mei. Purtaţi grijă a nu fi lipsit cineva de harul privegherilor, nici să rămâneţi bătând afară la uşa milostivirii lui Dumnezeu. Ci mai ales voi, clericii, cu foarte mare pază să umblaţi, nesocotind a fi mică pagubă a scădea măcar o cirtă din lege, că scris este: Cel ce nu se osteneşte după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 5).

60. Pentru canonul şi pravila de la chilii, astfel învăţa Cuviosul Gheorghe pe fiii săi duhovniceşti:

– Am rânduit să faceţi şi ceva canon pe la chilii, care este după măsură cumpănit şi cu putinţă fiecăruia a-l săvârşi. Socotiţi, fiii mei, mai întâi să nu aveţi unii spre alţii pomenire de rău, ca să nu apună soarele întru mânia voastră (Efeseni 4, 26).

61. Apoi zicea:

– Cei ce ştiţi carte, vrând de cu seară a vă odihni, alegeţi a citi una din acestea două: sau molitfele spre somn sau Canonul Îngerului. Iar deşteptându-vă din somn, să citiţi iarăşi sau icoasele Maicii Domnului sau molitfele dimineţii.

62. Zicea iarăşi stareţul:

– La închinăciuni dăm voie, sau 300 de cele mai mici să faceţi, sau 100 de metanii până la pământ. Asemenea pogorâm hotarul milei şi către cei cu totul slabi ce nu sunt cărturari. Să facă deci, sau 700 închinăciuni mici, sau 300 metanii mari, păzind întocmai până la moarte această legătură, afară doar de sâmbete, de Duminici şi praznice cu dezlegare, că atunci metanii mari nu se fac.

63. De se află cineva râvnitor, iubind a le săvârşi pe toate cele rânduite fiecărei zile, acesta despre noi să fie slobod şi binecuvântat. Însă şi stihul cel rânduit călugărului, toţi, de obşte, să-l aveţi întru pomenire. Adică de-a pururea culcându-vă şi sculându-vă să ziceţi aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

64. La urmă adăugă stareţul şi acestea:

– Zis-a un mare filosof cum că celor înţelepţi puţine le trebuiesc. Astfel şi voi, fiii mei, citind multe scripturi, măcar numai să fiţi cucernici. Măcar să nu pizmuiţi celor împlinitori de porunci, ca să nu rămâneţi şi nelucrători din rea voire; ci, cât aveţi încă vreme, sârguiţi-vă fiecare cât poate.

65. Iar pentru măsura somnului, spunea marele stareţ:

– Fiilor, să vă arăt puţine şi pentru greutatea somnului, numit şi moarte a sufletului, ca să-i ştiţi măsura şi sorocul odihnei. Precum din patru stihii este alcătuită lumea de Dumnezeu, într-acest chip se cuvine şi somnului să-i despărţim vremea şi, drept cumpănindu-l, să-i lăsăm daraua numai întru a patra parte de măsură. Adică iarna să vă odihniţi dormind noaptea şase ceasuri. Iar vara, patru ceasuri noaptea şi două ceasuri ziua. Şi numai atât. Iar dacă încă nu ajung dramurile firii unora din slăbănogi, apoi lăsăm voie la începătorul obştii (egumenul) a le mai face ceva adaos, pe cât va socoti.

66. Zicea iarăşi fiilor săi:

– Precum v-am spus a păzi rânduiala privegherilor, în acelaşi chip se cuvine şi în toate zilele a nu lipsi nici un frate de la cele şapte laude ale Bisericii, după hotărârea marelui psalmist ce zice: De şapte ori pe zi Te-am lăudat pe Tine, Doamne (Ps. 118, 164).

67. Sosind vremea cântării de noapte, străjerul cel rânduit să nu lipsească din pridvor, ci cu bună pază să ia în scris pe toţi fraţii, cine la ce vreme a intrat. Iar după sfârşit, să ducă mărturia la egumen, ca pe cei întârziaţi de la rugăciune să-i rânduiască sub duhovnicească epitimie. Adică, sau plecându-i va face metanii, sau oprindu-i a nu mânca într-acea zi.

68. La urmă a adăugat cuviosul şi acestea:

– Să nu vă obişnuiţi, fraţilor, a umbla din loc în loc, bătând vânturi fără de folos şi rezemându-vă de umbra necuratelor păreri. Ci vă întăriţi unul pe altul şi faceţi roduri vrednice de pocăinţă. Iar părăsind voi lăcaşul acesta, veţi cădea sub grea epitimie (canon), ca nişte netrebnici însoţirii celor aleşi.

69. În anul 1806, la 3 decembrie, îmbolnăvindu-se de moarte, Cuviosul Gheorghe a chemat la sine pe toţi şi le-a zis:

– Copiii tatei, dragoste să aveţi între voi! Să ştiţi că la Cernica va merge bine până la al patrulea stareţ, iar de aici Dumnezeu ştie. Apoi, dându-şi duhul în mâinile Domnului, a fost îngropat în pridvorul bisericii Sfântul Gheorghe din insula mică.

MONAHUL GHERONTIE DASCĂLUL Mânăstirea Neamţ († 1812)[190]

Cuviosul Gherontie era unul din ucenicii stareţului Paisie şi cel dintâi părinte duhovnicesc al mitropolitului Grigorie Dascălul (1823–1834). Originar din Moldova, el a intrat ca vieţuitor în Mânăstirea Neamţ cu puţin înainte de venirea stareţului Paisie (1779). Apoi, fiind iscusit la minte, a fost trimis împreună cu monahul Doroftei la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, pentru a deprinde limba greacă. Aici a cunoscut pe tânărul Gheorghe Miculescu, mitropolitul de mai târziu al Ţării Româneşti, pe care l-a adus la Mânăstirea Neamţ şi l-a călugărit cu numele de Grigorie.

După terminarea şcolii, monahul Gherontie a devenit un iscusit traducător al Sfinţilor Părinţi de limbă greacă. Împreună cu fiul său duhovnicesc, ierodiaconul Grigorie, au tradus la Mânăstirea Neamţ numeroase cărţi patristice, din care cele mai multe au fost tipărite. Vestea despre aceşti doi călugări iscusiţi în cele duhovniceşti şi pricepuţi la tălmăcirea cărţilor bisericeşti se răspândise în tot pământul românesc. Erau cunoscuţi atât mitropoliţilor Veniamin Costachi şi Dionisie Lupu, cât şi episcopilor de la Buzău, Râmnicu-Vâlcea şi Argeş.

În anul 1812, monahul Gherontie împreună cu ierodiaconul Grigorie se duc în Muntele Athos, „să se închine sfintelor mânăstiri celor de acolo şi să se întâlnească cu părinţii cei cuvioşi, pentru folosul sufletului”. La întoarcere, însă, cad între tâlhari la Filipopoli, peste Dunăre, unde Cuviosul Gherontie moare ca un adevărat martir. Ucenicul său îl îngroapă la Mânăstirea Anarghiri din apropiere şi se întoarce la Neamţ. După şapte ani îi aduce osemintele şi le depune în gropniţa mânăstirii de metanie.

CUVIOSUL SISOE SIHASTRUL Ctitor şi egumen al Schitului Rarău (secolele XVIII–XIX)

Acest cuvios părinte sihăstrea în Munţii Rarăului, pe la sfârşitul secolului XVIII. Numele său era cunoscut în toate satele din împrejurimi. Sihaştrii din codri îl aveau de povăţuitor, fiind vestit ascet şi lucrător al rugăciunii lui Iisus, iar credincioşii de prin sate îl aveau de părinte duhovnicesc şi mijlocitor către Dumnezeu.

Auzind de nevoinţa lui, călugării din Schitul Rarău l-au ales egumen şi întâistătător al obştii lor. Şi era egumenul Sisoe ca o lumânare în sfeşnic pentru toţi, adunând în schit mai mulţi ucenici şi povăţuind pe toţi pe calea mântuirii. Dar, văzând cuviosul că bisericile ortodoxe, mânăstirile şi schiturile din nordul Moldovei erau persecutate de autorităţile catolice austriece, a socotit să mute Schitul Rarău în partea de sud a muntelui, care aparţinea de Moldova.

În vara anului 1800, egumenul Sisoe s-a pregătit să treacă cordonul (frontiera) austriac. Deci, adunând în schit 30 de ţărani cu cai de munte, a aşezat pe ei catapeteasma bisericii, odoarele, cărţile de cult şi puţina avere a schitului. Apoi, făcând rugăciune la Maica Domnului şi sărutându-i sfânta icoană, împreună cu tot soborul, au trecut noaptea frontiera, fără să fie observaţi de austrieci. Egumenul însuşi mergea înainte cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni şi se ruga cu lacrimi să fie izbăviţi de tot răul.

În zorii zilei au poposit într-o frumoasă poiană de munte, aproape de locul numit „Piatra Zimbrului”. Aici au aşezat icoana Maicii Domnului într-un trunchi de brad şi au făcut priveghere şi liturghie de mulţumire lui Dumnezeu. Apoi au construit o biserică de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cum se vede până astăzi, în care au aşezat catapeteasma şi sfânta icoană, protectoarea schitului. Alături au construit chilii pentru călugări şi cele de nevoie. Aşa a reînnoit Cuviosul Sisoe Schitul Rarău, scoţându-l de sub ocupaţie străină.

Adunând în jurul său peste 20 de călugări şi învăţându-i pe toţi dragostea de Dumnezeu, după câţiva ani s-a strămutat la cereştile lăcaşuri.

SCHIMONAHIA NAZARIA Mânăstirea Văratic († 1814)[191]

Viaţa schimonahiei Nazaria a fost din început înconjurată de necazuri şi ispite. Era de loc din Braşov. Mai întâi a fost căsătorită şi a născut doi copii. Apoi, murindu-i soţul, a rămas din tinereţe văduvă. Nu după mulţi ani, cu voia lui Dumnezeu, i-au murit şi copiii. Rămânând singură şi dorind să slujească lui Hristos, a intrat în nevoinţa vieţii călugăreşti. Mai întâi a petrecut în Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost făcută rasoforă cu numele de Natalia. Apoi se mută la Schitul Bonţeşti. Aici primi marele şi îngerescul chip sub numele de Nazaria.

Dorind o nevoinţă duhovnicească mai înaltă, schimonahia Nazaria a venit în ţinutul Neamţ, la Schitul Pârâul Carpenului–Pipirig. Aici a cunoscut pe marele duhovnic Iosif Pustnicul, care a strămutat obştea de aici la Schitul Durău, sub Muntele Ceahlău, unde luă fiinţă o renumită sihăstrie de călugăriţe. La Durău s-a nevoit schimonahia Nazaria 14 ani de zile, în tăcere, în post, în rugăciune şi ascultare, devenind egumenă a acelei alese sihăstrii. Şi era aşa de blândă, smerită şi înţeleaptă, încât o iubeau toate ca pe o adevărată mamă duhovnicească.

În anul 1788, după întemeierea Mânăstirii Văratec, Cuviosul Iosif Pustnicul a adus pe schimonahia Nazaria de la Durău şi a pus-o stareţă în Văratec. Astfel, smerita mireasă a lui Hristos, părăsind liniştea, se face începătoare unei obşti noi, devenind prima stareţă a Mânăstirii Văratec. Şi a condus cu multă înţelepciune duhovnicească soborul mânăstirii, din anul 1788 până în anul 1814. La aceasta a fost ajutată nu puţin de Cuviosul Iosif şi mai ales de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, protectoarea mânăstirii.

După ce formă o frumoasă obşte de călugăriţe cu peste o sută de surori şi rândui toate bine, schimonahia Nazaria s-a mutat din viaţa aceasta, pentru a lua plata ostenelilor sale.

ARHIMANDRITUL TIMOTEI Stareţ al Mânăstirii Cernica († 1816)[192]

Acest cuvios părinte era pământean de neam din Câmpia Bărăganului. Auzind de Schitul Cernica şi de stareţul Gheorghe, a părăsit din tinereţe grijile lumii şi a venit să slujească lui Hristos. Şi era unul din cei mai iubiţi ucenici ai marelui stareţ.

În anul 1784, tânărul Timotei a fost călugărit împreună cu alţi 32 de fraţi. În anul 1793 a fost hirotonit preot şi numit egumen al Mânăstirii Cernica, după ce Cuviosul Gheorghe duce o parte din călugări la Mânăstirea Căldăruşani. Astfel, ieromonahul Timotei devine cel mai apropiat colaborator al stareţului său, fiind blând, smerit, ascultător în toate şi iubit de întreaga obşte.

După moartea stareţului Gheorghe, obştea Mânăstirii Cernica a ales stareţ, la 5 aprilie, 1807, pe părintele Timotei ieromonahul. Şi a povăţuit bine sfânta mânăstire 9 ani de zile, făcând multe şi însemnate îmbunătăţiri şi păzind cu sfinţenie aşezământul înaintaşului său. În toamna anului 1807 a primit între vieţuitorii mânăstirii pe tânărul frate Constantin, care avea să devină mai târziu Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. În anul 1809, stareţul Timotei începe construcţia unei mari biserici pe insula Sfântul Nicolae, în locul vechii biserici distruse de cutremur. În anul 1813, arhimandritul Timotei fondează Mânăstirea de maici Pasărea, în pădurile din apropiere, unde mai târziu s-au nevoit multe din rudele părinţilor de la Cernica.

Pe lângă aceste înnoiri, stareţul Timotei s-a îngrijit nu puţin şi de menţinerea vieţii duhovniceşti în obştea formată cu atâta trudă de Cuviosul Gheorghe. A mărit numărul fraţilor din obşte, a continuat tipicul slujbelor şi ascultărilor rânduite în aşezământul lăsat mânăstirii şi, mai ales, a menţinut unitatea şi dragostea între fraţi. Pentru viaţa lui aleasă, pentru înţelepciunea şi blândeţea cu care păstorea turma lui Hristos, stareţul era iubit şi respectat de toţi, ca un adevărat părinte duhovnicesc.

La 3 martie, 1816, arhimandritul Timotei s-a mutat la Domnul, lăsându-şi ucenicii lipsiţi de mângâierea sa părintească.

EPISCOPUL IOSIF DE ARGEŞ († 1820)[193]

Acest episcop este vrednic de pomenit între cei mai aleşi ierarhi ai Bisericii noastre din secolul XIX, atât pentru buna chivernisire a Eparhiei Argeşului, cât şi pentru râvna cu care stăruia la traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti.

S-a născut în satul Malaia de pe râul Lotru–Craiova, în jurul anului 1750. Tatăl său, fiind preot, l-a învăţat carte din copilărie. Apoi se retrage la Mânăstirea Cozia, unde se călugăreşte. Mai târziu este hirotonit şi numit egumen la Mânăstirea Sfântul Dumitru din Craiova. În anul 1792 este hirotonit arhiereu cu titlul de „episcop al Sevastiei”. Iar la sfârşitul anului 1793 este numit episcop al Eparhiei Argeşului, abia reînfiinţată, pe care o păstoreşte cu duhovnicească râvnă şi înţelepciune timp de 27 de ani.

Ca un iscusit slujitor al Bisericii lui Hristos, s-a străduit să înnoiască mai multe biserici, mânăstiri şi schituri din eparhia sa. Astfel, între anii 1797–1800 a construit noi chilii şi un paraclis de iarnă la Mânăstirea Curtea de Argeş şi a reînnoit catedrala voievodală, împodobind-o cu picturi şi odoare. Pentru moaştele Sfintei Mucenice Filofteia a făcut o raclă nouă şi a turnat un clopot mare cu a sa cheltuială. A reparat, de asemenea, Mânăstirile Stâni-şoara–Argeş şi Antim din Bucureşti.

Fiind un bun cărturar şi statornic apărător al Ortodoxiei româneşti, s-a ostenit toată viaţa să traducă şi să tipărească cărţi de slujbă şi de apărare a dreptei credinţe în Hristos. Din cărţile traduse de episcopul Iosif din limba greacă se pot aminti: Octoihul – 1774 şi 1794; Urmarea lui Hristos – 1792 şi Comoara dreptei credinţe – 1793. Iar dintre cărţile traduse la cererea lui, îndreptate şi tipărite cu a sa cheltuială, amintim: cele 12 Mineie tipărite la Buda în anii 1804–1805; Slujba Sfântului Nifon – 1806; Octoihul, tradus de monahul Gherontie şi ierodiaconul Grigorie din Mânăstirea Neamţ – 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, împotriva uniaţiei din Transilvania, tradusă de ierodiaconul Grigorie şi tipărită la Mânăstirea Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la Antifoanele celor 8 glasuri, tradusă de acelaşi monah Gherontie la cererea sa şi tipărită la Mânăstirea Neamţ în 1817, precum şi altele.

Episcopul Iosif mărturisea dreapta credinţă şi prin exemplul vieţii sale, fiind un bun slujitor al Bisericii şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În anul 1808 avea în eparhia sa 114 biserici de zid, 250 biserici de lemn, 699 preoţi de mir, 30 ieromonahi, 445 diaconi, 3 ierodiaconi şi 24 mânăstiri şi schituri.

Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a săvârşit din viaţă la Mânăstirea Antim, în toamna anului 1820 şi a fost îngropat lângă biserică.

CUVIOŞII PĂRINŢI DIN MÂNĂSTIREA SECU (Ucişi de turci în septembrie 1821)

Se cuvine să facem pomenire aici şi de cuvioşii părinţi – călugări, ierodiaconi şi ieromonahi – ucişi de turci în luptele date la Mânăstirea Secu în toamna anului 1821, împotriva eteriştilor greci.

Odată cu ocuparea mânăstirii de către eterişti, au fost reţinuţi înăuntru şi câţiva mireni dimpreună cu treizeci de călugări. Turcii, căutând să izgonească pe răsculaţi, au asediat mânăstirea. Apoi, după două luni de rezistenţă şi de mari sacrificii, mânăstirea a fost incendiată şi răsculaţii au deschis porţile. În ceasul acela s-a dezlănţuit un cumplit atac în curte şi în biserică, murind de ambele părţi multe de fiinţe omeneşti. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în acel măcel au fost ucişi cu sabia 28 de călugări nevinovaţi din obştea Mânăstirii Secu şi apoi îngropaţi în aceleaşi gropi comune din apropiere[194].

Uciderea acestor cuvioşi călugări în propria lor mânăstire este un fapt unic în istoria monahismului nostru. Aceasta ne aminteşte de Cuvioşii Părinţi ucişi de beduini în Sinai, în Rait şi la Mânăstirea Sfântul Sava, în secolele IV–VI. Martor al acestui măcel a fost Cuviosul Zosima, un mare sihastru de la Pocrov, care a scris în însemnările sale câteva pagini zguduitoare.

Se cuvine, dar, să ne amintim cu recunoştinţă de aceşti călugări, martiri fără nume, care şi-au vărsat sângele nevinovat pentru dragostea lui Hristos. Se spune din bătrâni că până în zilele noastre apar pe pământ pete roşii de sânge, pe locul unde au fost tăiaţi cu sabia cuvioşii martiri români.

ARHIMANDRITUL ILARIE Stareţ al Mânăstirii Neamţ (1818–1823)[195]

Arhimandritul Ilarie era originar din Bucovina, fiind unul din duhovnicii de frunte ai Mânăstirii Neamţ şi ucenic al stareţului Paisie. Despre acest cuvios stareţ scrie în arhiva mânăstirii că era „drept moldovean, om împodobit cu multe fapte bune, pricopsit (îmbogăţit) în cele duhovniceşti şi politiceşti, viteaz în toate scârbele şi întâmplările ce-i veneau”.

Cea dintâi grijă a sa a fost menţinerea vieţii duhovniceşti în marea lavră şi în cele patru schituri ale sale. Pe atunci, Mânăstirile Neamţ şi Secu numărau peste 500 de călugări în viaţa de obşte şi aproape 100 de sihaştri în pădurile din împrejurimi, mai ales în jurul Schiturilor Pocrov, Sihăstria şi Sihla. Stareţul Ilarie se străduia să păstreze unitatea deplină între monahi, râvna pentru biserică, pentru rugăciune, pentru ascultare desăvârşită şi pentru citirea scrierilor Sfinţilor Părinţi. Sub îndrumarea lui s-au tipărit în tipografia Mânăstirii Neamţ şi câteva cărţi bisericeşti de mare importanţă, precum: Cuvintele Sfântului Isaac Sirul (1819), Sfânta Evanghelie (1821), în cea mai aleasă ediţie; Carte pentru pravilă (1823) şi Psaltirea (1823–1824).

Sub stareţul Ilarie au venit grele încercăre peste mânăstirile din ţinutul Neamţ, şi anume, luptele dintre turci şi eteriştii greci, incendierea Mânăstirii Secu şi a Schitului Sihăstria, risipirea călugărilor prin sate şi păduri şi jefuirea sfintelor lăcaşuri. Stareţul Ilarie, fiind insuflat de Dumnezeu, a ascuns în munţi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, precum şi tipografia. Apoi, plătind o sumă de bani, a izbăvit Mânăstirea Neamţ de foc şi pustiire.

În anul 1822, când s-a liniştit Moldova, stareţul a trimis trei călugări şi au adus icoana Macii Domnului din munte. Iar el împreună cu toată obştea au întâmpinat-o cu lacrimi, au aşezat-o din nou în biserică şi au făcut rugăciuni de mulţumire şi priveghere de toată noaptea. În locul unde a fost ascunsă icoana, stareţul a întemeiat Schitul Icoana, în cinstea Maicii Domnului, cum se vede până astăzi.

După şase ani de povăţuire a marii lavre, când obştea se întemeiase din nou, Cuviosul Ilarie s-a simţit chemat de Hristos şi a adormit cu pace în toamna anului 1823, fiind plâns de tot soborul.

CUVIOSUL IOSIF PUSTNICUL Mare duhovnic al Mânăstirii Văratic († 1828)[196]

a. Viaţa

Ieroschimonahul Iosif „Pustnicul” a strălucit în monahismul nostru ca o făclie de mult preţ, din a doua jumătate a secolului XVIII, până la începutul secolului trecut. Căci era sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot şi duhovnic renumit, părinte adevărat pentru mireni şi călugări şi bun organizator de mânăstiri. Iată faptele cele mai importante ale Cuviosului Iosif, numit de toţi „Pustnicul”.

Acest mare duhovnic era de loc din ţinutul Neamţ. Iubind pe Hristos, a îmbrăţişat din tinereţe viaţa călugărească. Mai întâi s-a nevoit în obştea Mânăstirii Neamţ, întrecând pe mulţi cu smerenia şi ascultarea. Văzând aceasta, stareţul lavrei l-a făcut călugăr şi ieromonah. Mai târziu, râvnind marilor părinţi, ieroschimonahul Iosif s-a retras la singurătate, în pădurile seculare din apropierea Schitului Sihla. Acolo s-a nevoit mulţi ani în post şi rugăciune, împreună cu doi ucenici ai săi. Până astăzi, locul acela poartă numele de „Chiliile lui Iosif”.

La rugămintea stareţului Paisie, Cuviosul Iosif ajunge duhovnic la o mică sihăstrie de călugăriţe de la Pârâul Carpenului–Pipirig, în anul 1780. De aici se mută cu toată obştea la Schitul de maici Durău, lângă Ceahlău. Acolo organizează o sihăstrie călugărească renumită în partea locului. În 1785 se retrage iarăşi la linişte în pădurile Văratec, ajutând la întemeierea mânăstirii cu acelaşi nume, împreună cu schimonahiile Olimpiada şi Nazaria.

După ce formează o obşte de peste 200 de călugăriţe, pe care le povăţuieşte duhovniceşte mai bine de 30 de ani, Cuviosul Iosif Pustnicul se mută în odihna lui Hristos, în anul 1828, şi este înmormântat în biserica mare ctitorită de el.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Se spunea despre Cuviosul Iosif că atât de mult sporise în viaţa duhovnicească, încât ajunsese unul din cei mai renumiţi sihaştri din Munţii Sihlei. Se învrednicise încă şi de darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate, cum puţini erau în vremea sa.

2. Se mai spunea despre el că avea doi ucenici din Mânăstirea Neamţ, pe schimonahii Gherontie şi Gherman. Toţi trei împreună se rugau, privegheau ziua şi noaptea şi se sileau să împlinească poruncile lui Hristos şi să cânte măririle lui Dumnezeu.

3. Locuinţa Cuviosului Iosif şi a ucenicilor săi era formată din trei chilii de lemn şi pământ, aşezate într-o poiană, alături de un mic paraclis. Bătrânul cobora din pustie foarte rar. Hrana şi-o procurau din fructele de pădure şi din legumele cultivate în jurul chiliilor. Şi astăzi se mai văd în poiană urmele „Chiliilor lui Iosif”, pârâul şi poiana care îi poartă numele şi câţiva pomi fructiferi.

4. Ieroschimonahul Iosif era cunoscut de călugării din ţinutul Neamţ ca un foarte iscusit duhovnic şi mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. De aceea, veneau la el pentru cuvânt de folos şi spovedanie numeroşi sihaştri din Munţii Sihlei şi din pădurile Agapiei, călugări şi egumeni din Schiturile Sihăstria, Sihla, Pocrov şi Mânăstirea Neamţ. Iar bătrânul îi primea pe toţi cu dragoste, îi asculta, îi învăţa tainica lucrare a rugăciunii lui Iisus, îi mărturisea şi, după ce îi ospăta cu mâncare pustnicească, îi libera cu pace la chiliile lor.

5. Cuviosul Iosif Pustnicul a fost şi un vestit organizator de sihăstrii în ţinutul Neamţ. Căci, fiind rânduit părinte duhovnicesc la Schiturile de maici Pârâul Carpenului, Durău şi Mânăstirea Văratec, pe toate le-a împodobit cu viaţă de obşte, cu slujbe alese şi cu călugăriţe râvnitoare pentru Hristos, care trăiau în multă dragoste, în ascultare şi necontenită rugăciune.

6. Despre acest mare sihastru se spune că avea aşa de mare râvnă la zidirea sfintelor lăcaşuri, că singur ajuta pe lucrători. Între anii 1790–1800, când s-a construit biserica Mânăstirii Văratec cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, duhovnicul Iosif căra cu mâinile sale piatră, var, nisip şi apă şi le urca pe schelă. Iar pentru lucru aduna bani de la cei avuţi şi cu dare de mână şi plătea lucrătorii. Astfel, Cuviosul Iosif este cinstit ca cel dintâi ctitor şi duhovnic al Mânăstirii Văratec.

7. Deşi petrecea în obşte, bătrânul ducea viaţă duhovnicească în asceză şi necontenită rugăciune. Iar pentru sfinţenia vieţii sale a fost binecuvântat de Dumnezeu cu darul vindecării şi al mângâierii oamenilor. Zilnic veneau la el mireni şi călugări pentru cuvânt de folos. Veneau oameni bolnavi de duhuri necurate şi se întorceau înapoi mângâiaţi şi vindecaţi.

8. Fiind înaintevăzător, Cuviosul Iosif, numai cât privea pe cineva în faţă, înţelegea de ce patimi şi gânduri era luptat sau de ce boală suferea. De aceea, cunoscând pricina, vindeca pe toţi cu rugăciunile sale, căci era unul din cei mai renumiţi duhovnici şi dascăli ai rugăciunii din ţinutul Neamţ.

9. Mai înainte de obştescul său sfârşit, Cuviosul Iosif a prevestit că vor veni tulburări mari şi răzmeriţe peste ţara Moldovei. Satele şi mânăstirile vor fi jefuite, Mânăstirea Neamţ va rămâne un timp pustie, iar celelalte – Agapia, Secu, Sihăstria şi Văratec – vor fi arse de foc. Această profeţie a ieroschimonahului Iosif Pustnicul s-a împlinit în toamna anului 1821, în timpul răscoalei eteriste.

CUVIOSUL PIMEN IEROSCHIMONAHUL Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica (1762–1831)[197]

a. Viaţa

Acest cuvios părinte a fost un mare nevoitor şi duhovnic al Mânăstirii Cernica. S-a născut în Bucureşti, în anul 1762. În 1784 a intrat în viaţa monahală, ca ucenic al stareţului Gheorghe. După trei ani a fost călugărit, iar puţin mai târziu a fost hirotonit diacon şi preot.

Ieroschimonahul Pimen s-a nevoit în Mânăstirea Cernica până după moartea stareţului Gheorghe. În anul 1812 se duce la Sfântul Munte, iar în anul 1818 arhimandritul Dorotei, stareţul Cernicăi, îl cheamă la metanie, unde rămâne ca părinte duhovnicesc al obştii până la sfârşitul vieţii sale.

La 29 august, 1831, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat lângă biserica veche a Sfântului Gheorghe din insula mică.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Ieroschimonahul Pimen a fost cel mai iubit şi apropiat ucenic al marelui stareţ Gheorghe, pe lângă care a crescut şi s-a format duhovniceşte timp de 22 de ani. De la el a deprins să fie iubitor de linişte, blând, smerit cu inima şi foarte râvnitor pentru casa Domnului. De la el a învăţat să săvârşească cele sfinte „cu frică şi cu cutremur” şi să iubească oamenii. De la stareţul Gheorghe a învăţat Cuviosul Pimen meşteşugul Sfintei Spovedanii şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus.

2. Acest cuvios părinte a fost rânduit de Dumnezeu să fie povăţuitor şi părinte duhovnicesc al fericitului Calinic. În anul 1807 când acesta vine la Cernica, stareţul Timotei îl încredinţează ca pe un odor de mare preţ duhov-nicului Pimen, „fiindcă era un bătrân iscusit în călugărie şi cel dintâi ucenic al stareţului Gheorghe, om cu viaţă înaltă, după cum mai mulţi ucenici ai lui mărturisesc”.

3. Părintele Pimen a povăţuit duhovniceşte pe fericitul Calinic din anul 1807 până în anul 1812, când se duce la Sfântul Munte. Iar după întoarcerea în ţară, i-a fost duhovnic până în anul 1831, când bătrânul se mută la cele veşnice. Şi a povăţuit cu atâta înţelepciune pe Cuviosul Calinic prin rugăciune, prin cuvânt şi prin exemplu, încât în puţini ani ucenicul şi-a întrecut dascălul său.

4. Retrăgându-se Cuviosul Pimen la linişte în insula mică, s-a nevoit mulţi ani acolo în tăcere şi rugăciune. Ascultarea lui cea mai aleasă, rânduită de Sfântul Calinic, a fost aceea de a spovedi şi mângâia pe oameni. Faima vieţii lui ajunsese peste tot şi alergau la el nu numai călugări, ci şi mireni, de se mărturiseau şi cereau cuvânt de învăţătură.

5. Dorind să deprindă mai bine lucrarea minţii şi să se folosească de părinţii atoniţi, în anul 1812 a plecat la Sfântul Munte cu ucenicul său, Damaschin. Acolo s-a nevoit şase ani la linişte, într-un loc pustiu, în priveghere, în rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, biruind ispitele vrăjmaşului.

6. După întoarcerea bătrânului din Athos, părinţii din Cernica „nu se împăcau să le fie stareţ Cuviosul Pimen, pentru că el voia să facă chinovie chiar ca la Sfântul Munte, şi părinţii de aici, fiind neobişnuiţi cu acea viaţă aspră, nu voiau să strice legile stareţului Gheorghe, începătorul acestei obşti”. De aceea, călugării au ales stareţ pe fericitul Calinic, ucenicul său, iar părintele Pimen a rămas duhovnicul obştii până la sfârşitul vieţii sale.

7. Acest îmbunătăţit bătrân era un călugăr de linişte şi de rugăciune. Ziua şi noaptea era nelipsit de la biserică şi de la ascultare, iar în timpul liber sculpta cruci şi le împărţea la fraţi. Permanent lucra cu mâinile, iar cu mintea zicea rugăciunea lui Iisus.

8. Se spunea despre acest cuvios că era foarte înţelept şi iscusit la cuvânt. Însuşi Sfântul Calinic, în vremuri de primejdie şi nedumerire, venea la el ca la părintele său duhovnicesc şi niciodată nu ieşea din cuvântul lui.

9. În anul 1829, într-o noapte de iulie, Sfântul Calinic a avut o înfricoşată vedenie. Atunci, îndată luându-şi rasa, a alergat la părintele Pimen în insula mică şi, intrând în chilie, i-a spus vedenia. Iar bătrânul i-a răspuns:

– Nu este, fiule, nălucire diavolească, ci este adevărată vedenie dumnezeiască, pentru că şi mie mi s-a arătat de trei ori în această noapte aceeaşi vedenie. După ce mi-am făcut canonul, m-am aşezat pe acest scaun să mă odihnesc puţin până va toca de Utrenie, şi m-a furat somnul. Odată am văzut că se deschide uşa chiliei şi a intrat părintele stareţ Gheorghe şi cu dânsul alţi doi. Unul era îmbrăcat arhiereşte şi altul ostăşeşte, pe care îi asemănam cu Sfântul Nicolae şi Sfântul Gheorghe. A zis arhiereul către stareţ: „Cum se nevoieşte fiul Pimen în podvigul (cinul) călugăresc?” Stareţul i-a răspuns: „Bine petrece până acum, cu rugăciunile preasfinţiei tale”. Şi întorcându-se Sfântul Nicolae către mine, mi-a zis:

– Fiule Pimen, să te duci să spui fiului Calinic să zidească în ostrovul acesta o biserică în numele Sfântului Gheorghe, ca să nu fie călugării amestecaţi cu mirenii, că se va defăima chipul monahicesc.

Iar Sfântul Gheorghe mi-a adăugat:

– Şi tot ce-ţi va trebui noi vom trimite!

Iar stareţul Gheorghe mi-a zis:

– Fiule Pimen, să fii îndemnător la acest lucru! Şi la urmă a zis: Vino la biserică! În clipa aceea m-am deşteptat.

La biserică, în vremea canoanelor, am adormit puţin şi iar mi s-au arătat cei trei bărbaţi. După Utrenie am venit la chilie şi, şezând pe acest scaun, fiind foarte ostenit, am adormit puţin şi a venit iar stareţul cu acei doi şi m-au împins cu mâna, zicându-mi:

– Scoală-te de spune fiului Calinic să nu mai zăbovească!

Auzind toate acestea Sfântul Calinic şi fiind îndemnat de Cuviosul Pimen, îndată a început să zidească pe insula mică o frumoasă biserică în cinstea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, cum se vede până astăzi.

10. Acest preacuvios părinte a avut un sfârşit tot atât de minunat precum i-a fost şi viaţa. După mărturia Sfântului Ierarh Calinic, moartea Cuviosului Pimen a fost aşa:

În anul 1831, de ziua Sfântului Prooroc Iezechiel, a slujit liturghia şi, fiind foarte ostenit, a stat pe un scaun să se odihnească şi a adormit puţin. Şi i s-a arătat în vedenie că era într-un câmp frumos, şi acolo, într-acel câmp, era o împărăteasă strălucind ca soarele, şezând pe un scaun. Alături, lângă dânsa, doi bătrâni foarte luminoşi care părea că sunt Sfântul Nicolae şi stareţul Gheorghe, şezând amândoi pe două scaune. Deci s-a sculat stareţul şi i-a zis:

– Fiule Pimen, vino aproape de mine! Şi, apropiindu-se, i-a pus o cruce pe piept şi, dându-i o hârtie în mână, i-a zis: Până la 40 de zile vei veni la noi, împreună cu cei ce sunt scrişi aici în această hârtie. Desfăcând acea hârtie a citit-o şi, la urma tuturor, a văzut că era şi stareţul Calinic. Cum l-a văzut şi a înţeles că are să moară, Cuviosul Pimen a îngenuncheat înaintea Împărătesei şi a zis:

– Împărăteasa îngerilor şi a lumii, mă rog să mai rămână acesta acum, fiindcă are să facă ceva bun, iar în locul lui ia pe altul! Şi aşa s-a scris altul, anume Nectarie schimonahul.

După aceasta s-a deşteptat şi, înţelegând că au să moară toţi acei ce erau scrişi în acea hârtie, Cuviosul Pimen numaidecât şi-a luat pe ucenicul său Damaschin, a mers aproape de biserică şi a început să-şi sape mormântul. Apoi, în toate nopţile mergea de-şi făcea canonul lângă mormânt.

11. Când s-au împlinit 40 de zile, în seara de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, fiind slujba la canoane, l-au apucat nişte călduri şi, venind la chilie, a trimis pe părintele Damaschin să cheme pe părintele stareţ Calinic. Venind stareţul, l-a găsit şezând pe un scaun şi i-a zis:

– Fiule Calinic, acum să nu te scârbeşti că eu am să mă duc la Ierusalim şi rugăciunile stareţului nostru Gheorghe vor fi cu tine. Eu, deşi mă voi despărţi cu trupul, cu duhul voi fi cu tine, iar rugăciunile stareţului Gheorghe te vor întări în supărările ce te vor întâmpina. Te rog, iubite fiule, după ducerea mea de aici să pui trupul în mormântul cel săpat de mine şi mântuieşte-te în Domnul.

Cum vorbeau ei între dânşii, l-a văzut că a plecat capul pe scaunul ce şedea şi şi-a dat duhul. Era anul 1831, august 29. Deci, adunându-se părinţii, au făcut gătire de îngropare şi l-au pus în mormântul cel săpat de dânsul.

12. A doua zi, după adormirea Cuviosului Pimen, Sfântul Calinic a scris aceste rânduri în condica Mânăstirii Cernica:

„1831, august 30. A răposat părintele Pimen, ieroschimonah, duhovnic, om cuvios, de vârstă ca la 55 de ani sau 60, de patruzeci de ani în obşte, cu neamul pământean, la statul trupului de mijloc, cam oacheş, barba înspicată, mai mult albă şi scurtă.

Sfârşitul i-a fost foarte minunat, că după ce şi-a săpat groapa singur cu 40 de zile înainte nefiind cu nimic bolnav, sâmbătă, august 29, a slujit Sfânta Li-turghie. Duminică, 30 (august) a început slujba mânecării şi ieşind din biseri-că, a trimis ucenicul de m-a chemat şi venind la sfinţia sa, mi-a spus câte ceva de-ale duhovniciei şi-mi zice că i-a sosit şi sfârşitul. Eu n-am crezut şi aşa stând de vorbă amândoi, stând în pat rezemat de păretele chiliei, mi-a zis acest cuvânt de pe urmă: «Să nu te mâhneşti!» şi şi-a plecat capul şi şi-a dat Duhul.

Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne ierte şi să ne miluiască”[198].

Calinic, arhim. Stareţ – Cernica.

SCHIMONAHII GHERONTIE ŞI GHERMAN Pustnici în Munţii Sihlei (secolele XVIII–XIX)

Aceşti doi călugări sihaştri au fost mai întâi vieţuitori în Mânăstirea Neamţ, în a doua jumătate a secolului XVIII. Mai târziu, iubind viaţa de linişte şi auzind că mulţi călugări sihăstreau în Munţii Neamţ, s-au retras amândoi în pădurile din părţile Sihăstriei şi ale Sihlei. Aici se nevoiau nu puţini pustnici, printre care şi ieroschimonahul Iosif. Deci, au devenit ucenici şi fii duhovniceşti ai acestui mare sihastru şi au petrecut împreună mulţi ani în pustie. Cuviosul Iosif le-a făcut chilii în aceeaşi poiană, alături de chilia sa. Apoi le-a rânduit rugăciune, ascultare şi nevoinţă cu măsură, iar ei petreceau în mare dragoste duhovnicească, încât se foloseau toţi de ucenicii Cuviosului Iosif. Pentru hrană, părinţii Gherontie şi Gherman semănau în jurul chiliilor cartofi şi legume. Iar din livada pusă de Cuviosul Iosif adunau toamna prune şi mere pe care le uscau pentru iarnă. Din pădure adunau lemne de foc, bureţi şi alune, iar pâine primeau din mânăstirile dimprejur.

Aceasta era viaţa sihaştrilor Gherontie şi Gherman. Ziua şi noaptea privegheau şi slăveau pe Hristos, făceau ascultare bătrânului, lucrau în grădină şi pregăteau seara de mâncare. Toate le făceau cu bucurie şi neadormită rugăciune. Duminica şi în sărbători se adunau mulţi sihaştri la Cuviosul Iosif. Atunci, bătrânul săvârşea Sfânta Liturghie, iar ucenicii cântau la strană şi se împărtăşeau. La urmă gustau cu toţii din masa dragostei şi, sărutându-se în Domnul, se despărţeau.

Aceşti doi sihaştri aveau şi altă poruncă de la stareţul lor. Să îngrijească de călugării bolnavi din pustie, iar pe cei greu suferinzi să-i coboare în Schitul Sihăstria sau să-i ducă la bolniţa Mânăstirii Neamţ.

După mai mulţi ani de nevoinţă, Cuviosul Iosif s-a dus cu ucenicii săi la Mormântul Domnului, dorind să pustnicească în Valea Iordanului. Dar, văzând că la Locurile Sfinte sunt tulburări şi războaie, s-au întors cu toţii la iubita lor pustie din Munţii Sihlei. Mai târziu, bătrânul a fost trimis duhovnic la maici, iar ucenicii săi au rămas singuri la pustie. Deci, primind şi ei ucenici, au petrecut în „Poiana lui Iosif” până la moarte. Apoi, după adormirea Cuviosului Iosif la Mânăstirea Văratec, s-au mutat la Hristos şi ucenicii săi, Gherontie şi Gherman, şi au fost îngropaţi în aceeaşi poiană.

CUVIOSUL ZOSIMA PUSTNICUL Schitul Pocrov–Neamţ (secolele XVIII–XIX)

Schimonahul Zosima era cu metania din Mânăstirea Neamţ. Aici s-a nevoit până spre sfârşitul secolului XVIII, deprinzând meşteşugul vieţii duhovniceşti de la cei mai aleşi călugări. Apoi, primind marele chip îngeresc şi fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei cântări, a avut multă vreme ascultarea de protopsalt.

Mai târziu, auzind de pustnicii din munţii Pocrovului şi de rânduiala ascetică a acestei sihăstrii, schimonahul Zosima se retrage la Schitul Pocrov. Aici, după tradiţia locului, devine pustnic în Muntele Chiriacu din apropiere, unde se nevoiau mulţi sihaştri renumiţi. Fiecare se ostenea în chilia sa toată săptămâna. Iar Duminica se adunau cu toţii la Sfânta Liturghie în schit, se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului, apoi pleca fiecare la ale sale.

Astfel a sihăstrit Cuviosul Zosima mulţi ani în pădurile Pocrovului, în post, în priveghere şi în neadormită cântare şi rugăciune. Îndeletnicirea sa era scrierea de manuscrise. Bătrânul copia cuvintele Sfinţilor Părinţi şi diverse cântări bisericeşti, pe care apoi le dona la schituri şi la sihaştri. Avea încă darul de a compune stihuri duhovniceşti, pe care le cânta singur în liniştea chiliei sale.

În anul 1821 au venit încercări grele peste mânăstiri şi peste Ţara Moldovei, care au tulburat mult sufletul Cuviosului Zosima. Iată ce scrie el despre ele în însemnările sale:

„Împlinindu-se anul de la Hristos 1821, şezând eu, monahul Zosima, la obişnuita mea linişte în pustiul Pocrovului a Sfintei Mânăstiri Neamţului şi ieşind după obiceiul meu la Sfânta Liturghie, şi după ce m-am întâmpinat cu părinţii schitului au început a mă întreba:

– Ştii, frate, ce s-a întâmplat în săptămâna aceasta în Moldova?

– Ba nu, am răspuns. Ce să ştiu eu?

Atunci, părinţii mi-au povestit pe rând tulburările ce s-au pornit peste Ţara Românească şi Moldova, cum şi primejdia ce ameninţa Sfintele Mânăstiri”.

Într-adevăr, din cauza răscoalei eteriste, Mânăstirea Neamţ a rămas pustie un an de zile, iar călugării s-au risipit prin schituri şi păduri. Asemenea au pătimit şi Mânăstirile Agapia, Văratec, Bistriţa şi Sihăstria. Toate au fost jefuite şi unele incendiate de turci. Însă, cel mai mult a fost distrusă Mânăstirea Secu.

Auzind că aici se dau lupte grele şi că mânăstirea este asediată de turci, Cuviosul Zosima, îndemnat de Duhul Sfânt, a venit noaptea în preajma mânăstirii să dea o mână de ajutor sărmanilor călugări închişi între ziduri şi ameninţaţi cu moartea. De asemenea, prin codri şi munţi rătăceau sute de călugări şi mii de ţărani fără hrană şi adăpost, izgoniţi din sălaşurile lor.

Privind bătrânul de pe culmea dealului, plângea de jalea sfintei mânăstiri. Apoi, aflând că tezaurul, icoanele cele de mult preţ şi sfintele vase ale Mânăstirilor Secu şi Agapia sunt tăinuite sub zidurile ei, s-a furişat noaptea, a spart zidul, a scos odoarele şi le-a ascuns în Muntele Vasanu, unde au stat îngropate timp de un an şi jumătate. După ce s-a liniştit răscoala şi călugării s-au întors la ale lor, Cuviosul Zosima a adus tezaurul din nou la mânăstire.

Astfel a salvat pustnicul Zosima de la foc şi jaf icoanele şi odoarele Mânăstirilor Secu şi Agapia. Apoi, întorcându-se la chilia sa în pădurile Pocrovului, a scris toate acestea, spre ştiinţă celor ce vor urma.

Cuviosul Zosima a mai alcătuit şi câteva „Plângeri” frumos versificate, adresate mânăstirilor jefuite şi profanate, care apoi se cântau de călugări şi mireni. Astfel, a scris Plângerea Mânăstirii Văratec, Plângerea Mânăstirii Secu, Plângerea Mânăstirii Agapia, Plângerea Mânăstirii Slatina, Plângerea Mânăstirii Iaşului şi altele.

Aşa s-a nevoit Cuviosul Zosima în pădurile Pocrovului până la adânci bătrâneţi. Apoi, simţindu-şi sfârşitul aproape, s-a coborât în schit şi s-a mutat cu pace către Domnul.

ARHIMANDRITUL DOMETIAN Stareţ al Mânăstirii Neamţ (1823–1834)[199]

După mutarea din viaţă a stareţului Ilarie († 1823), obştea Mânăstirii Neamţ a ales întâistătător, povăţuitor şi duhovnic pe arhimandritul Dometian.

Acest venerabil stareţ era transilvănean, din ţinutul Braşovului. Către sfârşitul secolului XVIII şi-a închinat viaţa lui Hristos în marea lavră, devenind un călugăr înţelept şi ascultător. În acea vreme, Mânăstirea Neamţ era vestită în întreaga Peninsulă Balcanică şi în toate ţările ortodoxe. Faima marelui stareţ Paisie, ca şi a vieţii duhovniceşti de aici, atrăgea călugări aleşi din toate colţurile ţărilor române, ca şi din Rusia, Grecia, Serbia şi Bulgaria. Din ţară, la Neamţ, cei mai numeroşi erau călugării moldoveni (circa 80%), apoi transilvăneni (5–10%) şi puţini „vlahi” din Ţara Românească. Iar de peste hotare veneau, îndeosebi, călugări din Ucraina şi Rusia; apoi călugări greci, macedoneni şi sârbi din Muntele Athos.

Monahul Dometian a făcut ascultare mai întâi la bucătărie, la vite şi la biserică. Apoi a lucrat în tipografie, ajutând la legatul cărţilor şi la răspândirea lor, mai ales în Transilvania. Învrednicindu-se de harul preoţiei, a ajuns în puţină vreme duhovnic iscusit. Iar în anul 1823, văzându-l părinţii „foarte iscusit la minte şi vrednic de a povăţui”, l-au ales stareţ.

De la început, arhimandritul Dometian s-a dovedit a fi un bun părinte duhovnicesc, râvnitor la cele dumnezeieşti, chivernisitor în cele mânăstireşti, iubitor de fraţi şi de învăţătură, înnoitor de biserici şi milostiv cu cei săraci. El a continuat opera de înnoire a vieţii duhovniceşti din marea lavră, începută de stareţul Ilarie după cumplita răscoală din anii 1821–1822. Mai întâi a adunat în mânăstire pe toţi călugării risipiţi prin păduri şi metoace de frica turcilor. Apoi a rânduit duhovnici aleşi, spovedanie săptămânală, prezenţă regulată la biserică şi ascultare în tăcere şi rugăciune. Sub stareţul Dometian, obştea Mânăstirii Neamţ cu toate schiturile ei număra până la 600 de călugări.

În aceeaşi măsură s-a îngrijit şi de înnoirea mânăstirii şi a schiturilor jefuite şi arse de turci. Astfel, a restaurat biserica voievodală din incintă ctitorită de Ştefan cel Mare (1497) şi a zidit alături a doua biserică închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. A refăcut chiliile din partea de sud a incintei, precum şi Mânăstirea Secu, aproape în întregime mistuită de foc, iar la Schitul Sihăstria a zidit din nou biserica de piatră şi două corpuri de chilii.

Stareţul Dometian a dezvoltat, de asemenea, şi tipografia Mânăstirii Neamţ. Era singura tipografie bisericească din Moldova şi se cereau cărţi de cult şi de folos sufletesc peste tot la bisericile şi mânăstirile din ţară, ca şi la parohiile ortodoxe din Transilvania, începând de la Braşov şi Ţara Bârsei până la Sibiu, Năsăud, Munţii Apuseni şi Maramureş. Aceste cărţi se distribuiau gratuit la mânăstiri, schituri şi la bisericile sărace. O bună parte din cărţi se transportau de călugări, cu porunca stareţului, peste Carpaţi, la fraţii români din Transilvania. Aceasta a fost dintotdeauna o datorie creştinească de onoare pentru obştea Mânăstirii Neamţ.

Povăţuind marea lavră cu multă înţelepciune timp de 11 ani şi bineplăcând lui Dumnezeu, stareţul Dometian s-a strămutat la cele veşnice în toamna anului 1834.

MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL al Ţării Româneşti (1765–1834)[200]

a. Viaţa

Acest luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească de la Mânăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la Mânăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească şi se duce cu monahul Gherontie la Mânăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti.

Prin anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie.

În anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se stabileşte la Mânăstirea Căldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop şi ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu multă dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul”, moare şi este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mânăstirii Căldăruşani, iar în prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Se spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala elinească din Mânăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre toţi cei 75 de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, în post, în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi.

2. Se mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de la Mânăstirea Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul Gheorghe de smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a făcut şi el călugăr.

3. Se spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre oameni şi nimic pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei „împreună petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea”.

4. Văzând stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în nevoinţa duhovnicească şi cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndată l-a tuns în schima monahală şi l-a făcut diacon. Şi era părintele Grigorie foarte smerit şi ascultător către toţi.

5. La traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau ierodiaconul Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, tipărit la Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mânăstirea Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită tot la Mânăstirea Neamţ, 1817; cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804–1805; Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mânăstirea Neamţ, între anii 1807–1815 şi la Bucureşti, între anii 1834–1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; Cărţi de învăţătură, pentru Seminarul de la Socola şi altele.

6. Cerând mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mânăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor.

7. Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când a văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mânăstire şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mânăstirea Neamţ. După şapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul ţării.

8. Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mânăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte săracă, afară de zidul mânăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie”.

9. La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a spus:

– Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă!

– Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.

A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.

10. Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:

– Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

11. După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi i-a zis:

– Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

12. Ca părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era pentru toţi exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru mântuirea turmei. În cele trei eparhii – Buzău, Râmnic şi Argeş – a pus episcopi noi pe care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la îndreptarea Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte”. Apoi a cerut „să nu se mai facă hirotonii necanonice”.

13. Acest mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din ţară. La Colegiul „Sfântul Sava” se îngrijea personal să aibă profesori buni şi evlavioşi; lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar când profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:

– Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc.

14. Mitropolitul Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, devenind astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. S-a îngrijit să facă rânduială prin mânăstiri, punând stareţi români în mânăstirile închinate şi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, căci multe din ele ajunseseră în stare de paragină.

15. Dar şi petrecerea sa duhovnicească este vrednică de amintit. Noaptea dormea foarte puţin, căci se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu traducerea de cărţi. Apoi mânca, o dată pe zi, puţine legume şi poame. Purta haine simple de şiac călugăresc şi nu făcea niciodată plimbări. Era încă foarte bun chivernisitor, însă darnic cu săracii şi văduvele. Iar când era vorba de tipărit cărţi şi de dat ajutoare la elevi, nu precupeţea banii.

16. Acest înţelept mitropolit întrecea pe toţi din vremea sa cu râvna şi cunoaşterea Sfinţilor Părinţi. Pătrundea şi stăpânea cu multă pricepere învăţătura ortodoxă a dogmelor şi a Sfintei Scripturi, pentru care i se spunea „teologul Grigorie, înalt în ştiinţe şi în înţelepciune, adânc în noimă şi smerit cugetător în isprăvi şi în lucrare”. Iar dregătorii ţării şi poporul îl numeau „Mitropolitul Grigorie Dascălul”, precum se numeşte până astăzi.

17. Văzând acest mare ierarh „că neamul nostru românesc este evlavios din fire, dar sărac de armele credinţei, s-a aprins cu râvna pentru luminarea lui” prin traducerea şi tipărirea lucrărilor Sfinţilor Părinţi. Cât a fost mitropolit pe scaunul Ţării Româneşti a tradus şi tipărit, atât la Bucureşti, cât şi la Buzău şi Căldăruşani, următoarele cărţi:

Cuvintele despre purcederea Sfântului Duh ale lui Iosif Vrienie, Împărţire de grâu şi Puţul Sfântului Ioan Gură de Aur, toate trei traduse cât a stat în surghiunie şi tipărite la Buzău, între anii 1832–1833; Epistolele de obşte ale Patriarhului Fotie, rămase în manuscris; Două cuvinte doveditoare pentru purcederea Sfântului Duh ale Sfântului Grigorie Palama; Despre cele opt gânduri ale Sfântului Casian Românul; Viaţa Cuviosului Paisie de la Mânăstirea Neamţ; Din învăţăturile Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Sfinţilor Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin şi Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Teodorit, Teofilact al Ohridei, Atanasie de Paros şi alţii.

Pentru tipărirea atâtor cărţi a înfiinţat două tipografii noi, una la Episcopia Buzăului şi alta la Mânăstirea Căldăruşani. Toate cărţile tipărite de el le împărţea în dar la biserici şi în popor.

18. Pe când era în surghiun (1829–1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns:

– Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor.

19. Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând:

– Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici doctorului, după ce va muri bolnavul.

20. Apoi adăuga:

– Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint numele, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar.

21. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a tradus şi le-a tipărit, spunea:

– Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice ceva, ca să nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu rugăciunile sfântului voi mai scrie.

22. Altădată iarăşi spunea:

– Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mânăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez Pravoslaviei şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile Sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice.

23. Întorcându-se din surghiun în primăvara anului 1834, a început reparaţia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-l slab şi bătrân, l-au întrebat:

– Înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată?

– Îmi ajunge să încep lucrarea – a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat vor sfârşi-o.

24. Dintre toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele mai potrivite vremii şi patrioţilor de rând” sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a început traducerea şi tipărirea lor. Însă n-a apucat să tipărească decât două volume şi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a spus către un episcop al său:

– Să nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat să lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834.

25. Spuneau ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit, decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaşina catedralei. După şapte ani, osemintele sale au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi aceste cuvinte:

„Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La leatu 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834”.

SCHIMONAHIA FILOTEIA Mânăstirea Pasărea–Ilfov (secolele XVIII–XIX)[201]

Vrednica de pomenire schimonahia Filoteia – mama Sfântului Calinic de la Cernica – era de loc din Bucureşti, fiică de părinţi credincioşi. Din botez se chema Floarea.

Căsătorindu-se cu un tânăr plin de frica lui Dumnezeu, anume Antonie, din cartierul Sfântul Visarion, au dat naştere la patru copii. Cel mai mare a ajuns preot de mir. Apoi s-a retras într-o mânăstire şi s-a călugărit cu numele de Acachie.

Copilul cel mai mic, numit din botez Constantin, a fost dat la învăţătură pentru a deveni tot preot. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1807 a intrat în Mânăstirea Cernica. Mai târziu a devenit stareţ şi episcop de Râmnic. Apoi, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

Văduva Floarea, rămasă fără soţ şi fără copii, cu sfatul fiului ei, a intrat ca soră în Mânăstirea Pasărea de lângă Bucureşti. Aici a fost dată în grija unor maici bătrâne de la care a deprins nevoinţa vieţii călugăreşti. Apoi, cu binecuvântarea stareţului de atunci al Cernicăi, arhimandritul Calinic, sora Floarea a fost tunsă în schima monahală, cu numele de schimonahia Filoteia.

Mai trăind câţiva ani la Mânăstirea Pasărea şi nevoindu-se mult în rugă-ciune şi ascultare, schimonahia Filoteia s-a mutat la veşnica odihnă, înainte de anul 1840. Rămăşiţele sale pământeşti se odihnesc în cimitirul mânăstirii.

IEROMONAHUL MACARIE PROTOPSALTUL Înnoitorul muzicii psaltice româneşti (1770–1836)[202]

Smeritul ieromonah Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, a fost cel mai vestit „dascăl de musichie”, la începutul secolului trecut şi un mare ctitor al muzicii noastre bisericeşti.

Era originar din satul Perieţi, Ialomiţa, născut în jurul anului 1770. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu dragoste de biserică şi cu darul cântării, a deprins muzica psaltică „din mica sa copilărie”. Apoi, împreună cu sora sa, au intrat în nevoinţa călugărească. El s-a călugărit la Mânăstirea Căldăruşani, iar sora sa, Iustina, la Mânăstirea Viforâta. Auzind de numele şi talentul său, mitropolitul Dositei Filitti (1793–1810) l-a adus la mitropolie şi l-a dat să înveţe carte la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. Apoi l-a hirotonit preot.

În anul 1820, mitropolitul Dionisie Lupu, văzând că ieromonahul Macarie „era cântăreţ desăvârşit şi cunoscător profund al sistemelor de psaltichie veche şi nouă”, l-a numit director (epistat) al şcolii de muzică bisericească, înfiinţată de el la mitropolie. În această şcoală se pregăteau grămăticii şi candidaţii la preoţie. Cuviosul Macarie era totodată un călugăr smerit şi sporit în cele duhovniceşti, bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi distins orator. Atât cântarea, cât şi predica ieromonahului Macarie erau inspirate de Duhul Sfânt şi se săvârşeau „cu toată evlavia şi dreapta socoteală”.

La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera de traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai curat românesc, acomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului nostru. Renunţând la „sistema veche” şi greoaie, el transcrie muzica psaltică pe notaţie nouă, în graiul patriei, uşor de învăţat pentru toţi.

În acest scop a tipărit la Viena, între anii 1822–1823, trei cărţi de cântări bisericeşti „după noua sistemă” şi anume: Teoreticonul, Anastasimatarul, dedicat mitropolitului Veniamin Costachi, şi Irmologhionul. După întoarcerea sa în ţară, „ca un apostol râvnitor” ce era, s-a ostenit să răspândească peste tot noua cântare bisericească, mergând din loc în loc, prin oraşe, prin biserici şi mânăstiri. Până în anul 1829, toate oraşele din judeţele Ţării Româneşti aveau şcoli de muzică în limba poporului, după metoda ieromonahului Macarie, iar cărţile sale au ajuns la toate seminariile şi mânăstirile vremii, din Moldova, Transilvania şi Banat. Însuşi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, protectorul său, îl numeşte „dascălul şcoalelor româneşti de musichie”.

Cuviosul Macarie Ieromonahul era şi un bun compozitor de cântări bisericeşti şi un „patriot râvnitor”. El este cel dintâi compozitor de imnuri şcolare româneşti. Sunt vestite catavasiile sale de Florii, cântările Sfintei Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii Domnului. Melodia cântărilor lui este liniştită, nesilită şi potrivită. Ea curge lin, ca un izvor curat de apă.

Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti. El a „naţionalizat” muzica psaltică, fără a se depărta de textul original. Adică a curăţat-o de influenţele străine, orientale, şi i-a dat veşmânt nou, autohton. N-a sacrificat nici melodia primită, nici limba românească.

În anul 1829, o dată cu surghiunia mitropolitului Grigorie Dascălul, a fost nevoit şi ieromonahul Macarie să plece din Bucureşti. Poposind în Moldova, mai întâi ajunge egumen la Mânăstirea Bârnova. Apoi se duce la Mânăstirea Neamţ, unde, timp de trei ani de zile, învaţă pe călugări noua cântare bisericească. În anul 1833, ieromonahul Macarie Dascălul se întoarce în Ţara Românească la Mânăstirea Căldăruşani. Apoi, îmbolnăvindu-se, este luat în îngrijire de sora sa, Iustina, stareţa Mânăstirii Viforâta. În toamna anului 1836, Cuviosul Macarie Ieromonahul se strămută din viaţa aceasta la cereştile lăcaşuri, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu.

CUVIOASA XENIA SCHIMONAHIA Mânăstirea Agapia [203] (secolele XVIII–XIX)

În prima jumătate a secolului XIX s-a nevoit la Mânăstirea Agapia o smerită şi mult sporită călugăriţă, cu numele de schimonahia Xenia.

Această cuvioasă era de loc din ţinutul Iaşilor, iar după neam se trăgea dintr-o familie de oameni foarte credincioşi. Părinţii, crescând-o în frică de Dumnezeu, au dat-o la învăţătură. Apoi, voind să o căsătorească, fecioara a renunţat la cele pământeşti şi, intrând în viaţa călugărească, s-a făcut mireasă lui Hristos. Mai întâi s-a nevoit câţiva ani la Mânăstirea Socola–Iaşi, sub povăţuirea egumenei Elisabeta Costachi. Apoi, prefăcându-se Agapia în mânăstire de maici şi mutându-se obştea de la Socola aici, a venit şi tânăra nevoitoare, schimonahia Xenia.

În noua mânăstire, Cuvioasa Xenia se nevoia mai ales cu slujba la biserică, cu privegherea de noapte, cu citirea sfintelor cărţi şi cu rugăciunea lui Iisus. Ascultarea ei era cântarea la strană, îngrijirea bisericii, iar în timpul liber facerea de stihuri versificate „spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea sufletului”. Căci, ducând o viaţă cu totul aleasă, în post, în smerenie şi în neadormită rugăciune şi fiind luminată cu multă învăţătură de carte, schimonahia Xenia se învrednicise de la Dumnezeu de darul facerii de versuri duhovniceşti. Şi era renumită această cuvioasă în Mânăstirea Agapia şi în tot ţinutul Neamţ pentru sfinţenia vieţii ei şi pentru alesele stihuri bisericeşti pe care le scria. Din această pricină i se spunea „făcătoarea de stihuri”.

Versurile sale sunt versuri de laudă lui Dumnezeu şi de mângâiere duhovnicească, precum singură autoarea le numeşte, împărţite în mici grupe sau „stihuri”, după numărul praznicelor împărăteşti şi aşezate în ordinea Sinaxarului de peste an. Cartea de versuri bisericeşti a schimonahiei Xenia a fost terminată în anul 1826. Ea conţine 186 de foi cu peste două mii de versuri, însoţite de o frumoasă prefaţă. Versurile sale, adevărate imne şi cântări de bucurie, sunt izvorâte dintr-un suflet curat şi împăcat cu Dumnezeu. Ele cheamă toată suflarea să laude pe Domnul şi să mărturisească minunile Lui. Astfel, smerita schimonahie Xenia este cea dintâi poetă în trecutul neamului nostru, iar „stihurile” ei formează prima carte de imne româneşti.

Aşa nevoindu-se Cuvioasa Xenia peste 50 de ani, în neîncetată rugăciune, în bucurie şi cântare şi bineplăcând mirelui ei, Iisus Hristos, s-a strămutat cu pace la cereştile lăcaşuri pe la jumătatea secolului trecut.

SCHIMONAHUL ISAAC DASCĂLUL Mânăstirea Neamţ († 1817)[204]

Cuviosul Isaac schimonahul a fost unul dintre cei mai mari dascăli de limbă greacă şi slavonă din Mânăstirea Neamţ. Originar din partea locului, a intrat din tinereţe în marea lavră, deprinzând de la cei mai învăţaţi călugări buna nevoinţă în Hristos şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi.

În pomelnicul ctitoresc al Mânăstirii Neamţ se spune că era atât de iscusit în ambele limbi, încât „a învăţat pe părinţi limba elinească şi a tălmăcit cărţi multe din limba elinească”. Schimonahul Isaac a creat o adevărată şcoală de greacă la Neamţ, reuşind să înveţe pe unii călugări limba în care s-au scris cele mai multe opere ale Sfinţilor Părinţi. În timpul stăreţiei Cuviosului Paisie, schimonahul Isaac se număra printre cei dintâi dascăli de „elinie”, alături de arhimandritul Macarie, ieromonahul Ilarion, ierodiaconii Ştefan şi Grigorie Dascălul, monahul Gherontie şi alţii, toţi români de neam.

Din limba greacă, schimonahul Isaac a tradus cu iscusinţă multe cărţi patristice, îndeosebi filocalica: Cartea Sfinţilor Varsanufie şi Ioan (1787), opera integrală a Sfântului Simeon Noul Teolog, cărţile Sfântului Efrem Sirul, Octoihul Maicii Domnului, cu cele 56 de canoane ce se citesc la Pavecerniţă (1816) şi altele. Toate aceste cărţi dovedesc marea evlavie pe care o avea Cuviosul Isaac către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi către învăţăturile cele mai înalte ale Sfinţilor Părinţi. De asemenea, graiul atât de dulce, de clar şi curgător al traducerilor sale dovedeşte cât de iscusit cărturar şi cunoscător al limbilor literare grecească şi românească era schimonahul Isaac Dascălul.

Din limba slavonă, schimonahul Isaac a tălmăcit Tipicul Mare, zis „al Sfântului Sava”, tipărit la Iaşi în anul 1816, arătând şi în această limbă aceeaşi pricepere şi îndemânare. După anul 1800, părintele Isaac Dascălul s-a nevoit câţiva ani în obştea Schitului Prodromul – Athos. Aici a continuat să traducă mai multe cărţi care, netipărindu-se, au circulat în manuscris prin mânăstiri, din care multe s-au pierdut.

Întorcându-se la metanie, schimonahul Isaac Dascălul scrie, la rugămintea călugărilor din mânăstire, Viaţa pe larg a stareţului Paisie şi traduce şi alte cărţi[205]. Pe lângă ascultarea sa de dascăl, traducător şi scriitor de cărţi patristice, prin care căuta slăvirea lui Dumnezeu în graiul neamului şi folosul sufletesc al tuturor românilor, Cuviosul Isaac din Mânăstirea Neamţ avea o nevoinţă cu totul aleasă. Îndeosebi se nevoia cu postul, cu rugăciunea, cu tăcerea, cu citirea „dumnezeieştilor Scripturi” şi cu privegherea cea de noapte. Apoi avea cuget smerit, socotindu-se mai păcătos decât toţi şi nevrednic de cele sfinte.

Aşa petrecând bunul ostaş al lui Hristos, schimonahul Isaac Dascălul, şi bine săvârşindu-şi călătoria, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost adăugat părinţilor săi din Mânăstirea Neamţ.

IEROSCHIMONAHUL IOSIF PROTOPSALTUL Mânăstirea Neamţ († 1840?)

Acest cuvios părinte a fost cel mai mare dascăl de muzică psaltică al Mânăstirii Neamţ din prima jumătate a secolului XIX.

Originar din partea locului, ieroschimonahul Iosif „Nemţeanu”, cum i se spunea în mânăstire, a luat jugul lui Hristos în marea lavră a Moldovei, prin anii 1790. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu darul frumoasei cântări, aici a învăţat de la dascăli bătrâni cunoştinţele cele duhovniceşti şi meşteşugul muzicii bisericeşti. Şi atât de bine a deprins muzica psaltică, încât, în puţini ani, pe toţi marii psalţi nemţeni i-a întrecut. Şi atât de frumos cânta la biserică, încât mulţi veneau să-l asculte, căci cânta lui Dumnezeu cu mare evlavie, ca o adevărată alăută duhovnicească, iar glasul său umplea biserica, deştepta inimile şi scotea lacrimi.

Învrednicindu-se de darul preoţiei, ieroschimonahul Iosif a fost timp de peste 20 de ani mare duhovnic şi protopsalt şi cel dintâi dascăl de psaltichie nemţean, care întemeiază o şcoală de muzică bisericească tradiţională în Mânăstirea Neamţ. Sub stareţul Paisie, în biserică se cânta la strana dreaptă pe note liniare, după obiceiul bisericilor slave, iar la stânga se cânta muzică psaltică veche.

Deci, văzând dascălul Iosif că se îndepărtează călugării de muzica bizantină veche, sistematizată de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII), a căutat să împodobească din nou Biserica cu cântările psaltice pe cele opt glasuri. Căci ţările române au folosit din început în cult muzica psaltică, adusă, fie direct din Bizanţ, fie din Muntele Athos, prin intermediul călugărilor.

Cuviosul Iosif a scris şi a compus cântări pe melodie psaltică şi a format ucenici vestiţi de muzică veche în mânăstirile nemţene. Şcoala întemeiată de el a strălucit la Neamţ până spre sfârşitul secolului XIX, fiind socotit ca un mare dascăl şi înnoitor de muzică veche în Moldova; a fost premergătorul ieromonahului Macarie Protopsaltul, adevăratul înnoitor al muzicii psaltice româneşti.

În Istoria Mânăstirilor Neamţu şi Secu se scriu următoarele despre Cuviosul Iosif: „În vremea stăreţiei lui Dometian stareţul (1823–1834), care a urmat după Ilarie (1818–1823), foarte mult era împodobită această monastire cu părintele dascălul Iosif ieromonah”[206]. Iar în Pomelnicul ctitoresc al Sfintei Monasteri Neamţ, se însemnează următoarele despre el: „A adus în Mânăs-tirea Neamţ ştiinţa şi învăţătura musichiei vechi a cântărilor bisericeşti, pe care le-a paradoxit (predat) la mulţi părinţi”[207].

Deci, împodobind Biserica lui Hristos cu alese cântări duhovniceşti şi bine săvârşind călătoria vieţii, s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul 1840, lăsând în urmă numeroşi ucenici.

SCHIMONAHIA OLIMPIADA Fondatoarea Mânăstirii Văratic (1757–1842)

Această râvnitoare călugăriţă era fiică de preot din oraşul Iaşi. La vârsta legiuită s-a căsătorit. Dar, răposând soţul ei, a părăsit grijile lumii şi s-a dus să slujească lui Hristos în Mânăstirea Topoliţa din ţinutul Neamţ. Acolo a fost făcută rasoforă, primind numele de Olimpiada, în loc de Bălaşa. Neîmpăcându-se cu rânduiala mânăstirii, a venit la Stareţul Paisie, care i-a poruncit, în urma unei descoperiri avute, să caute, împreună cu Schimonahia Nazaria, un loc de mânăstire, unde să se nevoiască în tăcere, în rugăciune şi în tăierea voii. De aceea, luând binecuvântare, a plecat să caute un loc potrivit şi retras de lume. Şi aflând loc de linişte în pădurile Văratecului, cu sfatul Cuviosului Iosif Pustnicul, a început construcţia unei biserici din lemn, în anul 1785. Aşa a luat naştere Schitul de maici Văratec. În anul 1787 au fost strămutate aici şi călugăriţele din Mânăstirea Topoliţa, sub egumenia schimo-nahiei Nazaria de la Durău. Acum primeşte tunderea în marea schimă şi rasofora Olimpiada.

Văzând că soborul maicilor se măreşte, iar biserica de lemn este neîncă-pătoare, schimonahia Olimpiada a adunat fonduri de la oameni iubitori de Hristos şi a început zidirea unei biserici mult mai mari. În anul 1808, biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost terminată. Tot prin osârdia maicii Olimpiada s-a construit în anul 1817 o biserică de lemn la cimitir, în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, zidul de incintă şi chilii pentru călugăriţe.

Cu toate că schimonahia Olimpiada era „Marta” mânăstirii, ea nu uita nici de cele duhovniceşti. La slujbele bisericii era nelipsită; la ascultare, cea dintâi, iar pravila şi canonul le făcea regulat. Se îndeletnicea, mai ales noaptea, cu citirea Sfintei Scripturi şi cu scrierea cuvintelor Sfinţilor Părinţi, pentru ea şi pentru ucenicele ei.

Sufletul maicii Olimpiada era împodobit şi cu smerita cugetare. De mai multe ori fiind rugată să fie stareţă, ea n-a primit, socotindu-se nevrednică. Totuşi, în anul 1822 a primit să fie stareţă şi maică duhovnicească soborului, care număra peste 300 de călugăriţe, şi a povăţuit cu multă înţelepciune sfânta mânăstire timp de şase ani de zile. Apoi, mutându-se Cuviosul Iosif din viaţa aceasta, s-a retras şi maica Olimpiada din stăreţie. În anul 1834 este aleasă pentru a doua oară stareţă a Mânăstirii Văratec, pe care o conduce duhovniceşte până în anul 1842, când se mută la veşnica odihnă în vârstă de 85 de ani[208]. Aceasta a fost viaţa şi ostenelile schimonahiei Olimpiada.

SCHIMONAHUL NICANOR Mânăstirea Sihăstria–Neamţ († 1844)

Acest schimonah era de loc din Botoşani, rudă a stareţului Ilarie din Mânăstirea Neamţ. Toată viaţa sa a construit biserici prin sate, prin oraşe şi mânăstiri, căci în Moldova „meşterul Nicolae Cerneschi era vestită calfă de pietrari”.

Între anii 1821–1822 a zidit în Mânăstirea Neamţ un corp de chilii, în partea de sud a incintei. Între anii 1823–1824 a zidit din nou „cu a sa cheltuială” biserica Mânăstirii Sihăstria. Între anii 1826–1840 a zidit biserica Sfântul Ioan Teologul de la cimitirul Mânăstirii Neamţ şi Agheasmatarul. A mai zidit un corp de chilii şi biserica Sfântul Ioan Teologul la Mânăstirea Secu, un corp de chilii la Mânăstirea Agapia şi altele. Precum reiese din inscripţii, cele mai multe biserici au fost construite gratuit, „prin osârdia şi cu ajutorul iubitorului de Hristos, jupân Nicolae Cerneschi”.

Între anii 1841–1842, acest pururea pomenit ctitor de biserici se dăruieşte pe sine cu totul lui Hristos, retrăgându-se la Schitul Sihăstria. Aici este tuns în schima monahală de egumenul Valerian, dându-i numele de Nicanor. În vara anului 1844 şi-a săvârşit călătoria acestei vieţi şi a fost înmormântat lângă biserica ctitorită de el.

Spun părinţii bătrâni că în anul 1941, când a ars acoperişul bisericii, crucea de pe turn a căzut şi s-a înfipt chiar pe mormântul ctitorului. Apoi, săpând puţin, s-au aflat oasele lui răspândind bună mireasmă.

Aşa binecuvântează Dumnezeu pe cei ce iubesc podoaba casei Sale.

CUVIOSUL IUSTIN IEROSCHIMONAHUL Primul ctitor al Schitului Prodromul–Athos (1770–1845)

Cuviosul Iustin Sihastrul era de loc din Moldova, iar cu metania din Mânăstirea Neamţ, călugărit de marele stareţ Paisie. Prin anul 1800 ajunge duhovnic şi povăţuieşte multe suflete pe calea mântuirii.

Dorind să petreacă restul vieţii în „Grădina Maicii Domnului”, pleacă în anul 1810 la Muntele Athos cu ucenicii săi, Patapie şi Grigorie. Acolo cumpără de la Mânăstirea Marea Lavră chilia numită „Vigla Ianicopoli”, care avea şi o mică biserică cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Lângă biserică, duhovnicul Iustin a zidit apoi 50 de chilii pentru părinţi, arhondaric, bucătărie, trapeză, bolniţă şi egumenie. Auzind de aceasta monahii români, care se nevoiau prin mânăstiri şi peşteri, s-au adunat ca la treizeci de vieţuitori în obştea Cuviosului Iustin. După câţiva ani, Marea Lavră i-a recunoscut dreptul de a se numi „Schitul Românesc Prodromul”.

Aşa a luat naştere primul schit românesc în Muntele Athos. Călugării însă duceau mare lipsă de apă, pentru ei şi pentru grădină. Cerând de la Mânăstirea Lavra învoirea de a canaliza pentru schit „Izvorul lui Isaia”, nu li s-a încuviinţat. Însă Dumnezeu, văzând răbdarea smeriţilor călugări, a trimis un nor de lăcuste asupra culturilor de pe moşia Lavrei. Zadarnic se rugau călugării lavrioţi şi stropeau grădinile cu agheasmă. Lăcustele distrugeau totul. Atunci unul dintre ei a zis:

– Părinţilor, ceea ce vedem este mânia lui Dumnezeu, Care ne pedepseşte că nu dăm apă părintelui Iustin duhovnicul, care este şi duhovnicul nostru, căci are mare nevoie de apă în schitul său.

Auzind aceasta, stareţul Lavrei a chemat pe părintele Iustin să se roage şi, făcând aghiasmă, cu rugăciunea lui au fugit toate lăcustele. Părinţii lavrioţi, văzând această minune, au zis:

– Cu adevărat, părintele Iustin Vlahul este cuvios şi sfânt!

Din ziua aceea, părinţii au primit voie să aducă apă în schit de la izvorul numit „Chir Isaia”.

După anul 1820, Cuviosul Iustin egumenul, văzându-şi schitul bine întemeiat, s-a retras într-o peşteră la linişte şi a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Patapie. Acolo, în singurătate, s-a nevoit ieroschimonahul Iustin peste douăzeci de ani, în aspră nevoinţă, în post, în priveghere şi în neîncetată rugăciune, asemenea cuvioşilor de demult. Pentru sfinţenia vieţii lui, mulţi călugări greci şi români îl cinsteau şi-l aveau de părinte duhovnicesc.

Aşa s-a nevoit Cuviosul Iustin până în anul 1845. Apoi, dând ucenicilor săi sărutarea cea mai de pe urmă, a adormit în pace în vârstă de 75 de ani[209].

MITROPOLITUL VENIAMIN COSTACHI al Moldovei şi Sucevei (1768–1846)[210]

a. Viaţa

Marele mitropolit Veniamin Costachi a fost unul din cei mai venerabili ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. El a păstorit eparhiile din Moldova cu o rară dăruire de sine, timp de o jumătate de secol (1792–1842). Mare cărturar, ierarh plin de curaj, neobosit traducător de cărţi, ctitor de şcoli şi biserici, părinte sufletesc al Moldovei, ales slujitor al Bisericii lui Hristos, dascăl, sfetnic şi călugăr devotat.

Mitropolitul Veniamin s-a născut la 20 decembrie, 1768, în satul Roşieşti–Fălciu, din părinţi credincioşi de bun neam – Grigorie Costachi şi Maria Cantacuzino. Din cei cinci fraţi, patru au îmbrăţişat viaţa călugărească. Cel dintâi, Matei, a fost mare postelnic. Al doilea frate, Constantin, s-a făcut călugăr, primind numele de Chesarie. Al treilea copil, Vasile, a ajuns vestit mitropolit al Moldovei. Al patrulea, schimonahia Elisabeta, a fost stareţă în Mânăstirea Agapia 32 de ani. Ultimul frate, Şerban, a fost consilier al mitropolitului Veniamin, călugărindu-se cu numele de Sofronie.

De mic, copilul Vasile a fost dat să înveţe carte la şcoala generală de la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la Episcopia Huşilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin. În anul 1788 este hirotonit diacon şi luat ca slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi. După încă un an este făcut preot şi numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de ani. În acelaşi an, 1789, este numit egumen la Mânăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi.

În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales şi hirotonit episcop la Huşi de părintele său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deşi avea numai 24 de ani când a urcat treapta arhieriei, totuşi de la început s-a dovedit un bun cărturar şi un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mânăstirea Neamţ.

La 1 iunie, 1796, după patru ani de păstorie la Huşi, tânărul vlădică Veniamin trece ca episcop la Roman, unde păstoreşte încă şapte ani.

Aici fondează un spital, o farmacie şi plăteşte din fondurile episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată, face deosebită ordine în rândul clerului bisericesc.

La 10 martie, 1803, mitropolitul Iacob Stamati, venerabilul său părinte duhovnicesc, se mută la cele veşnice. După câteva zile, episcopul Veniamin Costachi este ales mitropolit al Moldovei. Multe şi grele au fost necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase şi vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc şi eclesiastic, cât şi pe tărâm cultural, social şi patriotic.

În toamna anului 1803 înfiinţează Seminarul de la Mânăstirea Socola, primul seminar de preoţi din ţara noastră. Tot atunci trimite doi fii de preot, Petru şi Gheorghe Asachi, la studii peste hotare; organizează numeroase mânăstiri şi schituri din eparhie; susţine zidirea din nou a zeci de biserici la oraşe şi sate; dă noi aşezăminte pentru marile Mânăstiri: Neamţ, Secu, Agapia şi Văratec; hirotoneşte în eparhie numai preoţi cu seminar şi statorniceşte să se facă botezul copiilor prin scufundare, iar nu prin turnare, cum greşit se făcea până atunci în unele părţi.

În anul 1833, începe construcţia monumentalei catedrale mitropolitane din Iaşi. Totodată contribuie direct la înfiinţarea Academiei Mihăilene din capitala Moldovei şi a mai multor şcoli publice cu predarea în limba română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mânăstiri, şcoli şi mai ales la seminar.

Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului Veniamin Costachi a fost cea de traducător şi tipăritor a numeroase cărţi patristice şi de ritual. În această privinţă rămâne fără egal în istoria Bisericii moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mânăstirea Neamţ şi Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, cu greu reuşesc să tipărească cele aproape o sută cincizeci de titluri de cărţi originale şi traduceri din limbile greacă şi slavonă, făcute de el şi de „dascălii” de la Neamţu. Pe lângă grija întregii Eparhii a Moldovei şi Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris şapte lucrări originale şi a tradus personal 32 de cărţi de mare importanţă dogmatică, morală, liturgică, aghiografică şi istorică.

Între anii 1808–1812, mitropolitul Veniamin se retrage din scaun la Mânăstirea Neamţ, unde traduce şi tipăreşte Vieţile Sfinţilor. Apoi se reîntoar-ce iarăşi la păstoriţii săi. În anul 1821, din cauza răscoalei eteriste, trăieşte un timp la Colincăuţi, peste Prut. Iar în ianuarie, 1842, după 50 de ani de rodnică slujire arhierească, se retrage definitiv la Mânăstirea Slatina, unde îşi continuă viaţa de rugăciune şi vasta activitate de traducător, pentru hrana duhovnicească a poporului nostru binecredincios.

La 18 decembrie, 1846, mitropolitul Veniamin Costachi se mută din viaţa aceasta în vârstă de 78 de ani şi este înmormântat ca simplu monah la Mânăstirea Slatina. După încă patruzeci de ani, la 30 decembrie, 1886, osemintele marelui ierarh s-au strămutat la Iaşi şi s-au aşezat în catedrala ctitorită de el şi terminată de mitropolitul Iosif Naniescu.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Prima grijă a mitropolitului Veniamin Costachi după ce ajunge episcop la Roman (1796) a fost aceea de a întări disciplina în parohii şi a ridica viaţa morală a preoţilor din eparhia sa. În acest scop, dă o Carte Pastorală către preoţi, compusă din opt puncte, prin care cere deplină dragoste faţă de Hristos, sârguinţă pentru cele bisericeşti şi multă grijă pentru mântuirea credincioşilor.

2. Ajungând mitropolit la Iaşi (1803), prima grijă a marelui ierarh a fost aceea de a înfiinţa un seminar pentru formarea unui cler luminat în Moldova. Astfel, în acelaşi an, a fondat primul seminar din ţară, în chiliile Mânăstirii Socola din marginea oraşului, seminar care a dat generaţii întregi de preoţi învăţaţi, dascăli şi ierarhi aleşi.

3. Dragostea mitropolitului Veniamin Costachi pentru luminarea poporului l-a îndemnat să înfiinţeze şi alte şcoli în oraşele Moldovei, precum şi tipografii pentru tipărirea cărţilor în limba română. Cele mai importante şcoli înfiinţate din îndemnul şi cu ajutorul lui au fost:

– Seminarul de la Mânăstirea Socola, în anul 1803;

– Şcoala de cântări bisericeşti de la Iaşi, în anul 1805;

– Şcoala pentru maici din Mânăstirea Agapia, în 1805;

– Şcoală începătoare, şcoală normală şi gimnaziu la Mânăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, în anul 1828;

– Academia Mihăileană din Iaşi, în anul 1834;

– Şcoala publică pentru fetele orăşenilor din Iaşi, în 1834;

– Şcoli publice în toate oraşele din Moldova, după 1834;

– Prima şcoală de arte şi meserii din Moldova, în anul 1841.

4. În lunga sa păstorie, mitropolitul Veniamin ctitoreşte din nou şi sfinţeşte zeci de biserici mânăstireşti şi numeroase biserici parohiale la sate şi oraşe. Dintre bisericile mânăstireşti ctitorite cu ajutorul lui se pot aminti: biserica Mânăstirii Văratec, biserica Mânăstirii Sihăstria, biserica Mânăstirii Vorona, Mânăstirea Horaiţa, Schitul Durău, Rarău şi altele. Însă, cea mai mare ctitorie a sa, pe lângă cele amintite, a fost Catedrala mitropolitană din Iaşi, fondată în 1833, dar rămasă neterminată în timpul vieţii sale.

5. Pentru întărirea disciplinei în mânăstiri, mitropolitul Veniamin a dat noi aşezăminte mânăstireşti, a rânduit stareţi din cei mai duhovniceşti, a adus la şcolile înfiinţate de el dascăli buni şi a mărit cele două tipografii de la Iaşi şi Mânăstirea Neamţ. În aceste două tiparniţe s-au tipărit pentru folosul şi luminarea poporului, până la mutarea din viaţă a mitropolitului, peste o sută treizeci de titluri de cărţi bisericeşti şi de învăţătură duhovnicească. Prefeţele acestor cărţi sunt adevărate epistole ziditoare de suflet.

6. Astfel, aşa învăţa mitropolitul Veniamin despre importanţa „Vieţilor Sfinţilor” pentru mântuirea sufletului:

– Nu ar greşi cineva, nici ar fi departe de adevăr, dacă ar numi cărţile ce cuprind Vieţile Sfinţilor, pe cele douăsprezece luni ale anului, rai împodobit cu tot felul de pomi, cu frumoase şi dulci şi de viaţă făcătoare roade, grădină cu tot felul de ierburi mirositoare şi de toată boala şi neputinţa tămăduitoare.

7. Zicea iarăşi:

– Precum pomii şi ierburile mirositoare îndulcesc simţurile, veselesc ochii, desfătează gustul, fac vesel sufletul privitorului, tot aşa şi cărţile cu Vieţile Sfinţilor îmbărbătează pe cel deznădăjduit, mângâie pe cel necăjit, pe cel păcătos îl întoarce la pocăinţă, pe cel împietrit la inimă îl moaie şi umilinţă îi dăruiesc; pe cel rătăcit îl întoarce, pe cel neplecat îl pleacă, simţirile sufletului cele pline de amărăciunea păcatului le îndulcesc, iar pe om, din vechi îl fac nou, din mort, viu; din somnul nesimţirii şi al lenevirii îl deşteaptă; către lucrarea faptelor bune îl pornesc; către urmarea sfinţilor îl aprind şi către calea ce duce la Împărăţia cerurilor îl povăţuiesc.

8. Zicea şi acestea marele ierarh:

– Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă strălucirii stelelor. Că, precum stelele sunt aşezate şi întărite pe cer şi luminează toate cele de sub cer – pământul îl strălucesc, marea o luminează, pe cei ce înoată cu corăbiile îi îndreptează – al căror nume deşi nu-l ştim pentru mulţimea lor, însă de frumuseţea strălucirii lor ne minunăm, în acelaşi chip este şi strălucirea vieţilor sfinţilor. Pe suflet îl strălucesc, pe minte o luminează, iar pe trup cu aşezare bună şi liniştită îl întocmesc.

9. Spunea iarăşi mitropolitul Veniamin:

– Precum „stea de stea se deosebeşte în slavă”, tot aşa şi vieţile sfinţilor, una pe alta întrece cu strălucirea şi cu slava, cu frumuseţea, cu starea şi cu deosebirea.

10. Iar împotriva celor ce nu citesc sfintele cărţi, după cuvântul Fericitului Simeon Metafrast, zicea:

– Deopotrivă este răul şi a grăi cele necuviincioase şi a tăcea pe cele ce sunt cinstite şi folositoare. Că, precum cele necinstite şi cele greşite vatămă minţile ascultătorilor, tot aşa, cel ce tace lucrurile cele bune ale sfinţilor, lipseşte pe creştini de folos.

11. Apoi adăuga şi aceste cuvinte:

– Nu vă scumpiţi la cele ce sunt pentru folosul sufletului, pentru îmbrăcă-mintea, pentru podoaba şi pentru hrana lui. Că, precum se hrăneşte trupul acesta stricător şi muritor din bucatele cele stricăcioase, aşa se hrăneşte şi sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, cu istoriile cele sfinte şi cu vieţile sfinţilor.

12. Precum trupul, nemâncând bucatele cele potrivite lui, după o vreme nu mai poate fi viu, ci moare, aşa şi sufletul care nu se hrăneşte cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, cu vieţile sfinţilor şi cu cuvântul lui Dumnezeu, nu poate fi viu nicidecum, ci este mort.

13. Alteori, iarăşi învăţa poporul, zicând:

– O, omule, când tu nu pofteşti, nici îţi este drag să citeşti cuvintele cele învăţătoare de fapte bune, sufletul tău nu se smereşte, nu se umileşte, nu se căieşte de păcatele sale. Când tu nu te părăseşti de răutăţi, când nu cercetezi bolnavii, nu miluieşti pe săracul cu ce-ţi dă mâna, nu iubeşti pe aproapele ca pe sineţi, ci zavistuieşti sporirea lui şi, în loc de milă, răpeşti cele ale săracului, atunci sufletul tău este mort cu totul despre faptele bune, care prin citirea dumnezeieştilor Scripturi se lucrează şi cresc şi se adaugă.

14. Iar pe cei leneşi la citirea sfintelor cărţi îi îndemna, zicând:

– Pentru aceasta vă rugăm şi vă îndemnăm, îmbrăţişaţi Vieţile Sfinţilor şi le citiţi; nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori. Nu ziceţi că le-am citit o dată sau de două ori şi ne este destul, „că mântuirea sufletului este întru mult sfat”, zice Ecleziastul.

15. Apoi zicea:

– Dacă veţi citi de multe ori Vieţile Sfinţilor cu dreaptă credinţă, cu evlavie şi cu luare-aminte, sufletul vostru se va deştepta către urmarea celor bune, mintea se va lumina, iar ochii se vor face două râuri sau două izvoare de lacrimi. Atunci veţi cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea, facerea de bine către aproapele. Atunci veţi cunoaşte câtă dragoste au arătat sfinţii către Dumnezeu, Ziditorul nostru, încât unii şi trupurile lor şi le-au dat spre munci pentru dragostea Lui, iar alţii cu post şi cu toată pătimirea şi le-au topit.

16. Mitropolitul Veniamin adăugă şi aceste cuvinte:

– Banii pe care îi cheltuiţi rău la jocul de cărţi, la petreceri şi la alte lucruri nefolositoare şi de suflet pierzătoare – pentru care, o, ce greu veţi fi întrebaţi în ziua judecăţii! – daţi-i la cumpărarea cărţilor şi veţi avea plată de la Dumnezeu şi laudă că nu i-aţi cheltuit rău. Iar vremea pe care o cheltuiţi la jocul de cărţi şi la alte deşertăciuni, cheltuiţi-o întru fapta cea bună a citirii cărţilor Sfinţilor Părinţi şi veţi scăpa de mulţimea vorbelor deşarte pe care le vorbiţi, pentru care multă osândă veţi avea înaintea înfricoşatului Judecător, care zice că pentru tot cuvântul deşert vor da oamenii socoteală în ziua judecăţii.

17. Pentru aceasta – continuă mitropolitul Veniamin – vă rugăm şi vă poftim şi vă îndemnăm ca, părăsindu-vă de nişte lucruri nefolositoare şi de suflet pierzătoare ca acestea, prin citirea Vieţilor Sfinţilor să vă apucaţi de lucrarea faptelor bune şi către râvna şi urmarea sfinţilor să vă întindeţi, ca împreună cu dânşii să vă sălăşluiţi întru Împărăţia cerurilor.

18. Zicea iarăşi către fiii săi duhovniceşti:

– Decât toate câte se cuvin şi ajută către luminarea, către deşteptarea şi îndemnarea spre lucrarea faptelor bune, prin care se pricinuieşte omului mântuirea şi suirea privirii spre cele înalte, mai de nevoie este citirea dumne-zeieştilor Scripturi cele de Dumnezeu insuflate, o, prea iubite cititorule.

19. Zise şi acestea:

– Cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint cu foc lămurit, haine aurite, care din lâna cea prea albă a Mielului lui Dumnezeu Celui ce ridică păcatele lumii s-au ţesut; piei gândite ale cortului mărturiei, care însufleţesc firea noastră cea omorâtă prin călcarea dumnezeieştilor porunci, care ne zidesc, ne îmbracă şi ne împodobesc ca pe un cort sfânt şi biserică sfinţită, spre sălăşluirea în noi a nemărginitului Dumnezeu.

20. Iar despre greutatea răspunderii arhiereşti, acestea zicea smeritul păstor al turmei lui Hristos:

– Deci, am cunoscut cum că vremurile de acum sunt iuţi, lucrurile potriv-nice, viaţa omului scurtă, păcatele multe, moartea se apropie, funia vieţii din zi în zi se tot strânge la stejar, muncile iadului multe şi groaznice şi nesfârşite, focul gheenei arzător şi cumplit, tartarul atât de rece, cât şi diavolul se cutremură de dânsul, muncitorii nemilostivi şi Judecătorul prea drept.

Lângă acestea, aducându-mi aminte cum că nici ca Iacov acela nu sunt puternic a prăvăli piatra de pe gura fântânii şi a-mi adăpa oile turmei mele celei cuvântătoare; nici ca lui Moise nu mi s-a prefăcut toiagul în şarpe; nici apa în sânge nu am prefăcut-o, spre încredinţarea trimiterii pentru a scoate pe noul Israel din păcat şi către Împărăţia cerurilor a-l povăţui; ci aşa prost, vai mie, cu care suflet şi cu care inimă, eu, cel fără de minte, am îndrăznit a lua asupra mea slujba aceasta, pe care o am primit?

21. Altădată iarăşi se mărturisea mitropolitul Veniamin:

– Vai mie, cum am îndrăznit eu îndrăzneţul şi m-am împovărat cu o sarcină atât de grea? Dar, oare, luat-am şi eu vreo descoperire ca să primesc asupră-mi o slujbă ca aceasta atât de mare? Auzit-am şi eu ca Moise: Vino şi te voi trimite pe tine? (Ieşire, 3, 10). Socotitu-mi-am mai întâi nevrednicia mea? Zis-am că sunt amorţit la glas şi zăbavnic la limbă pentru prostimea şi neînvăţătura mea? Zis-am: Nu sunt vrednic, Doamne, ca Moise, atunci? Rugatu-m-am ca acela: Rogu-mă Ţie, Doamne, pune pe altul care va fi vrednic a fi trimis? (Ieş. 4, 13). Ah, foarte am greşit, ticălosul, şi m-am amăgit şi am urmat sfaturilor omeneşti şi nu mi-am deschis ochiul minţii ca să văd şi să-mi măsor neputinţa mea!

22. La urmă adăuga şi acestea:

– Arhieria Legii Noi este mai presus decât porunca Legii Vechi. Că acolo era ieşirea cea din Egipt, aici fugirea de păcat; acolo izbăvirea de tirania lui Faraon, aici izbăvirea sufletelor de silnicia diavolului.

23. Atât de mult preţuia marele mitropolit cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, încât le recomanda tuturor zicând:

– Precum pâinea este, decât toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, aşa este şi cartea aceasta a Sfântului Ioan Sinaitul, celui ce pofteşte mântuirea sa, mai de nevoie decât toate celelalte cărţi părinteşti. Şi precum luna pe stele, aşa şi aceasta pe celelalte le covârşeşte. Şi precum decât celelalte simţuri ale omului vederea este mai lucrătoare, aşa şi cartea asta este mai lucrătoare decât acelea la mântuirea omului. Fiindcă aceasta spune toate preasfintele voi ale lui Dumnezeu, decât altele mult mai minunate şi mai luminate.

24. Scara Sfântului Ioan, continuă bunul păstor, este nu numai monahilor, ci şi mirenilor preabun îndreptar şi canon, care povăţuieşte pe toţi cu de-a-mănuntul către cele cuviincioase. Prin învăţăturile ei cele înţelepte, ea aduce pe cei ce o citesc pe dânsa către umilinţă şi către plânsul cel curăţitor de toate întinăciunile cele trupeşti şi sufleteşti. Nu este cu putinţă a povesti limba omenească, după vrednicie, darurile cele minunate ale acestei cărţi, cu care răsplăteşte pe cititorii şi îndrăgitorii ei.

25. Apoi adăuga şi cuvintele acestea:

– Primiţi cartea aceasta cu dragoste, o, iubiţi cititori, şi citiţi-o des şi cu luare-aminte, că, negreşit, ea este oarecare toiag al lui Moise, prin care veţi putea desface marea vieţii acesteia celei mult învăluite şi a patimilor celor învifo-rătoare, şi fără de primejdie o veţi trece, iar pe faraon cel gândit, adică pe diavolul, întru dânsa îl veţi vedea cufundat, ca şi Israel cel de demult pe egipteni.

26. Iarăşi zicea:

– Cartea aceasta este mană care îndulceşte simţurile sufletului celui amărât de patimile şi de valurile vieţii acesteia. Este liman care izbăveşte pe cei ce scapă la citirea ei, îi slobozeşte de cufundarea în păcatele cele mult înconjurătoare şi îi face pe dânşii să înoate fără de primejdie prin apele vieţii acesteia celei mult tulburate.

27. Zicea iarăşi:

– Scara Sfântului Ioan Sinaitul este scara aceea pe care a văzut-o Iacov cel de demult, al cărei capăt ajunge până la cer – întru care Dumnezeu este întărit – şi pe care îngerii se pogoară ca nişte duhuri slujitoare pentru cei ce vor să moştenească mântuirea, iar sufletele cele ce se mântuiesc printr-însa, se suie şi Dumnezeu le primeşte şi întru Împărăţia Sa le sălăşluieşte.

28. La urmă, adăuga mitropolitul Veniamin:

– Cel ce însetează de mântuirea sa, să alerge la râul acesta prea dulce şi cu adevărat se va prea îndulci şi prea se va veseli. Că pornirile râului acestuia cu adevărat veselesc cetatea lui Dumnezeu, adică pe sufletele credincioşilor, şi luminat strigă, chemându-i pe dânşii: „Veniţi, apropiaţi-vă toţi cei ce doriţi să vă săturaţi din roadele Mele cele pricinuitoare de viaţă veşnică”.

29. Iar despre rânduiala slujbelor bisericeşti, astfel învăţa mitropolitul Veniamin pe fiii săi duhovniceşti:

– În tot chipul ne-am silit a le tălmăci bine şi după firea limbii noastre, spre mai lesne-înţelegerea cititorului, ştiind că unii din cititorii cei de pe la ţară se află cam slabi spre citire şi cam grei la înţelegere. Ca nu din pricina aceasta, a neînţelegerii, să rămână ceva din cele cuviincioase ale slujbei necitit sau necântat şi să greşească înaintea lui Dumnezeu sau înaintea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau înaintea sfântului căruia îi cântă slujba şi în loc de binecuvântare şi de iertarea păcatelor pentru osteneală, urgie şi blestem să-şi tragă asupra sa pentru neştiinţă şi greşeală.

30. Zicea iarăşi bunul păstor:

– Pe cât de cu osârdie, cu dragoste şi cu evlavie cântă cineva lui Dumnezeu sau Născătoarei de Dumnezeu sau sfântului, cu înţelegere şi cu dreaptă credinţă, pe atât se mulţumeşte şi Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare şi sfinţii care se roagă şi milostivesc pe Dumnezeu asupra lui să-i dăruiască iertare păcatelor.

31. Apoi adăuga şi acestea;

– Ceea ce place lui Dumnezeu, place şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor Lui. Iar ceea ce place sfinţilor Lui, place şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, place şi lui Dumnezeu.

32. Iar pentru folosul tipicului zicea:

– Tipicul şi umbletul vi-l pun în buna rânduială, cum să umblaţi în Biserica lui Dumnezeu cu cucernicie şi evlavie, cum să vă purtaţi întru cele sfinte, cum să citiţi cu luare-aminte şi cu osârdie cuvintele Sfinţilor Părinţi în urechile ascultătorilor, ca şi pe sinevă să vă folosiţi şi pe ascultători pe calea mântuirii să-i povăţuiţi.

33. Tipicul, spunea mitropolitul Veniamin, vă va învăţa cu câtă osârdie să vă aflaţi către sfintele slujbe ale lui Dumnezeu, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor Lui, pe care se cade să o aibă fiecare creştin. Cu cât mai mult preoţii şi diaconii care sunt datori a fi lumină şi a se face model şi pildă de fapte bune enoriaşilor lor!

34. Dacă aşa vă veţi sârgui, adăuga mitropolitul, a citi tipicul şi învăţăturile lui a le cunoaşte, dacă vă veţi deprinde şi vă veţi obişnui întru învăţăturile lui şi slujbele sfinţilor bine le veţi orândui, dacă veţi fi sârguincioşi către cele dumnezeieşti şi veţi fi iubitori de bunele rânduieli ale slujbelor sfinţilor, ale ceremoniilor bisericeşti şi vieţuirii celei plăcute, moştenitori Împărăţiei cerurilor vă veţi face. Că acesta este şi scopul tălmăcirii tipicului.

35. Pentru folosul citirii Sfintelor Scripturi, aşa învăţa marele mitropolit:

– Ce este mai dulce sau ce este mai veselitor în viaţă, decât a se apropia omul cu mintea de Dumnezeu şi a vorbi împreună cu El, printr-o aleasă şi netulburată cugetare la citirea dumnezeieştilor cuvinte? Acestea ştiindu-le Proorocul şi împăratul David, zicea: Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai dulci decât mierea şi fagurul (Ps. 18, 11 şi 118, 103).

36. Alteori îndemna părinteşte pe toţi, zicând:

– Îndeletniciţi-vă ziua şi noaptea întru citirea Sfintelor Scripturi şi veţi fi cu adevărat ca sadul lângă izvoarele apelor, aducând la bună vreme rodul vieţii şi frunzele îmbunătăţitelor voastre fapte nu vor cădea (Ps. 1, 3).

37. Iar despre importanţa Ceaslovului învăţa, zicând:

– Nu ar fi greşit cineva, nici departe de adevăr ar fi stat, de ar fi numit cartea aceasta sfeşnic de aur cu şapte făclii, după vedenia Proorocului Zaharia, că pe cele şapte Laude ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe le închipuieşte, nici de ar fi numit-o cer. Că, precum cerul cuprinde în sine pe stele şi pe cele şapte planete, tot aşa Ceaslovul, pe cele şapte Laude şi pe mulţimea sfinţilor ce se cuprind în cele douăsprezece luni.

38. Zicea iarăşi înţeleptul părinte al Moldovei:

– Cuprindeţi laudele acestea cu suflet voios, iubitorilor de Hristos creştini, fără de lene dându-le lui Dumnezeu în toate zilele, gândind la patimile Domnului care se cuprind într-însele, aşteptând cu bună nădejde ziua venirii lui Hristos la judecată. Că va veni având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Şi credeţi, fără îndoială, că veţi lua plata ostenelilor voastre.

39. Pentru folosul învăţăturii iarăşi zicea:

– Pe cât învăţătura înalţă şi preamăreşte pe om, cu atât neînvăţătura îl înjoseşte şi îl nimiceşte mai mult decât necuvântătoarele vietăţi.

40. Spunea mitropolitul Veniamin şi acestea:

– Omul, fiind înzestrat de Dumnezeu cu talentul de fiinţă cuvântătoare, cu minte primitoare de ştiinţă şi neîndeletnicindu-se în învăţătura nici unui fel de ştiinţă sau meşteşug, nu se poate socoti vrednic de altă numire, decât de slugă vicleană şi leneşă. Nici de altă răsplătire vrednic, decât a se arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este veşnică plângere şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 30).

41. Iar pentru părinţii care nu-şi dau copiii la învăţătură, zicea:

– Ucigaşi de fii, cu adevărat, se pot socoti părinţii cei ce nu se îngrijesc să dea nici un fel de învăţătură fiilor lor. Ba încă şi mai răi decât aceia, după cum adevereşte Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Că ucigaşii de fii numai trupul îl despart de suflet, iar cei ce nu dau bună creştere şi învăţătură fiilor lor, şi pe trup îl despart de suflet, şi pe suflet de Dumnezeu”. Vai, deci, şi amar vouă, părinţilor, în lumea aceasta, dar mai vai şi mai amar în ceea ce va să fie!

42. Fiecare ştiinţă sau meşteşug se câştigă prin teorie şi praxis (practică). Aceasta întocmai urmează şi la învăţătura creştinească. Ca să fie cineva desăvârşit creştin trebuie mai întâi să aibă teoria credinţei, adică să ştie dumnezeiasca Scriptură şi învăţătură. Apoi să aibă praxis, adică să aibă faptele credinţei, căci credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 20).

43. Adăuga apoi şi aceste cuvinte:

– Biserica, în veacurile de mai înainte, atât se îngrijea pentru învăţătura credinţei, încât, de la treapta arhiereilor, tot clerul, până şi anagnoştii, se însărcinau să catehizeze poporul. Aveau încă şi diaconiţe rânduite pentru catehizarea femeilor. La început şi slujba Liturghiei se săvârşea după ce se propovăduia îndelung poporului învăţătura credinţei.

44. În zilele de acum, continua mitropolitul Veniamin, împuţinându-se învăţătura credinţei, prea lesne a putut să se împuţineze şi credinţa. Deci, împuţinându-se credinţa, neapărat s-au împuţinat şi semnele ei, încât mărturiile Sfintelor Scripturi pentru semnele şi minunile ce se făceau mai înainte, ca nişte basme se par astăzi celor ce umblă întru întunericul neştiinţei şi a necunoştinţei dumnezeieştilor Scripturi. Iar cele puţine şi foarte rare minuni, care încă urmează acum, le socotesc ca de la întâmplare.

45. Apoi se întrebă cu amărăciune venerabilul mitropolit:

– Cine în ziua de astăzi se îndeletniceşte cu citirea Sfintelor Scripturi, ca să poată cunoaşte ce este Dumnezeu, ce este lumea şi ce este omul? Care părinte se sârguieşte a întemeia în inima fiilor săi cunoştinţa de Dumnezeu, învăţătura dogmelor credinţei şi poruncile Legii?

Cu adevărat foarte puţini sunt unii ca aceştia şi, adevărul grăind, mai tot tineretul veacului acestuia, lipsit de toată ştiinţa creştineştilor învăţături, s-a abătut la netrebnice îndeletniciri, la basme şi la tot felul de zădărnicii, din care izvorăsc toată călcarea de lege şi nebăgarea de seamă a poruncilor. Nişte îndeletniciri ca acestea prea lesne au putut răsturna, în multe părţi ale Europei, turnul credinţei, a cărui temelie n-a fost aşezată pe fundamentul dogmelor ortodoxe.

46. Dar şi ortodocşilor, adăugă mitropolitul, nu puţină rătăcire pricinuiesc. Că prin acestea, mândrindu-se fiecare a se socoti pe sine filosof şi învăţat, nu îngăduie mai mult a fi povăţuit de frâul credinţei, pentru că îl opreşte de a-şi săvârşi voile inimii sale. Ci îşi năluceşte lui singur de la sine dreptăţi şi legi.

47. Zis-a iarăşi bunul păstor:

– Socotind eu nevrednicul că, luând pe umeri sarcina arhipăstoriei ţării acesteia, de nu mă voi sârgui a îndepărta pe cuvântătoarea mea „turmă” de la nişte căderi ca acestea, mai înfricoşat mă va mustra Dreptul Judecător pentru aceasta, decât pentru înseşi păcatele mele, m-am sârguit, şi prin îndemnare, dar şi prin însăşi a mea osteneală şi cheltuială, de am tălmăcit şi am tipărit cărţi cu tot felul de învăţături povăţuitoare la adevărata cunoştinţă şi dătătoare de mult folos sufletesc.

48. Iar pentru folosul cărţilor, zicea marele ierarh:

– Nădejdea pe care o am hrănit şi o hrănesc în sufletul meu este că, înmulţindu-se cărţile şi ştiinţele în limba patriei, dacă nu eu, urmaşii mei se vor învrednici a se folosi de cler învăţat şi încuviinţat pentru a câştiga popor luminat în învăţături creştineşti. Această nădejde m-a făcut neadormit şi neobosit în tălmăcirea sfintelor cărţi, din care multe stau netipărite pentru neînlesnire.

49. Apoi îndemna pe cititori, zicând:

– Fiţi, iubiţilor, cu luare-aminte la citirea acestei cărţi[211], ca nu toată trecând-o cu ochii, în minte să nu rămână nimic sau foarte puţin din cele ce aţi citit. Pe această carte de mare folos pricinuitoare v-o pun astăzi înainte, iubiţilor patrioţi, şi vă rog să o primiţi ca pe o împlinire a unora din datoriile mele către cuvântătoarea mea turmă.

50. Iar despre felul cum trebuie să se citească sfintele cărţi, astfel învăţa:

– Mintea este întocmai ca şi stomacul. Şi după cum multa mâncare aduce nemistuire, iar după o vreme ajunge stomacul să nu poată mistui nimic, asemenea este şi mintea. Când cineva o încarcă cu multă citire, îndată ce a închis cartea, a uitat tot ce a citit. Iar după o vreme ajunge mintea cu totul nelucrătoare şi uită şi cele ce a ştiut mai înainte.

Aşadar, cel ce voieşte a se folosi din citire trebuie neapărat să urmeze dieta aceasta. Adică, după ce va citi în linişte, cu bună luare-aminte, o încheiere a unei pricini, să închidă cartea şi să se întrebe pe sine ce a citit. Şi toate acelea repetându-le în gândul său, să urmeze iarăşi înainte, cât va socoti că îi poate mistui mintea. În acest chip se foloseşte cu adevărat, că, toate aşternându-se cu bună rânduială în mintea sa, oricând poate împărtăşi şi pe alţii din cunoştinţele sale. Apoi şi mintea sa se face bine lucrătoare, ţinând în bună stare pe toate câte a auzit sau a citit.

51. Zicea mitropolitul Veniamin către păstorii săi:

– Fiilor, rugaţi-vă şi pentru mine, ca cel ce totdeauna mai mult cinstesc folosul de obşte decât răsuflarea ce-mi ţine viaţa. Că pe toate puterile trupeşti şi duhovniceşti în armonie, ca pe nişte strune, le am întinse, pe care oricând le vor mişca degetele obştii sunt gata a face sunetul glasului ce este plăcut dragostei tuturor.

52. Altădată iarăşi îi îndemna:

– Primiţi cu dragoste osârdia mea, iubiţilor, dimpreună cu citirea acestei cărticele, care la vedere deşi se arată mică, dar luând aminte înţelegerile noimelor ei cele înalte, dimpreună urmaţi şi pocăinţei celui smerit, care cu toată inima se pocăieşte şi cu amar plânge şi se căieşte de păcatele sale înaintea lui Dumnezeu.

53. Zicea iarăşi:

– Bateţi neîncetat la uşa milostivirii lui Dumnezeu, până ce vă va milui şi se va închipui Hristos cu sfintele Lui patimi în inimile voastre. Nu pierdeţi vremea în zadar, pe care Dumnezeu v-o dă spre pocăinţă, aşteptând întoarcerea voastră. Pentru ca nu cumva, după cea prea multă şi îndelungă răbdare a Lui, să sosească şi judecata, şi nu va fi atunci Cel ce izbăveşte.

54. Apoi adăuga şi aceasta:

– Lepădaţi tot vicleşugul, pizma şi răutatea din inimile voastre şi toată necurăţia, zavistia şi hula din sufletele voastre şi vă va primi Dumnezeu întru pocăinţă. Fiţi blânzi, cucernici, cu evlavie către cele sfinte, iubitori de Dumnezeu, iubitori de fraţi şi veţi petrece întru această viaţă zile fericite, iar la sfârşitul vieţii voastre veţi merge acolo cu bune nădejdi de mântuire. Iubiţilor, fiţi osârduitori spre toată fapta bună întru această puţină viaţă şi pentru mine vă rugaţi, că sunt al dragostei voastre de amândouă fericirile rugător.

55. Zicea şi acestea:

– Sfinţitele Scripturi să nu vă rămână a le citi totdeauna. Ci, mai ales să vă îndemnaţi unii pe alţii spre tot lucrul folositor. Mai mult, pe fii şi pe toată tinerimea să-i povăţuiţi spre toată fapta bună, spre toate învăţăturile cele sănătoase, de Dumnezeu plăcute şi folositoare, după datoria pe care o aveţi, că pentru aceşti tineri aveţi să daţi seamă înaintea lui Dumnezeu.

56. Apoi adaug, zicând:

– Staţi întru toată fapta bună şi fiţi aşteptând cu bună nădejde ziua venirii lui Hristos la judecată. Că va veni, având plata Sa cu Sine, ca să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, precum Însuşi făgăduieşte.

57. Despre săvârşirea slujbelor în limba românească zicea:

– Să vă miraţi de negrăita înţelepciune a Ziditorului întregii făpturi, cum din nimic pe toate le-a adus întru a fi. Precum şi pe a noastră limbă, atât de împresurată de multe altele, a ridicat-o la atâta înălţime şi vrednicie, încât să binevoiască a ne învrednici să-i aducem printr-însa doxologii, cereri şi mulţumiri, închinându-ne Sfintei Treimi întru o fiinţă, Părintelui şi Fiului şi Sfântului Duh.

58. În prefaţa „Penticostarului” spunea mitropolitul Veniamin aceste cuvinte pline de bucurie duhovnicească:

– O, carte aurită! Tu, ivindu-te, risipeşti toată întristarea sufletelor şi Biserica lui Dumnezeu se umple de lumină şi de strălucire. Tu, arătându-te, izgoneşti toată posomorârea feţelor ce se pricinuieşte din întristarea inimilor celor apăsate de lacrimi şi de amărăciune. Tu pe toţi credincioşii îi chemi, ca de obşte să se veselească. Tu, de obşte, tuturor le dai bune nădejdi de mântuire. Tu chemi şi pe drepţi şi pe păcătoşi şi pe cei ce s-au înfrânat şi au postit şi pe cei ce s-au lenevit şi nu au postit, ca toţi împreună să se bucure şi să se veselească.

59. Spunea păstorul cel bun şi aceste îndemnuri părinteşti:

– Veniţi să ne bucurăm de Domnul, Care ne ţine şi ne hrăneşte şi ne dă toate bunătăţile şi rabdă toate păcatele şi fărădelegile noastre, şi ca un bun şi iubitor de oameni nu ne pedepseşte. Ci, totdeauna îndelung rabdă, aşteptând pocăinţa să ne ierte, să ne îmbrăţişeze şi să ne facă părtaşi nu numai Învierii, ci şi Împărăţiei Sale.

60. Zicea iarăşi:

– Să nu ne lenevim, trecându-ne vremea în zadar, pe care Dumnezeu ne-o dă spre pocăinţă. Ci în tot minutul să fim cu grijă că vine, vine ziua Domnului cea mare şi înfricoşată, când fiecare va primi plata sa precum a lucrat în viaţă.

61. Ceaslovul, zicea mitropolitul Veniamin, este cartea rugăciunilor celor mai trebuincioase, care hrănesc sufletul cu cele mai mângâietoare şi pline de umilinţă sfinte rugăciuni, cu care sufletele cele evlavioase, încet aprinzându-se către Dumnezeu, strigă cu Proorocul: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne!

62. În prefaţa Hronografului zicea iarăşi bunul păstor al Moldovei:

– Având eu sarcina arhipăstoriei şi a purtării de grijă pentru păşunea oilor celor cuvântătoare, am pus tot felul de silinţă, şi însumi, şi prin alţii, a se tălmăci cuvântul lui Dumnezeu din felurite limbi şi cărţi îmbrăţişate de maica noastră, dreptmăritoarea Biserică a Răsăritului, spre folosul şi mântuirea binecredinciosului popor al neamului românesc.

63. Zicea iarăşi:

– De două ajutoare morale mai întâi avem trebuinţă, spre a putea ajunge către mântuire. Adică de cunoştinţă şi de credinţă. Şi precum credinţa învie prin fapte bune, căci altfel este moartă, de asemenea, cunoştinţa, care naşte pe credinţă, se capătă şi se desăvârşeşte prin învăţătura dumnezeieştilor Scripturi. Pentru aceasta şi Mântuitorul, trimiţând pe apostolii Săi în lume, le-a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile, predicându-le Evanghelia Mea şi apoi îi botezaţi (Marcu 16, 15).

64. În prefaţa „Istoriei bisericeşti”, zicea marele ierarh:

– Numai Biserica a putut face din fiare fii ai lui Israel, popor ales şi bineplăcut, sârguincios lucrător al pământului, supus credincios domnitorului, părinte duios al familiei, mădular râvnitor al statului şi, cu un cuvânt, cetăţean folositor al societăţii.

65. Apoi continua, zicând:

– Citind Istoria bisericească, va vedea fiecare că azilul ştiinţelor şi al literaturii în timpul prigonirilor barbare a fost Biserica. Şi, ca să zic aşa, lumina înţelepciunii s-a păstrat cu sfinţenie în focul tainelor altarului. Iar păzitorii preţiosului depozit al culturii au fost clericii, învăţătorii fireşti ai moralei.

66. Zicea iarăşi:

– Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, al patriei şi al omenirii, nu va pieri cetatea noastră.

67. Altădată zicea cu durere mitropolitul Veniamin:

– De vom alerga cu Ieremia pe căile Ierusalimului căutând, nu vom afla pe acela care să facă judecată şi să cerce credinţa. Pentru că, de la cel mai mic până la cel mare, toţi au făcut fărădelegi; de la preot şi până la profetul mincinos, care voieşte a vindeca sfărâmarea poporului cu graiuri mincinoase, zicând: Pace! când pacea îi lipseşte cu totul, chiar din inima lui. Ce vom zice pentru astfel de paravaţi (trădători) ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, care au părăsit izvorul apei celei vii şi şi-au săpat lor fântâni necurate, ce se surpă şi nu ţin?

– Fiii veacului acestuia, temându-se de moarte, doresc viaţa, ca să îmbrăţişeze lumea pierzării şi să înoate în oceanul patimilor lor. Dar cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi – zice Ieremia Proorocul – ca să plâng poporul acesta şi pe cei răniţi ai săi, ziua şi noaptea? (Ier. 1, 16).

68. Spunea marele ierarh şi acestea:

– Numai un trai ce ar urmări scopuri creştineşti, folositoare lumii, se poate numi viaţă. Altfel trupul nostru, în care stă îngrămădită spuza patimilor, nu poate fi pentru om decât o închisoare în al cărei întuneric stau harurile lui cele dumnezeieşti.

69. Zise iarăşi mitropolitul Veniamin:

– Iubiţii mei fii şi fraţi! Dacă adevărata glorie, adevărata mărire stă numai în virtute, apoi pentru a fi bărbaţi mari şi pentru a împărăţi peste lume şi peste eonii (mai marii) ei, nu avem trebuinţă de tronuri, nu avem nevoie de diademe, nu avem lipsă de sceptre, fără numai a lucra în via Domnului bunătatea şi a face dreptate. Apoi, uniţi prin dragostea evanghelică, să umblăm într-un gând în casa lui Dumnezeu, cugetând ziua şi noaptea la Legea Domnului.

70. Apoi continua, zicând:

– În Legea Domnului să punem voia noastră, ca, aşa în nevoie, să putem zice cu Iezechiel: Adu-ţi aminte de noi, o, Dumnezeule, că am umblat înaintea Ta întru adevăr şi cu inima binevoitoare am făcut cele bune întru ochii Tăi (Plângeri 5, 1).

Iată mijlocul prin care să putem vieţui, nu îndelung, dar cu nemurire, ori în ce poziţie şi stare ne-am afla.

71. Zicea iarăşi:

– Nimic nu este, iubiţilor, mai mare, mai puternic, mai strălucit, mai folositor sub soare şi totodată mai uşor de dobândit decât bunurile virtuţii. Prin virtute şi prin credinţă, nu prin arme şi putere lumească, sfinţii toţi au biruit cumplitele împărăţii ale întunericului şi au întemeiat împărăţia Evangheliei.

72. După cincizeci de ani de jertfă, de osteneală şi de rodnică slujire arhierească în Biserica lui Hristos (1792–1842), mitropolitul Veniamin Costachi s-a retras la Mânăstirea Slatina, unde a mai trăit încă patru ani ca simplu monah, traducând în continuare cărţi folositoare de suflet din limba greacă veche, pentru luminarea poporului nostru ortodox.

73. Mişcat de harul Duhului Sfânt, „smeritul părinte duhovnicesc al Moldovei”, înainte de obştescul său sfârşit, îşi împarte prin testament toată agoniseala sa la mânăstire şi la săraci, adresând tuturor cele mai de pe urmă cuvinte de obştească iertare şi binecuvântare:

– Las, iert şi binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe toţi fraţii mei creştini şi pe înşişi cei ce mă urăsc şi pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce au întins curse în calea mea şi chiar pe cei ce mi-au făcut vreun rău văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acelora, ci cu îndurarea Sa să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu.

74. Iar pentru înmormântarea sa, marele ierarh Veniamin Costachi scrie în acelaşi testament:

– Însărcinez pe fiul meu Meletie ca, pentru dragostea Domnului, înmormântarea să mi se facă după povăţuirea ce i-am dat, numai cu părinţii din mânăstire, din afară de sfânta biserică, fără arhierei, simplu şi fără zădarnice pompe şi cheltuieli...[212].

CARTE PASTORALĂ DATĂ ÎN EPARHIA ROMANULUI (Probabil, la anul 1796)

Veniamin, cu mila lui Dumnezeu,

Smerit Episcop Romanului[213]

„De când Dumnezeiasca Pronie au binevoit de ne-au încredinţat dregătoria păstoriei celei duhovniceşti, scopul nostru au fost şi este buna chivernisire a Bisericilor, mântuirea oilor celor cuvântătoare şi râvna pentru cuviincioasa petrecere a preoţilor Domnului.

Drept aceasta, iată, preote, ţi-am pus înainte aceste ponturi cum ţi se cade să petreci, pre care te îndatoresc să le citeşti adeseori, şi ceea ce te învaţă să păzeşti întocmai neapărat.

a. Dator eşti, o, preote, ca unul ce ai primit asupra ta Darul Preasfântului Duh şi te-ai pus învăţător norodului, să nu-ţi fie petrecerea ca celor de obşte, ci să fii ferit şi păzit de toată prihana care aduce scandal şi defăimare cinului tău, (adică) de beţie, care este începătura tuturor răutăţilor, de zavistie, de mândrie, de gâlcevi, de judecăţi, de sudălmi, de cuvinte deşarte, de jurământuri drepte ori nedrepte şi de a ieşi martor împotriva cuiva. Şi să fii curat atât la cele din lăuntru ale tale, cum şi pe dinafară, grijit la haine, spălat şi pieptănat, ca, cu toate faptele şi urmările tale, să fii pildă celor ce privesc la tine, că obiceiu au supuşii a urma întru toate povăţuitorul lor.

b. Să aibi purtare de grijă pentru Biserica la care eşti orânduit slujitoriu, ca să fie grijită şi împodobită cu cele trebuincioase, atât înăuntru, cărţi, veşminte, icoane, sfinte vase, cristelniţă pentru Sfântul Botez, în care să se poată afunda pruncul cu lesnire în trei afundări, iar nu în turnări sau în alt chip cum şi pe dinafară iarăşi să fie bine acoperită şi îngrădită împrejur; iară când va fi lipsită de ceva, o dată şi de două ori, să îndemni pe ctitori sau pe poporăni ca să împlinească cele trebuincioase. Iară, neurmând sfatul tău, să arăţi la protopopul ţinutului, ca după învăţătura ce va lua de la noi să urmeze.

c. Când vei avea să slujeşti dumnezeiasca Liturghie, să posteşti cu o zi mai înainte, să te dezbraci de toate grijile lumeşti, întru acea vreme să te împaci cu toţi din toată inima ta şi aşa să săvârşeşti Jertfa cea fără de sânge, ca să fie bine primită în sfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri.

d. Sfântul Agneţ vreau să-l păzeşti şi să-l grijeşti ca să nu umezească şi să mucezească, cerându-l la vreme şi uscându-l cu mare rânduială, cum şi potrivirea Sfintelor Taine prea cu luare aminte să fie, ca nu fieştecum să se săvârşească şi să rămâie cât de puţin cusur, cu neorânduială.

e. Pe poporănii tăi să-i sfătuieşti cele duhovniceşti şi să-i îndemni ca să meargă la Biserică în toate Duminicile şi sărbătorile şi să se spovedească fieşte care de patru ori pe an sau măcar o dată şi care vor fi vrednici să se şi împărtăşească. Aşijderea şi pe casnicii tăi să-i înveţi frica lui Dumnezeu, cu îndeletnicire la rugăciuni, a păzi curăţenia, a fi cinstiţi şi ascultători, ferindu-se de adunări necuviincioase, ca să ia şi alţii pildă bună în casa ta.

f. Să te sileşti în tot chipul ca să dejghini (îndepărtezi) dintre poporăni vrăjile, farmecile, descântecele, băierile şi altele asemenea acestora, care le fac cei mai mulţi prin casele lor, căci aceste sunt lucruri păgâneşti şi neplăcute lui Dumnezeu. Ci de va fi bolnav cineva dintre poporăni, să cheme preotul să se roage pentru dânsul, după învăţătura Apostolului ce zice: Că rugăciunea credinţei va mântui pre cel bolnav (Iac. 5, 15).

g. Să nu fii volnic a cununa, ori slobod, ori rob, fără de pecetluit cu pecetea noastră, nici a te ridica din satul acela unde te afli şi a merge aiurea, sau a sluji la altă Biserică fără ştirea şi blagoslovenia noastră, căci îndrăznind vei fi supus supt grele canoane.

h. De te va supăra cineva, să nu-i răspunzi cu sudălmi şi ocări, ci să arăţi la protopopul ţinutului şi se va înţălepţi supărătorul tău. Sau când vei avea pricină de gâlceavă, nu eşti slobod a merge la judecată politicească, căci dregătorii politiceşti nu pot să te judece pre tine, fiind preot.

Ci, când vei avea vreo supărare de judecată, tot la protopopul vei merge de-ţi vei cere dreptate. Şi când protopopul nu te va putea odihni, să fii îndatorit a veni la noi, ca să te punem la cale. Însă te fereşte să nu fii tu începătorul pricinii, că apoi vei fi supus canonisirii.

Aceste mai sus arătate, ce ţi s-au pus ca o oglindă înainte, priveşte-le, o, preote, şi de vei păzi întocmai neapărat, bine să ştii că vei câştiga dragoste şi evlavie de la oameni, cinstea şi ajutorul lor vei dobândi. Arhiereul se va bucura de tine şi te va iubi ca pre un împreună slujitor al Tainelor lui Dumnezeu, carele, aşa să te întărească Domnul Dumnezeu, a le păzi neapărat, cu iubirea lui de oameni în veci. Amin”.

PUSTNICUL SFÂNT de la Peştera Mică a Ialomicioarei (secolul XIX)[214]

La începutul secolului XIX se nevoia în Schitul Peştera Ialomicioarei un călugăr smerit şi foarte iubitor de Dumnezeu. După câţiva ani, dorind să se roage în pustie, a plecat din schit şi şi-a găsit sălaş o peşteră nebăgată în seamă, în desişul codrilor, numită până astăzi „Peştera Mică”. Pustnicul nu ştia că acolo îşi avea adăpost un urs. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-au împrietenit unul cu altul, încât noaptea locuiau împreună în aceeaşi peşteră, iar ziua ursul pleca în pădure, iar sihastrul se ruga lui Dumnezeu.

Acolo s-a nevoit mulţi ani pustnicul în post, în rugăciune şi în alte neştiute osteneli. În tradiţia locului se spune că pustnicul nu primea nici un fel de mâncare de la nimeni, ci singur şi-o agonisea din pădure. Numai ursul, ca ucenic credincios, îi aducea vara în peşteră rugi de zmeură şi mure.

Se mai spune din bătrâni că, odată, doi vânători au pândit ursul în zmeuriş ca să-l împuşte. Apoi s-au luat după el până s-a ascuns în peşteră. Şi cum pândeau ei în apropiere, a ieşit pustnicul afară şi le-a zis:

– Ce căutaţi, fraţilor, în pustiul acesta?

– Să ne iertaţi, părinte, suntem vânători. Urmărim un urs. Parcă s-a ascuns aici în peşteră.

– Dar v-a făcut vreun rău? Lăsaţi ursul în pace! Veţi găsi în pădure alte animale!

– Iartă-ne, părinte – au zis vânătorii – şi te roagă pentru noi!

– Dumnezeu să vă binecuvinteze, fraţilor. Mergeţi în pace.

– Părinte, avem ceva de mâncare la noi, am vrea s-o lăsăm sfinţiei tale. Vrei s-o primeşti?

– Lăsaţi-o acolo, pe piatră.

La urmă iarăşi l-au întrebat pe pustnic:

– Părinte, vom mai veni prin locurile acestea. Vrei să-ţi aducem ceva de mâncare?

– Cum vă este voia, fraţilor.

După câteva săptămâni au urcat din nou vânătorii pe Valea Ialomicioarei să ducă de mâncare cuviosului. Când au ajuns la gura peşterii, au văzut un lucru înfricoşat. Pustnicul împreună cu ursul erau plecaţi din peşteră, iar alături, pe piatră, mâncarea lăsată mai înainte de ei era neatinsă.

Din ziua aceea, nimeni nu ştie unde s-a dus sihastrul, unde o fi răposat şi care îi era numele. Singura binecuvântare rămasă de la el este un mic izvor de apă, ce curge în fundul peşterii pentru mângâierea trecătorilor. Până astăzi, credincioşii intră în „Peştera Mică”, se roagă şi iau apă din „Izvorul Pustnicului”. Însă, oricâtă apă ar lua, izvorul nu se împuţinează niciodată.

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul Părinţilor noştri!

EPISCOPUL CHESARIE AL BUZĂULUI (1784–1846)

Episcopul Chesarie face parte din rândul marilor ierarhi români ai secolului trecut. El s-a născut în Bucureşti din părinţi săraci, prin anul 1784, cu numele de Constantin Căpăţână. La vârsta de 13 ani (1797) a fost încredinţat episcopului Iosif al Argeşului, care îl dă să înveţe carte la şcoala grecească de la Biserica Domniţa Bălaşa. Apoi îl călugăreşte la Mânăstirea Antim cu numele de Chesarie şi îl hirotoneşte diacon.

În anul 1820, ucenicul episcopului Iosif ajunge iconom al Mânăstirii Antim şi mai târziu al Mitropoliei din Bucureşti. Fiind dăruit de Dumnezeu cu multă ascultare, smerenie şi pricepere, în anul 1825 este hirotonit episcop la Buzău de mitropolitul Grigorie Dascălul, păstorind turma încredinţată de Hristos cu neîmpuţinată dragoste şi osârdie, timp de 21 de ani.

Găsind Eparhia Buzăului cu multe lipsuri şi cu biserici ruinate, a reînnoit zeci de lăcaşuri – mânăstiri, schituri, metoace şi biserici –, devenind astfel un mare ctitor al acestei eparhii. Iar pentru luminarea copiilor şi folosul de obşte al neamului, a întemeiat mai multe şcoli, precum: Seminarul eparhial, înfiinţat în anul 1836; şcoala de muzică bisericească, în anul 1830; şcoala de pictură bisericească, sub conducerea pictorului Nicolae Teodorescu, în anul 1831; şcoala de sculptură bisericească, în anul 1833 şi altele. În aceste şcoli ctitorite de episcopul Chesarie au fost aduşi cei mai buni profesori, duhovnici şi dascăli din Ţara Românească, din care au ieşit episcopi, preoţi şi dascăli aleşi, precum şi pictori renumiţi. Elevilor li se cerea cel dintâi credinţă tare în Dumnezeu, rugăciune şi viaţă morală desăvârşită.

Pentru tipărirea cărţilor de slujbă şi învăţătură duhovnicească, episcopul Chesarie a reînfiinţat în anul 1833 o tipografie eparhială, unde s-au tipărit, cu binecuvântarea şi cheltuiala sa, zeci de cărţi patristice şi de cult, răspândite în cea mai mare parte gratuit.

Dintre cărţile de învăţătură tipărite sub păstoria sa se amintesc: Despre purcederea Sfântului Duh, Împărţire de grâu şi Puţul Sfântului Ioan Gură de Aur (1833); Sfătuire pe scurt către cel ce se pocăieşte (1834); Cazanii (1834); Tălmăcire la cei o sută cincizeci de psalmi (1840); Învăţătură către preoţi şi diaconi (1835); Alcătuire aurită (1837); Carte foarte folositoare de suflet; Cinci cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nyssa (1838); Chiriacodromion (1839) şi altele. Iar dintre cărţile de slujbă a tipărit: Evanghelia (1834); Molitfelnic bogat, Sfintele Liturghii şi Psaltirea (1835); Ceaslovul bogat, Acatistier (1836); Octoih şi Catavasier (1839); Sfintele Liturghii (1840); Psaltirea (1841); Agheasmatar (1845) şi altele.

Acest neobosit episcop şi credincios păstor al Bisericii lui Hristos a purtat permanent grijă de fiii săi duhovniceşti, zidindu-le lăcaşuri, dându-le preoţi buni, cercetându-i personal şi hrănindu-i cu cărţi de învăţătură şi cuvinte părinteşti. Iar ca ucenic al unui mare episcop – Iosif al Argeşului – a ridicat şi el nu puţini ucenici şi fii sufleteşti, dintre care cel mai renumit a fost ierodiaconul Iosif Naniescu, venerabilul mitropolit al Moldovei de mai târziu.

În anul 1846, la 30 noiembrie, episcopul Chesarie, păstorul cel bun şi credincios al Eparhiei Buzăului, a răposat cu pace, plâns de toţi credincioşii săi şi a fost îngropat lângă biserică, spre neuitată pomenire. Piatra lui de mormânt poartă această frumoasă inscripţie: „Opreşte-ţi, trecătorule, pasul în respect lângă pacinicul lăcaş al Colosalei umbre – sacrul mormânt. Aici ierarhul Chesarie trupul îşi odihneşte de multele, în puţin timp, jertfiri spre gloria Domnului, a Patriei şi eternei sale memorii. (Noiemvrie 30, 1846)”[215].

CUVIOSUL CALINIC PUSTNICUL Mânăstirea Horaiţa–Neamţ (secolul XIX)

Acest cuvios s-a nevoit în prima jumătate a secolului XIX într-o mică poiană, sub vârful Muntelui Horăiciorul. Bătrânii spun că era preot, că s-a nevoit aici 40 de ani, că ducea o viaţă sfântă şi că avea darul facerii de minuni. Veneau la el oameni bolnavi de prin sate, iar părintele îi vindeca cu post şi cu rugăciune.

Cuviosul Calinic avea, de asemenea, mare evlavie la Maica Domnului, cu a cărei icoană izgonea duhurile rele din oameni, alunga fiarele sălbatice din grădina sa, biruia patimile şi gândurile viclene din cugetul său. Oriunde se ducea, purta cu sine icoana Maicii Domnului şi era izbăvit de tot răul.

Nevoinţa pustnicului Calinic era aceasta: mânca o dată pe zi după apusul soarelui, săvârşea neîncetat rugăciunea lui Iisus şi priveghea noaptea cu cântări de psalmi şi metanii. Iar îndeletnicirea lui cea mai iubită era plantarea şi altoirea de pomi fructiferi. Toată poiana din jurul chiliei sale a plantat-o cu meri, pruni şi nuci. Ba mergea şi la Schitul Horăicioara sau cobora jos în Mânăstirea Horaiţa de planta şi altoia pomi de tot felul. Iar toamna aduna cu bucurie roadele ostenelilor sale şi le împărţea în dar la trecători, „în numele Maicii Domnului!”

Aceasta era viaţa şi nevoinţa Cuviosului Calinic pustnicul. Ajungând la adânci bătrâneţi, a căzut bolnav la pat. Atunci au venit călugării din schit şi i-au zis:

– Părinte Calinic, am venit să te coborâm de vale, să mori la mânăstire.

– Cu ajutorul Maicii Domnului, a răspuns bătrânul, mă cobor singur! Şi îndată, luând icoana Preasfintei Fecioare, s-a coborât înaintea tuturor în Mânăstirea Horaiţa. Apoi s-a închinat în biserică, s-a mărturisit la duhovnic, a cerut Preacuratele Taine şi, dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă, a adormit cu pace şi cu bucurie în suflet. Locul unde s-a nevoit se numeşte astăzi „Poiana lui Calinic”.

ARHIMANDRITUL NEONIL BUZILĂ Mare stareţ al Mânăstirii Neamţ (1789–1853)

a. Viaţa

Arhimandritul Neonil Buzilă a fost cel mai renumit stareţ al Mânăstirii Neamţ din secolul XIX. Personalitatea sa se impune în istoria monahismului nostru, atât prin înalta sa trăire duhovnicească şi prin înţelepciunea cu care a crescut atâtea suflete în dragostea de Hristos, cât şi prin devotamentul cu care s-a pus pe sine şi întreaga mânăstire în slujba Bisericii, a neamului şi a aproapelui.

Stareţul Neonil s-a născut în satul Valea Seacă–Suceava, în anul 1789. Părinţii săi, deşi săraci, i-au dat o creştere aleasă. În anul 1802, când avea numai 12 ani, a intrat în viaţa monahală, fiind încredinţat unchiului său, arhimandritul Ilarie, din Mânăstirea Neamţ. În anul 1808 a fost călugărit, iar mai târziu, hirotonit diacon şi preot.

Între anii 1827–1832 a fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala mitropolitană din capitala Moldovei, fiind preţuit şi căutat de toţi locuitorii oraşului, „căci era dulce la cuvânt şi la toţi primit şi iubit”. Între anii 1832–1834, ca stareţ al Mânăstirii Bărboi din Iaşi, s-a îngrijit de reînnoirea acestui sfânt lăcaş, fiind cinstit cu treapta de arhimandrit.

După moartea stareţului Dometian (1834), arhimandritul Neonil este ales stareţ al Mânăstirii Neamţ, pe care o conduce cu înţelepciune timp de doi ani (1834–1835). În urma unor intrigi din afară, este schimbat din stăreţie, apoi reales între anii 1838–1839. După doi ani este înlocuit pentru a doua oară şi surghiunit la Mânăstirile Slatina şi Vorona, datorită caracterului său devotat şi statornic. În anul 1843, arhimandritul Neonil este ales pentru a treia oară stareţ al Mânăstirilor Neamţ şi Secu, pe care le păstoreşte cu o neegalată pricepere timp de încă zece ani. În această scurtă perioadă, deşi suferind, reuşeşte să aducă în marea lavră un viu suflu de înnoire duhovnicească şi culturală.

Stareţ şi duhovnic ales, călugăr învăţat şi scriitor iscusit, iconom devotat al casei lui Dumnezeu şi părinte al săracilor, slujitor adevărat al Bisericii şi fiu credincios al neamului, iată pe scurt marile virtuţi ale stareţului Neonil, specifice, de altfel, Ortodoxiei româneşti.

După şapte ani de suferinţă, marele stareţ Neonil Buzilă, împăcat cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, se mută în odihna lui Hristos, plâns de tot soborul, la 16 octombrie, 1853, şi este înmormântat în pridvorul bisericii ctitorite de Ştefan cel Mare, precum se vede până astăzi.